• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Sambătă , 20 Iulie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 4 Decembrie , 2006

Mircea Vintila – un trubadur contemporan

Carte de vizita: Mircea Vintila s-a nascut in 1949, in Bucuresti. A urmat cursuri de vioara la Scoala de Muzica. A absolvit Liceul „Gheorghe Lazar”, dupa care a urmat cursurile Facultatii de Masini si Utilaje pentru Constructii din cadrul Institutului de Constructii din Bucuresti. A lucrat la metroul bucurestean, chiar la inceputul santierului. In 1968, si-a depus actele la Casa Studentilor din Bucuresti si tot atunci si-a facut un debut spectaculos in cadrul cenaclului „Atlantida”, condus de Radu Anton Roman. Apoi, in 1973, a fost invitat sa cante la cea de a doua editie a Cenaclului „Flacara”. Colaborarea cu „Flacara” a durat noua ani. Dupa 1989, a participat vreme de zece ani la proiectul care s-a numit „Pasarea Colibri”. Mircea Vintila a ramas un entuziast al muzicii folk, cu toate ca stie ca fiecare artist are perioade de varf, dar si perioade de liniste, de creatie. Perioada de dupa lansarea unui album e pentru Mircea Vintila una grea. E panicat, pentru ca are impresia ca nu mai poate compune, ca nu mai e in stare sa lucreze. „Ai o senzatie ca dupa cutremur”, zice Vintila. Dupa care o ia de la capat... Reporter: Cum a fost inceputul carierei d-voastra in muzica? Mircea Vintila: La inceput, eram solistul vocal al unei trupe rock. Descoperisem in acea perioada toate trupele mari: „Beatles”, „Rolling Stones”, „Who” si n-aveam cum sa nu fim influentati si muzical si in comportament de fenomenul muzical din acea perioada, o perioada de creatie formidabila „afara”, asa cum si la noi – si pentru folk si pentru rock – a fost una exceptionala. Toti eram studenti. Cele mai cautate spectacole erau spectacolele studentesti, pentru ca era un public pretentios, care nu te ierta atunci cand greseai, dar era si un public care participa masiv la concerte. Acum doua saptamani am cantat in Clubul A, pe vremuri un club care a insemnat un fel de rezistenta prin muzica la regimul de atunci, si mi-a facut o placere teribila. Cel mai batran de pe scena eram eu, iar cei din sala aveau 18-19 ani. Am incercat sa-i surprind, sa cant si piese noi si piese vechi, dar n-am reusit. Au cantat tot, de la inceput pana la sfarsit. Mugurel Vrabete, care a venit cu sotia la concert, a ramas uimit si a zis: „Se intampla! Este un fenomen uluitor. Vor si ei sa cante din nou. Cantarea in cluburi a revenit”. Am avut un concert la un club studentesc deschis recent in Cluj si cantau atat de tare, incat, la un moment dat, m-am oprit si i-am lasat pe ei, pentru ca spectacolul e participare, e viata, si daca ei stiu versurile, trebuie lasati sa cante. Rep: Cand si cum ati descoperit folk-ul? M.V.: La o emisiune a lui Cornel Chiriac, l-am auzit pentru prima oara pe Bob Dylan, un cantaret care se acompania cu chitara si, din cand in cand, mai canta si la muzicuta. Dupa aceea, a fost prezentat si un cantaret roman: Mihai Munteanu, student la arhitectura, care a cantat doua cantece acompaniat numei de chitara. Ca trupa, noi treceam printr-o perioada grea. N-aveam statie, instrumente, microfoane si nu prea aveam, in conditiile astea, cum sa cantam, cum sa ne exprimam. Atunci mi-am dat seama ca pot sa apar pe scena acompaniat doar de chitara. Asa am aparut la Cenaclul „Atlantida”. Flacara si Pasarea Colibri Rep.: Cum a fost in „Flacara”? M.V.: Colaborarea cu Adrian Paunescu a fost, spun eu, una de exceptie. Eu nu am compus cantece pe versurile lui Adrian Paunescu, versuri luate dintr-un volum de poezii. Sunt 12 cantece compuse impreuna cu Adrian Paunescu si de aceea sunt si asa de frumoase: „Hanul lui Manuc”, „Fat Frumos”, „Un om pe niste scari”, „Pamantul deocamdata”... Cred ca am facut impreuna o treaba buna, dovada ca si astazi se canta aceste cantece. Pentru acea perioada, Cenaclul „Flacara” a fost benefic. El a fost scena care ne-a strans in acea perioada pe toti cantaretii. Rep.: Pasarea Colibri? M.V.: Pasarea Colibri a fost un proiect exceptional. Eu cred ca a fost cel mai interesant si cel mai spectaculos proiect muzical al ultimului deceniu. S-a nascut dintr-o intamplare. Numai asa putea sa fie, dar a tinut zece ani. In „Flacara” am stat „doar” noua ani. S-au inregistrat sase albume si un DVD. E o activitate exceptionala pentru o trupa. Si a avut un succes formidabil si in tara, dar si in strainatate, in Europa, Canada si Statele Unite, unde am realizat un turneu de 45 de zile, cu 22 de spectacole. A fost uluitor, nu va puteti imagina cat de frumos a fost. De ziua mea, am fost in Las Vegas. Ti se poate intampla o data in viata. La final am fost prabusiti, dar cu o satisfactie imensa. Dar... gata! Si Pasarea Colibri a fost o idee de spectacol foarte buna, dar pentru o anumita perioada. Despre play-back si admiratoare Rep.: De ce folkistii nu apeleaza la play-back? M.V.: Pai, ganditi-va ca noi am cantat cu voce si chitara pe stadioane, in fata a 15-30.000 de oameni si totul a fost „pe bune”. Este incredibil sa-ti doresti sa apari pe scena si sa vrei sa spui ceva. Nu poti sa te exprimi altfel. Sa urci pe scena si sa faci pantomima este cumplit. Si nici pantomima sa n-o faci bine... Unii pot s-o faca la modul profesionist (Radu Gheorghe, Florian Pittis, Dan Puric), dar acolo e altceva. E grav ce se intampla, dar astia nici nu exista. Toate trupele mari au rezistat cantand live. Rolling Stones au plecat acum in turneu. Daca ne uitam la ei, ne speriem. Si nu e un turneu oarecare, e un turneu de un an. Mick Jagger are 64 de ani si am vazut un reportaj foarte interesant din culisele spectacolului din Brazilia. A alergat 20 de minute pe culoarele hotelului ca sa intre incalzit pe scena! Daca nu exista interpretare, totul e fals. Rep.: Nu v-am intrebat de admiratore si de tentatii... M.V.: Bineinteles ca au existat. N-ai cum sa nu ai admiratoare... Sigur ca da... Nici nu se poate altfel... Cu picanterii, dar astea fac parte din viata. Si azi mai vine cate o fata draguta sa-mi ceara un autograf. Se intampla insa, cateodata, sa o intreb cum o cheama si sa-mi raspunda: „Stiti, de fapt, e pentru mama...” Optiuni si argumente Bob Dylan sau Joan Baez? Bob Dylan. Whisky sau cognac? Whisky. Blonde sau brunete? Si blonde si brunete! Sarmale sau mici? Sarmale. Vioara sau pian? Vioara. China sau Mexic? Mexic. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.