Moartea presedintilor de Ziua Independentei

La 4 iulie 1776, a fost redactata celebra „Declaratie de Independenta” a coloniilor engleze din America de Nord, devenite ulterior Statele Unite ale Americii. Aceeasi zi, 4 iulie, este insa si ziua in care au murit trei dintre primii cinci presedinti ai Americii: John Adams (4 iulie 1826), Thomas Jefferson (4 iulie 1826) si James Monroe (4 iulie 1831). John Adams a fost cel de-al doilea presedinte al al Statelor Unite ale Americii, intre 1797-1801. Adams a fost unul dintre cei mai importanti oameni politici ai istoriei timpurii a SUA. Familia Adams a venit din Anglia pe la 1640 si s-a stabilit pe pamantul pe care urmasii lor inca il mai cultivau in vremea copilariei lui John. Pe langa instruirea informala capatata in satul sau natal, Adams a frecventat si scoala latina. In ciuda dorintei sale de a deveni fermier, anii de scoala l-au pegatit pentru universitate si pentru o carierera de profesor de religie. Cu putina pregatire in latina deprinsa de la Joseph Marsh, un om de stiinta local, John a luat examenul de admitere la Harvard College in 1751. La absolvire, in 1755, a acceptat postul de profesor la Worcester, in statul natal Massachusetts. Adams si-a exprimat conceptiile politice cand a formulat protestul locuitorilor din Braintree impotriva Legii Timbrului (Stamp Act) care a devenit un model pentru demonstratii similare in toata Noua Anglie. El considera taxa de timbru ca o povara inutila pe spinarea poporului si un act neconstitutional. Din mai 1770, Adams a devenit reprezentantul orasului Boston in adunarea legislativa (General Court). In 1771, se decide insa sa paraseasca viata politica, dar numai dupa 16 luni de semi-retragere revine la Boston. Mai intai, a luptat impotriva dominatiei britanice, contribuind la redactarea „Declaratiei de independenta”. Avocat din Quincy, Massachusetts, Adams a scris mult despre dreptul coloniilor americane la autoguvernare si despre necesitatea cuceririi independentei acestora. Pentru contributia sa la elaborarea „Declaratiei de Independenta”, Thomas Jefferson l-a supranumit „Colosul Independentei”. Dupa castigarea independentei, a intrat in diplomatie, reprezentand noul stat vreme de zece ani, incepand cu 1777, in cancelariile Europei. A fost diplomat in Franta si Olanda, alaturandu-se apoi lui Benjamin Franklin si John Jay la negocierea Tratatului de la Paris din 1793, care a pus capat razboiului de independenta. La Paris, inainte de inceperea negocierilor, era de asteptat sa fie calm si insipid, rol nepotrivit cu temperamentul lui nervos si pasional. Desi sfatuit fara ocolisuri de toata lumea, Adams i-a enervat pe oficialii francezi amestecandu-se in probleme de politica, reusind sa-l irite si pe Benjamin Franklin prin comentarii la adresa comportamentului sau. In final, dand frau liber ostilitatilor, Adams s-a retras in Olanda, unde s-a asigurat de recunoasterea independentei Americii si a negociat un imprumut si un tratat de de amicitie si comert. In 1784, a devenit primul ministru al Americii care si-a prezentat scrisorile de acreditare regelui George al III-lea al Marii Britanii. In 1789, John Adams a devenit primul vicepresedinte al Americii, iar in 1797 i-a succedat la presedintie lui George Washington. A declarat ca vicepresedintia este „cea mai nesemnificativa inventie pe care a putut-o nascoci omul sau imaginatia lui.” In timpul presedintiei sale, relatiile cu Franta s-au inrautatit, iar Adams si-a indreptat atentia spre o alianta cu Anglia. Cu toate ca relatiile cu Franta au cunoscut o continua deteriorare, John Adams a rezistat presiunilor exercitate de clasa politica americana si nu a declarat razboi Frantei, in 1799. Adversar de temut in dezbateri, de o vanitate si irascibilitate maladiva (in sedintele de cabinet, adesea isi smulgea peruca si o calca in picioare), el si-a facut dusmani, pana la urma, chiar pe propriii sai coechipieri politici. Tentativa sa de a intari puterile guvernului federal i-au atras noi antipatii. Confruntandu-se cu opozitia politica a prietenului sau, Thomas Jefferson, Adams nu a reusit sa fie reales si s-a retras la Quincy. Thomas Jefferson, fiul unui bogat proprietar de pamanturi, a fost al treilea presedinte al Statelor Unite ale Americii (1801-1809). In timpul mandatului sau de delegat la Congresul continental, Jefferson a fost presedinte al comitetului care a elaborat „Declaratia de independenta”. Jefferson a fost un plantator bogat din Virginia, primit in 1769 in Baroul Avocatilor. Proprietar de sclavi, Jefferson a favorizat o emancipare treptata a acestora, dar nu a fost niciodata capabil sa puna in practica o astfel de politica. Guvernator al Virginiei, ambasador al Statelor Unite in Franta si secretar de stat in administratia George Washington, a format o alianta politica impotriva federalistilor. Opozitia sa fata de politica economica a lui Alexander Hamilton a dus la demisia sa din functia de secretar de stat, dar in 1796 a fost solicitat sa fie vicepresedinte alaturi de John Adams, pentru ca in 1801 sa fie ales presedinte al Statelor Unite ale Americii de catre Camera Reprezentantilor. Jefferson a depus juramantul la Washington, pe vremea aceea un simplu sat, cu poteci noroioase taiate prin tufisuri, punand bazele asa-numitei „Dinastii din Virginia”. Thomas Jefferson, pe atunci in varsta de 58 de ani, era atat de direct, atat de convingator, incat ii fascina pe toti cei care il cunosteau indeaproape. „Experienta a aratat ca in cele mai perfecte forme de guvernamant, cei carora le-a fost incredintata puterea, cu timpul, putin cate putin, au denaturat-o pentru a face o tiranie”, afirma Jefferson. Alegerea lui a deschis, dupa unii, epoca „democratiei jeffersoniene”; altii insa au considerat ca intre activitatea lui si ideile expuse de el ar fi un dezacord profund. Cele doua mandate ale lui Jefferson au fost martorele razboiului cu Tripoli (1800-1815), care s-a incheiat cu platirea unui tribut piratilor berberi de pe coasta nord-africana, ale cumpararii Louisianei de la Franta (1803) si a unei expeditii transcontinentale catre coasta de vest a Americii. A fost un sustinator convins al raportului direct dintre proprietatea privata si libertate, motiv pentru care a fost de acord cu extinderea teritoriala a SUA. In timpul razboiului dintre Napoleon si Marea Britanie a realizat un plan pentru schimburi economice, care a dat primul impuls dezvol-tarii economice americane. Cu toate ca a fost considerat seful Partidului Republican, a prezidat un cabinet de federalisti. In 1809, Jefferson s-a retras pe domeniul sau din Monticello, Virginia, si, zece ani mai tarziu, a fondat Universitatea din Virginia. Thomas Jefferson a fost un filozof al politicii, care a promovat liberalismul clasic, republicanismul si separarea bisericii de stat. Jefferson a fost autorul lucrarii „Statutul Virginiei pentru libertatea religioasa”, care a fost baza scrierii Primului Amendament al Constitutiei Statelor Unite si totodata parte a seriei primelor zece amendamente ale Constitutiei Statelor Unite (The Bill of Rights, 1791). Cu ocazia primirii a 49 de laureati ai premiului Nobel la Casa Alba, in anul 1962, presedintele John Fitzgerard Kennedy a facut o referire la Thomas Jefferson si la acei savanti, afirmand urmatoarele: „Cred ca aceasta adunare este cea mai extraordinara colectie de talente si de cunostinte umane care a fost vreodata adunata in Casa Alba, cu exceptia posibila a momentului cand Thomas Jefferson lua masa de unul singur.” James Monroe a fost cel de-al cincilea presedinte al Americii, intre 1817 si 1825. Dupa ce a luptat in revolutia americana, Monroe s-a lansat in cariera politica, fiind senator intre 1790 si 1794. A avut un succes moderat ca ambasador in Franta si ca guvernator al Virginiei. Cariera lui politica s-a transformat odata cu venirea la putere a Partidului Republican Democrat, condus de Thomas Jefferson. In 1802, Jefferson l-a trimis pe Monroe in Franta, unde a participat la negocierile pentru cumpararea Louisianei. Intre 1814 si 1815 a fost ministru de razboi sub presedintele James Madison, apoi a fost ales el insusi presedinte in 1816 si reales in 1820. In accelasi an a declansat ceea ce s-a numit „Compromisul Missouri” – un prim pas spre abolirea sclaviei. Spre diferenta de Jefferson (care ar fi preferat ca SUA sa devina o natiune de fermieri instruiti care sa beneficieze de institutii liberale), Monroe considera ca banca este un organism neconstitutional, parazitar. Presedintia lui Monroe a fost marcata de opozitia sa fata de colonizarea europeana a celor doua Americi si de refuzul de a interveni in treburile politice ale Europei. Aceasta atitudine, expusa in fata Congresului in 1823, a constituit reactia lui Monroe la amenintarea Spaniei de a-si reface coloniile din America de Sud si fata de pretentiile Rusiei la coasta de nord-vest a Americii. Desi repudiata de Marea Britanie, „Doctrina Monroe” a fost deseori invocata de SUA in secolul XX si a continuat sa influenteze politica externa americana o buna parte a secolului XX. Monroe a insistat ca puterile europene sa nu intervina in treburile SUA in schimbul neinterventiei SUA in Europa, demers cunoscut sub denumirea de „Doctrina Monroe” – baza politicii externe americane in secolul al XIX-lea. Statele Unite ale Americii urmau sa se proclame neutre in razboaiele dintre puterile europene si coloniile lor. Daca aceste razboaie ar fi aparut totusi, SUA ar fi urmat sa considere astfel de conflagratii ca pe niste actiuni ostile la adresa lor. Presedintele James Monroe a fost primul care a prezentat public aceasta doctrina in timpul celui de-al saptelea discurs anual asupra starii Uniunii tinut in fata Congresului SUA, in decembrie 1823. Oamenii de stat europeni nu au luat in serios mesajul lui Monroe, considerandu-l „o simpla amenintare”; in America Latina, liderii politici liberali l-au primit cu simpatie, dar si cu scepticism, fiind pe deplin constienti ca, in acea vreme, numai Marea Britanie dispunea de forta capabila sa se opuna Sfintei Aliante. Ioan BOTIS