Mitul Lacului Albastru din Baia Sprie spulberat de mici, manele și amatori de scăldat

Nicolae TEREMTUȘ

Din Baia Mare până în Baia Sprie nu faci mult, cât fumezi o țigară sau cât mănânci un colț de pâine. Cu geamurile mașinii deschise până la refuz am început să rulăm prin aerul fierbinte de afară. Șoferul și pasagerii mașinii loviți în permanență de curentul de aer super fierbinte, înghițeau cu greu fierbințeala toridă de afară. Fiecare visa la un pahar aburind de bere sau suc, după gusturi. Noroc că cei 7 kilometri sunt parcurși repede. Așa că am pus la loc paharele imaginare și ne-am concentrat pe drum.

Pe lângă Biserica Catolică se face un drum asfaltat ce începe să urce pe un deal destul de înalt. Peste tot case, mai mari sau mai mici, locuințe, în mare parte ale foștilor mineri. Drumul cu un singur sens de circulație poate fi o problemă dacă de nimeresc două mașini care vin din sensuri diferite. Am avut norocul să mergem fără probleme, cât a fost drumul asfaltat. De unde în­cepe drumul pietruit am parcat mașina și am continuat pe jos, cu rucsacul în spate. De o parte și de alta a drumului, păduri de stejari și alte soiuri. Pe partea dinspre oraș era un hău ce produce frisoane. Și așa am mers circa 20 de minute.

Deși ne aflam în pădure, practic, aerul era la fel de irespirabil. Nicio adiere, un vânticel, nimic. Ici-colo un marcaj pe care l-am bănuit a fi cel ce indica Lacul Albastru. Tot acest drum este pe un fel de platformă, fără diferențe de nivel. La capăt se face un alt drum, un fel de vale a unor ape curgătoare atunci când plouă mai mult. Drumul acesta, plin de pietre și pietriș merge într-o pantă destul de ridicată. Aici e nevoie să îți scoți abilitățile de turist prin munți la vedere, dacă ai așa ceva. Chiar dacă panta șerpuitoare nu are decât 500-600 de metri, ea te solicită mult. Te stoarce ca pe o lămâie. Mici popasuri și gândul la ceva rece ne-au ajutat să ajungem acolo sus.
Mai erau vreo 20 de metri pe panta ce urca cam la 45 de grade. În depărtare se auzea muzică. Ne-am mirat și am urcat cu un ultim efort. Acolo sus, prima imagine a fost a unei familii ce se chinuia să aprindă un foc, pe un fel de fundament lăsat de alții cu ocazia altor excursii. Cei doi bărbați nu pă­reau a fi cunoscători și cam chinuiau focul, deși afară era o căldură de se aprindea ceva doar suflând ușor. Fe­me­ile stăteau lângă bărbați și aruncau priviri spre alți „turiști” ce erau mai norocoși, iar grătarele sfârâiau de zor.
După câțiva metri am dat de un băr­bat ce frigea cârnăciori și care ne-a salutat, ca la țară, atunci când mergi pe ulița principală. Mai departe era o familie foarte numeroasă, sau mai multe familii în jurul unui grătar mai mare. Aici ceafa, micii, cârnații erau gata de a fi serviți. Femei și tinere în costum de baie fumau cu eleganța conferită de cos­tumul de baie din două piese diferite, iar bărbații se ocupau de sticle de bere.
Acum era mai limpede de unde venea muzica. O mașină ce nu era 4x4 și ajunsă în mod misterios acolo, avea ușile deschise și din ea se revărsau valuri de manele. Femei ce băteau ritmul muzicii date la refuz stăteau pe lângă masa întinsă. Fumul gros de la grătar ne aducea aminte de filmele cu indieni ce trimiteau semnale cu fum.

În fine, Lacul. Lacul Albastru ce era verde. Frumos, dar plin, păstrând pro­porțiile, de oameni cu copii, ce făceau baie. Mai încolo era un tip cu doi câini ce făceau la rândul lor baie.
Am stat pe margine și ne-am minunat de ce am văzut acolo. Nu am avut impresia că este o minune, că este un Lac unic în Europa, că ar fi o desti­nație pentru turiști veniți de aiurea. Păcat!

Triști, am plecat de acolo, lăsând în urmă muzica săltăreață și mirosul de mici și grătare. Drumul până la mașină a fost mai ușor, iar de acolo am ajuns rapid în oraș și de acolo în Baia Mare. Punct!

Lacul Albastru, un Lac de poveste.
Dintr-o altă poveste!

Lacul Albastru, format prin anul 1920 în urma prăbuşirii unei mine, situat pe versantul sudic al Dealului Mare (729 metri) din Munţii Gutâi, la aproximativ 3 kilometri de Baia Sprie, distanţă care poate fi parcursă pe jos este considerat a fi unic în România şi Europa prin compoziţia apei formată din minereuri neferoase. Apa lacului are o reacţie acidă ca urmare a conţinutului de acid sulfuric, dar mai ales din cauza ionilor de cupru, sub formă de sulfat de cupru care determină o culoare de un albastru intens spre turcoaz, în funcţie de intensitatea luminii. Lacul are o formă circulară fiind înconjurat de o pădure de stejar în amestec cu conifere, malurile putând fi parcurse cu uşurinţă pentru a admira oglinda lacului.
În vecinătatea Lacului Albastru, urmând marcajele turistice se poate ajunge la fosta exploatarea minieră „Crăpătura zorilor”, un fost puţ de mină vertical, unic în felul său, loc din care, în cei peste 100 de ani de minerit au fost extrase minerale rare aflate acum în custodia Muzeului de Mineralogie din municipiul Baia Mare sau în colecţii private din Europa.

Lacul Albastru a fost declarat rezervaţie naturală în anul 1977 şi se află în custodia Administraţiei Parcului Natural Munţii Maramureşului, ani la rând cât timp a funcţionat Liceul Minier şi Institutul de Subingineri din industria mineritului şi me­talurgiei, lacul a fost considerat obiect de studiu pentru elevi şi studenţi, urmat de turiştii care au dorit să se bucure de frumuseţea lacului.
Istoria lacului spune că acesta
s-ar fi format în urma prăbuşirii galeriei minei Domnişoara, loc în care s-au produs treptat infiltraţii de compuşi sulfuroşi, cuproşi şi alte metale neferoase, substanţe care oferă o culoare aparte apei. Culoare apei din lac nu e mereu aceeaşi, se schimbă de la un sezon la altul. Primăvara, imediat după topirea zăpezilor de pe versanţii muntoşi, apa are o culoare turcoaz, iar în timpul verii capătă o culoare verzuie, ca spre toamnă apa să devină maronie.