„ Minunea este atunci când omul îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, în faţa icoanei..."

„ Minunea este atunci când omul îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, în faţa icoanei şi îşi recunoaşte starea de păcătoşenie, starea de nimicnicie” (Arhim. Timotei Bel, exarhul mănăstirilor)

Reporter: Care sunt atribuţiile de exarh al mănăstirilor?

Arhim. Timotei Bel: Conform statutului şi rânduielilor canonice stabilite de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, exarhul mănăstirilor este însărcinat cu supravegherea, buna funcţionare şi rânduiala în toate mănăstirile şi schiturile din cuprinsul Episcopiei. Exarhul primeşte ascultarea din partea Episcopului şi este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a tuturor hotărârilor episcopului şi a Consiliului Eparhial în ceea ce priveşte viaţa mănăstirilor, călugăriile, propunerile pentru hirotonie, participarea la slujbele arhiereşti etc. Altfel spus, pe înţelesul tuturor, sunt „omul de legătură” între mănăstiri şi Episcopie.

Rep: Maramureşul este numit „al doilea Munte Athos”, care-i de fapt comoara judeţului nostru, pe care de multe ori nu o percepem pe măsură fiind prea aproape?

Arhim Timotei Bel: Îmi este greu să răspund la această întrebare şi nu aş vrea să fiu înţeles greşit sau să fiu subiectiv, că aş spune că este Rohia, locul în care am crescut şi m-am format şi eu ca şi slujitor al altarului. Dar aşa cum este numită ţara noastră, ca fiind „Grădina Maicii Domnului”, toate mănăstirile înspre care credincioşii îşi îndreaptă paşii sunt „Grădinile Maicii Domnului”. Nu aş vrea să supăr pe nimeni, că nu se poate spune că una este mai de preţ decât cealaltă. Toate sunt importante în faţa lui Dumnezeu şi în faţa credincioşilor. Dacă ar fi să vorbim din punct de vedere duhovnicesc, al numărului mare de credincioşi care le cercetează, este Mănăstirea Rohia, mănăstirea de metanie, unde-mi găsesc liniştea şi pacea, este Mănsăstirea Bârsana, care este iarăşi o perlă, Mănăstirea Moisei, Mănăstirea de la Botiza, Rohiţa, Dealul Mare şi toate celelalte, toate deosebite. 

Nu se poate spune o cifră exactă a celor care trăiesc în mănăstiri şi schituri. De exemplu, am fost la Lăpuşul Românesc, unde ştiam că sunt 13, dar au mai venit două surori şi acum sunt 15. În general sunt 160 – 170 de călugări, călugăriţe şi vieţuitori începători (fraţi şi surori), asta în total în Maramureş şi Satu Mare. În Maramureş sunt mai mulţi, pentru că avem mai multe mănăstiri.

Rep: Întotdeauna credincioşii alergau la mănăstiri în vremuri de răstrişte, cât au rămas de legaţi în momentul de faţă?

Arhim Timotei Bel: 100% credincioşii au rămas cu obiceiul acesta, iar acest lucru se vede în duminici şi sărbători şi cu ocazia hramurilor, unde participă credincioşi în număr foarte mare. De exemplu, zilele trecute, la Lăpuşul Românesc, unde al doilea hram este Sfinţii Români (primul hram fiind Naşterea Maicii Domnului). Iar în Duminica Sfinţilor Români a fost mulţime mare, peste 2500 – 3000 de credincioşi. Asta dă dovadă că ele sunt la sufletul credincioşilor, la sufletul românilor. Cu toate că a fost căldură mare, au venit mulţi oameni şi au stat nemişcaţi până la sfârşitul slujbei. Asta dă dovadă că mănăstirile sunt cercetate. Dar nu numai în duminici şi sărbători, ci şi peste săptămână. La mănăstire, în fiecare zi, se fac cele şapte sfinte laude, se săvârşeşte Sfânta Liturghie, iar oamenii simt această putere duhovnicească şi divină care decurge din săvârşirea acestor sfinte slujbe. Iar credincioşii se perindă. Că cei care merg la mănăstire merg şi la biserici duminica şi în sărbători. Ei sunt şi credincioşi buni ai parohiei, nu numai la mănăstire.

Mănăstirile vin ca ajutor şi sprijin la viaţa duhovnicească a poporului român. 

Rep: Sunt conştienţi credincioşii de minunile din mănăstiri? Câteva exemple?

Arhim Timotei Bel: Fără doar şi poate sunt conştienţi şi sunt convinşi. Pentru că ei simt acest lucru. Prima dată mergi ca să vezi. „Vino şi vezi să te convingi” spune unul dintre apostoli la un moment dat. După ce mergi o dată la mănăstire şi participi şi simţi puterea rugăciunilor, şi puterea duhovnicească, şi dacă se împlineşte, şi cu siguranţă se împlineşte toată dorinţa, o să mergi şi a doua şi a treia oară.

Este destul să mergi o dată la mănăstire şi te-a pătruns puterea duhovnicească şi mergi în continuare. Pentru că simţi acel izvor pe care nu-l poţi exprima în cuvinte, acea putere a lui Dumnezeu care vine din puterea rugăciunii.

Avem icoane făcătoare de minuni şi multe altele, dar noi nu punem accent fel de fel de minuni, că oamenii nu vin pentru „spectaculos”. Minunea este atunci când omul îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, în faţa icoanei şi îşi recunoaşte starea de păcătoşenie, starea de nimicnicie în faţa Atotputernicului Dumnezeu. Şi în acel moment, în momentul îngenuncherii, momentul smereniei, în acel moment s-a produs minunea. Că omul şi-a plecat capul. Nu stai în poziţie de drepţi şi te uiţi ca şi cum l-ai „înfrunta” pe Dumnezeu. Când intri în biserică sau mănăstire, când te-ai închinat, te-ai smerit şi ai îngenunchiat, în acel moment s-a produs minunea şi de aceea Dumnezeu binecuvântează.

Sunt unii oameni, unii tineri, care aşteaptă ceva concret şi palpabil şi vor să li se întâmple fix atunci când cer. Dar asta este ispitire. Ni se spune „să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău!”, adică eu vreau ca Dumnezeu să mi se arate. Dar Dumnezeu se arată prin razele Soarelui, prin bolta cerului, ni se arată nouă prin frumuseţea naturii pe care o privim, prin ciripitul păsărilor. Tot ce ni se întâmplă şi tot ce ne înconjoară (păduri, văi, munţi, holde etc.) şi prietenii şi oamenii cu care intrăm în contact... toate sunt o minune! Faptul că ne-am născut pe acest pământ este iarăşi o minune. Că avem două mâini, două picioare şi putem să ne raportăm la semenii noştri este o minune de la Dumnezeu. Iar să cerem noi, care suntem praf şi cenuşă şi lut, să ni se arate Dumnezeu, este o îndrăzneală, chiar o nesimţire. Nu poţi să-i ceri lui Dumnezeu care a făcut Cerul şi Pământul să ţi se arate ţie,  creaturii. Noi suntem creaţi, noi suntem praf şi cenuşă. Dacă n-ar fi scânteia divină, sufletul în noi, am fi o bucată de pământ, că aşa ne-a creat Dumnezeu. Deci nu avem cum să cerem să ni se arate Bunul Dumnezeu nouă. Nu s-ar putea face asta că ne-am topi, că Dumnezeu este Infinitul. De exemplu, la Soare nu ne putem uita, dar la Dumnezeu care a făcut Soarele? Nu vedeţi că noi suntem vai şi amar de capul nostru, că un pic îngăduie Dumnezeu 34 de grade şi nu ştim unde să ne băgăm de căldură că nu mai putem răbda. Dar să vină Dumnezeu să ni se arate? Nu! Dumnezeu ni se arată prin prieteni, printr-o vorbă bună pe care ţi-o spune cineva la un moment de cotitură etc. În împrejurările concrete ale vieţii, acolo îşi arată Dumnezeu puterea sa cea mare, acolo este Dumnezeu!

Rep: Ce vă este cel mai drag să le vorbiţi credincioşilor?