Moartea cu aripi: Racheta V2

In cursul anului 1942, o data cu intrarea Americii in razboi si rasturnarile de situatie din Uniunea Sovietica, Hitler a ordonat mobilizarea totala a stiintei in slujba razboiului. Drept raspuns, proiectantii de armament s-au angajat intr-o serie de inovatii, de cele mai multe ori necoordonate intre ele, ce faceau parte dintr-o incercare disperata de a recapata initiativa pe fronturile de lupta.

La 8 septembrie 1944, Londra a fost lovita pentru prima data de doua rachete V2. In germana, acestea se numeau Vergeltungswaffen (arme de razbunare) si reprezentau ultima mobilizare a tehnologiei rachetelor produse la Peenemünde si a muncii silnice de la Mittalwerke. Folosirea de catre germani a rachetelor V2 a fost o strategie irationala si zadarnica de pedepsire sau razbunare. Speranta lui Hitler de a ingenunchea Marea Britanie cu aceste mecanisme ale terorii s-a dovedit a fi desarta.

V1, sora mai mica

Inaintea atacurilor cu V2, Anglia de Sud-Est mai fusese lovita de rachete V1, pe care britanicii le numeau „doodlebugs”, „buzz-bombs” sau „flying bombs”. Acestea erau monoplanuri nepilotate, construite din otel subtire presat si placaj. Catapultat de pe o rampa cu un piston cu abur sau aruncat dintr-un avion, proiectilul putea ajunge repede la viteza de aproape 500 km pe ora, la inaltimea de 1,2 km. In caz de nevoie, racheta putea zbura atat de jos, incat parea ca atinge varfurile copacilor.

Motorul cu reactie era alimentat de un rezervor de 500 de litri de benzina, cu aer comprimat ca oxidant. Sistemul de ghidare era operat automat cu un mecanism giroscopic si o busola de orientare presetata. Un butuc miscat de o elice inceta sa se mai roteasca atunci cand se parcurgea distanta necesara, astfel ca erau apasate carmele si duceau in jos proiectilul si incarcatura sa exploziva.

Prima racheta V1 a cazut asupra Londrei in iunie 1944; pana la sfarsitul lunii au mai fost lansate inca 2.452. O treime s-a prabusit sau a fost distrusa inainte de ajunge pe coasta engleza, inca o treime a cazut la intamplare pe teren deschis, dar restul, cam 800, a aterizat in raza Londrei sau in apropierea Southhamptonului.

Cel mai grav accident a avut loc in duminica de 18 iunie, cand o astfel de bomba a explodat in timpul slujbei, in capela cazarmilor Wellington din centrul Londrei omorand 121 de oameni, 63 dintre acestia fiind soldati. In toamna anului 1944 a fost lansat un numar mare de rachete V1 si deasupra Antwerpului, pentru a distruge rezervele destinate invaziei armatelor Aliatilor. In total, impotriva Marii Britanii au fost lansate cam 10.000 de rachete V1. Aproximativ 2.500 au ajuns in Londra; mai mult de 6.000 de oameni au fost omorati si 18.000 raniti.

Armele de razbunare ale Reichului nazist

Racheta V2 a inceput sa fie produsa din mai 1944 in fabrica subterana de la Mittelwerke din muntii Harz, prin munca silnica a detinutilor. Racheta, care era supersonica si impotriva careia nu exista aparare, a fost gata de lansare in septembrie 1944, in timpul unui moment de acalmie a atacurilor cu bombe.

Ghidata de un sistem giroscopic avansat, V2 era propulsata de un amestec de alcool etilic diluat si oxigen lichid. Erau folositi si doi combustibili auxiliari: peroxid de hidrogen si o mixtura de permanganat de sodiu si apa. Racheta avea o raza de actiune de 321-362 kilometri si se deplasa cu o viteza de 1.341 metri pe secunda, la o altitudine de 83-93 de kilometri. In momentul impactului cu solul, racheta V2 avea o viteza de trei ori mai mare decat viteza sunetului.  

Primele doua rachete V2, lansate de la o instalatie din apropiere de Haga, au aterizat in Londra in seara zilei de 8 septembrie, la Chiswick in vestul Londrei si la Parndon Wood, langa Epping, la est de Londra. Fiecare racheta transporta o incarcatura de o tona de exploziv. In explozia de la Chiswick au murit trei oameni si saptesprezece au fost raniti. Intre acea data si 27 martie 1945, au mai cazut aproape 1.045 de bombe zburatoare (cam cinci pe zi), omorand 8.938 de britanici si ranind alte zeci de mii. Mai mult de 900 au fost lansate la sfarsitul lui 1944 in Antwerp, Ipswich, Norwich, asupra altor tinte din Franta, Belgia, Olanda si, la sfarsitul razboiului, chiar din Germania.

Taticul rachetei V2

Wernher Magnus Maximilian von Braun s-a nascut in 23 martie 1912, in Wirsitz, un oras din estul Germaniei. A fost fiul baronului Magnus von Braun, fost ministru al agriculturii pana in 1930, in timpul Republicii de la Weimar. La scoala a excelat in matematica si fizica, dar a fost pasionat si de muzica. La 1 noiembrie 1932 a semnat un contract cu statul german pentru a conduce cercetarile in vederea dezvoltarii rachetelor si armelor. La Peenemünde a condus o echipa de 2.000 de cercetatori si 4.000 de lucratori. Primul succes l-a inregistrat la 3 octombrie 1942, dar au mai trecut aproape doi ani pana ce V2 a inceput sa fie produsa. O vreme a fost arestat de Gestapo, pentru ca a declarat ca toate cercetarile sale au vizat calatoriile spatiale si nu dezvoltarea unor arme. Mai mult, l-a refuzat pe Himmler, care-i propusese sa lucreze pentru SS. Dupa razboi, a lucrat pentru americani. Von Braun a fost nominalizat de revista Life Magazine printre cei mai importanti 100 de americani ai secolului XX. Multi se mai intreaba si azi daca a fost un nazist convins sau un om de stiinta preocupat doar de cercetare. Indirect, a fost responsabil pentru moartea a mii de detinuti care au lucrat in fabricile naziste pentru a produce rachetele V2. In acelasi timp, i se datoreaza faptul ca era spatiala a devenit din secolul trecut o realitate si ca a lansat marea aventura a omului in drumul sau spre luna.

Operatiunea Backfire

Serviciile secrete britanice au incercat sa afle cat mai multe despre V2. La sfarsitul anului 1944, o racheta V2 s-a prabusit in Suedia, in timpul unui test. In urma unui schimb acceptat de suedezi, britanicii au obtinut parti componente din racheta. Pe baza acelor resturi metalice, serviciile secrete britanice au putut sa obtina cateva informatii, dar, in rest, Aliatii au putut doar sa faca speculatii privitoare la modul cum se deplaseaza, alimenteaza si armeaza rachetele. La sfarsitul razboiului, gasirea unei rachete V2 intacte ramasese inca o problema. In cele din urma, britanicii au reusit sa asambleze opt astfel de rachete, dar le mai lipsea „cheia” combustibilului. Capturarea unor cercetatori germani care au lucrat in cadrul proiectului V2 le-a permis sa acopere si acest gol. Pe 2 octombrie 1945, la trei ani dupa primul succes german in domeniu, britanicii au testat cu succes o racheta V2 in Marea Baltica.

Rachete cu scop propagandistic

Din punctul de vedere al germanilor, efortul vast si ingeniozitatea risipite pentru crearea rachetei V2 erau irationale prin motivarile pe care le aveau. Chestionat dupa razboi, feldmaresalul Erhard Milch, adjunctul lui Göring la Luftwaffe, avea sa declare: „Motivul principal pentru care in productia rachetelor V2 era implicata atata forta de munca era ca oamenilor li se facusera promisiuni despre niste arme minune si acum ei doreau sa se tina de cuvant intr-un fel sau altul.” Acelasi motiv a fost invocat si de dr. Karl Frydag, un sef de productie aviatica: „V2 fusese realizata din cauza efectului de propaganda si acesta a fost un lucru prostesc.” Albert Speer, seful departamentului Inarmarii, a spus ca scopul rachetelor V2 era sa „raspunda atacurilor nocturne britanice prin ceva similar, fara bombardiere scumpe si fara pierderi. Motivul principal, insa, era cel psihologic pentru beneficiul poporului german.” Campania care a atras fondurile din productia de avioane, fara a avea mare efect, a facut mai multe probabil pentru moralul lui Hitler, decat pentru moralul oamenilor sai.

Rachetele nu au miros

Pentru Aliati, acapararea cercetarilor si programelor de dezvoltare ale Germaniei era unul dintre cele mai importante scopuri, imediat dupa razboi. „Aducerea celor mai importanti oameni de stiinta germani in aceasta tara pentru avansarea stiintei si tehnologiei noastre pare inteleapta si logica”, afirma Henry A.Wallace, secretarul american pentru comert. Rusii si francezii, intr-o masura mai mica, se intreceau cu britanicii si americanii in justificarea hotararii lor de a lua despagubiri de razboi sub forma de tehnologii. „Daca americanii nu prea s-au sinchisit de legaturile cu nazismul ale acestui material, ei au dat dovada de si mai putine remuscari atunci cand au colaborat cu oamenii de stiinta vinovati de exploatarea detinutilor si de alte crime. Fiind prinsi in cateva saptamani in mare parte in Bavaria, circa 120 de oameni de stiinta alesi cu grija de insusi von Braun (in fotografie) au fost dusi la Fort Bliss, langa El Paso, Texas, si pusi sa lucreze la cercetarile rachetelor teleghidate”, afirma John Cornwell. Cu ajutorul mintilor germane, americanii au construit rachetele A4, Jupiter si Pershing. In 1960, ramasitele inca active ale grupului german au fost transferate la NASA, la Centrul de Zboruri Spatiale Marshall, unde a fost dezvoltat programul Saturn, motiv pentru care acelasi John Cornwell sustine ca „este important sa recunoastem ca au fost si mai sunt urme de sange ale detinutilor din lagare pe rachetele care apara vestul.” Un exemplu al refuzului de a uita a avut loc in seara zborului pe luna a rachetei Apollo, cand von Braun a iesit de la o conferinta de presa si a fost intrebat de un jurnalist daca poate garanta ca racheta nu va cadea deasupra Londrei.

Mitul armelor-minune

Exista astazi un soi de carti populare si filme care citeaza unele dintre cele mai neobisnuite surse, pentru a indica superioritatea tehnologiei cu care nazistii ar fi putut castiga razboiul, daca acesta s-ar fi prelungit. Mai exista si sustinatori ai teoriei potrivit careia Germania ar fi creat in anii ’40 ai secolului trecut o tehnologie avansata, tinuta in secret chiar si astazi de serviciul CIA. O astfel de arma ar fi fost un avion cu aripi delta si cu sase motoare, numit Arado E555/1 Aripa Zburatoare. Era proiectat sa opereze ca bombardier de cursa lunga, la altitudini mai mari de 131 de kilometri. Daca razboiul s-ar fi prelungit pana in 1950, acest scenariu ar fi devenit realitate cu ajutorul unui asa-numit Meteorit-80, plasat deasupra Manhattanului. Asa-zisi martori experti sustin ca in timpul razboiului au vazut deasupra Germaniei un fel de avioane descrise ca „farfurii zburatoare”, care-si obtineau efectele de lumina prin „descarcari si arderi instantanee ale unei plasme albastre”. Era, dupa cum spune un observator, „un disc luminos ce se rotea in jurul axei sale” si „arata ca un balon in flacari”. Se vorbeste, de asemenea, de un aparat „antigravitational” si de unul care deregla aparatele electronice ale avioanelor. Germania obtinuse tehnologii de racheta si propulsie care i-ar fi facut invidiosi pe Aliati, dar aceste fantezii despre stiinta si tehnologia celui de-al Treilea Reich constituie baza unei specii populare de pseudostiinta. Ceea ce e sigur e ca ele dezvaluie disperarea unui regim haotic care se departa tot mai tare si mai tare de rational si realitate. Pe masura ce razboiul prefigura concluzia inevitabila, „armele minune” continuau sa iasa in numar tot mai mare din mainile inventatorilor excentrici.

Tinerii Zburatori Germani

Mandria teutonica a ajuns intr-o epoca de tehnologie dezordonata si intr-o stare de indiferenta fata de viata pilotilor Reich-ului. Cand campaniile de bombardare ale Aliatilor au inceput sa se inmulteasca, cei mai importanti producatori germani de avioane au fost invitati in septembrie 1944 sa propuna proiectul si producerea unui avion cu reactie cu un singur motor, ieftin de construit, usor de pilotat si care sa fie produs cu zecile de mii. Chiar de la inceput s-a lansat ideea ca in ultima batalie pentru Reich sa fie folositi Tinerii Zburatori Germani ai lui Hitler (FligerHitlerjugend), baieti de vreo 17 ani, cu experienta minima in pilotarea miniavioanelor cu reactie. Se zice ca Reichmarschall-ul Göring era cuprins de emotii imaginandu-si miile de avioane ridicandu-se de pe autostrazi impotriva formatiunilor de bombardiere ale Aliatilor. Heinkel a castigat dreptul de a produce in masa „reusitele” arme de lupta, la numai o saptamana dupa ce s-a dat ordinul. A rezultat prototipul He-162 Salamandra. Planurile de productie erau de 1.000 de avioane lunar. Junkers ar fi inceput o alta mie in diferite fabrici subterane, iar fabrica Mittelwerke, unde se produceau rachetele V1 si V2, ar fi inceput asamblarea a inca 2.000 de unitati. Testarile care ar fi trebuit efectuate in mod normal au fost lasate deoparte, prioritara fiind viteza de productie. Echipa de proiectare a fost premiata cu 10.000 de tigari si 500 de sticle cu vermut pentru ca si-a atins tinta. Zborul de proba s-a dovedit fatal pentru pilot, din cauza aripii de lemn care a cedat.

Ioan BOTIS