Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui

De ce o Duminica a Tuturor Sfinților? Mai întâi pentru motivul că numărul sfinților cuprinși în calendar este cu mult mai mic decât cel real, pe care numai Dumnezeu îl cunoaște cu adevărat. Iar un al doilea motiv constă în faptul că Biserica, trupul tainic al lui Hristos, care cuprinde în sine întreaga umanitate, este un organism viu, care, prin puterea Duhului Sfânt, își sfințește neîncetat membrii care o alcătuiesc, lucrare ce nu se va încheia decât atunci când va avea loc a doua venire a Mântuitorului. Astfel că mereu se vor ivi noi și noi sfinți, îmbogățind numărul celorlalți.

Aceasta pentru că sfințenia lui Dumnezeu nu este o însușire neimpărtășibilă. Prin revărsarea Duhului Sfânt, Dumnezeu Se descoperă ca Persoană doritoare să intre în comuniune cu persoana umană. Pogorârea Duhului Sfânt (Cincizecimea) a fost ploaia de har revărsată asupra lumii însetate de sens. Această revărsare de lumină, izvorâtă din plinătatea dumnezeiască, ar fi rămas un fapt de prisos fară roadele întruchipate în sfinți. Ei sunt răspunsul umanității darurilor divine, întrucât fară ei focul Duhului Sfânt s-ar fi stins în timp. Dacă ar lipsi răspunsul omului, chemarea divină nu ar mai fi decât un act arbitrar. Nu numai noi avem nevoie de Dumnezeu, ci și Dumnezeu are nevoie de noi, pentru a avea cui se comunica. De aceea, am putea spune că Duminica Tuturor Sfinților este răspunsul omului la provocarea divină, o Cincizecime întoarsă. A mărturisi nu înseamnă a vorbi despre ceva, în cazul nostru despre Dumnezeu, ci înseamnă a trăi realitatea harului dumnezeiesc, a dovedi prin propria viață, prin propriul comportament, puterile dumnezeiești ale Sfântului Duh. De aceea cel care mărturisește este capabil să moară, atât de puternică este convingerea lui. Dacă ne-am gândi mai adânc la luptele mai presus de fire ale mucenicilor, astfel încât au rămas nepătimitori în chinuri și în răniri, în timp ce trupurile lor le erau muncite de foc și sabie și cu alte feluri de chinuri aducătoare de moarte, înfruntând cu tărie și cu stăpânire de sine, răbdând să li se taie trupurile, să li se risipească buna întocmire a mădularelor sau zdrobire de oase, în toate acestea păzind cu strășnicie mărturisirea dreptei credințe în Hristos, atunci am înțelege și negrăita înțelepciune care s-a preamărit în ei și puterea netăgăduită a minunilor lui Dumnezeu.

Creștinismul și Biserica are până astăzi dovada că astfel de mărturisitori învață în tăcere prin însăși viața lor. Să ne gândim la răbdarea cuvioșilor care, de parcă nu ar fi avut trup, au purtat de bunăvoie înfometări de multe zile, privegherile de toată noaptea, care au răbdat în felurite pătimiri, care s-au împotrivit până la sfârșit multor chipuri ale păcatului, care nu s-au abătut de la lupta cea lăuntrică, purtată în noi înșine, în chip nevăzut, stând până la sfârșit împotriva duhurilor și puterilor necurate, fiind, după omul din afară, zdrobiți și omorâți, iar după omul lăuntric, înnoiți și îndumnezeiți.

Dacă putem pătrunde cu mintea toate acestea, atunci putem înțelege că firea noastră poate fi depășită în suferință și ne vom minuna, dând slavă lui Dumnezeu, că le-a dat sfinților atâta har și tărie și că, deși au ales binele și frumosul, fară puterea lui Dumnezeu nu ar fi devenit mai presus de fire. De aceea și psalmistul zicând „minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui”, adaugă îndată: „El însuși va da tărie și putere poporului Său”. Fiindcă Dumnezeu nu caută la față, ci se preamărește numai în sfinții Săi. Așadar, când prăznuim pomenirea sfinților, fiecare dintre noi să lăsăm la o parte grijile și obiceiurile noastre, iar cugetul nostru de zi cu zi să se îngrijească de felul în care să ne dezrobim, să ne facem liberi de fiecare cădere în păcate și să prăznuim înfățișându-ne trupurile și sufletele bineplăcute înaintea lui Dumnezeu, pentru că în zilele lor de prăznuire să ne facem părtași mijlocirii sfinților, laudei lor, cumpătării și veșniciei lor.

Pr. Cristian Ștefan