Mineritul neferos revine pe agenda guvernanților. Resuscitarea este dificilă!

În 2007, în România a avut loc una dintre cele mai neinspirate hotărâri ale guvernanților de atunci, respectiv închiderea totală a mine­ritului neferos. Un sector strategic al economiei a fost pus pe butuci prin voință politică și indolență față de români. Sunt câțiva actori politici care au elaborat strategia prin care industria românească a fost îngenunchiată și, în decursul timpului, GAZETA de Maramureș a publicat materiale pe această temă. Cert este că după 10 ani situația din mineritul neferos românesc este cruntă. Mine închise sau abandonate, iazuri de decantare lăsate în voia sorții, zeci de mii de mineri și ingineri minieri fără un loc de muncă stabil, tot învățământul de specialitate făcut praf, cercetarea geologică de asemenea. Să nu uităm de industria metalurgică, strâns legată de minerit, care a devenit, de asemenea, istorie. Dacă în țara noastră totul s-a închis, în Europa lucrurile au stat altfel. Mineritul neferos a revenit în atenția generală și i se acordă importanța cuvenită. O regină a economiei, o zonă strategică, baza întregii economii.
Recent, ministerul Economiei a prezentat Strategia Minieră a României 2017-2035 și viziunea propusă este: „România 2035 – țara cu minerit durabil, transparent și curat, factor de progres economic, pentru bunăstarea cetățenilor”.
 

Nicolae TEREMTUȘ

România a trecut în ultimii 25 de ani printr-o amplă restructurare industrială, inclusiv scăderea produc­ţiei interne şi închiderea operaţională a majorităţii minelor, ceea ce a condus la pierderea locurilor de muncă, a generat efecte economico - sociale şi de mediu care au afectat grav calitatea vieţii locuitorilor comunităţilor din zonele miniere. Guvernele României au beneficiat, în perioada 1999 - 2013, atât de experienţa interna­ţională, cât şi de finanţarea Băncii Mondiale pentru sprijinirea reformei în domeniul mineritului.
Printre cele mai importante condiţio­nalităţi şi rezultate ale proiectelor implementate, s-a numărat Legea Mi­nelor nr. 85/2003, Strategia Industriei Miniere, aprobată prin H.G. nr. 615/2004 şi însoţită de manuale /ghiduri operaţionale, închiderea minelor şi ecologizare la standarde internaţionale, planificare strategică participativă în comunităţile miniere. Pe plan mondial, cu un efort de participare unic în istorie, naţiunile lumii au reuşit să conlucreze pentru a agrea o idee comună asupra viitorului, stabilind, la sfârşitul anului 2015, primul acord global care să aducă omenirea pe calea dezvoltării durabile (Agenda 2030). Toate spuse la nivel declarativ.
În paginile frumos aurite ale rapoar­telor lucrurile păreau frumoase și benefice pentru România și români. Dar declinul industriei, în parte dorit și asumat de cei care au condus țara, în parte ca o consecință a unor hotărâri neinspirate (un mod elegant de a le numi) a arătat că lucrurile sunt grave. Din păcate, la acest moment România încă stă și privește în timp ce Europa din care face parte își turează motoarele pentru ca mineritul neferos să ofere locuri de muncă, resurse minerale mai ieftine, dezvoltarea industriilor interconectate cu mineritul neferos.
Resursele naturale, în general, sunt vitale pentru economia globală şi pentru o calitate bună a vieţii, iar mi­neralele şi metalele sunt indispen­sabile pentru dezvoltarea unei socie­tăţi moderne.
În România, mineritul este o ocu­paţie istorică, tradiţională, atestată încă din antichitate, atunci când romanii au venit aici să extragă aur şi metale de bază, din minele subterane aflate în munţii din Transil­vania. În anul 2007, România a devenit membră a Uniunii Europene, promovând reforme insti­tu­ţionale şi sectoriale în cadrul Acor­dului de Aderare. Ca o consecinţă a acestor schimbări şi a presiunilor de moder­nizare a sectoarelor sale industriale, guvernul a analizat îndeaproape rolul mineritului în economia româ­nească şi contribuţia pe care acesta o poate avea pe termen lung la procesul de dezvoltare durabilă. România, ţară cu tradiţie în minerit, are acum oportunitatea pentru fundamentarea unei strategii naţionale de dezvoltare, por­nind chiar de la cunoaşterea şi valorificarea potenţialului resurselor minerale şi ţinând cont de dimensiunea socio-economică şi de protecţia mediului.
Actuala strategie propune reconside­rarea poziţiei şi a modului de implicare a statului şi a comunităţilor în domeniul minier, prin renunţarea treptată la atribuţiile de operator economic şi de administrator, în favoarea accentuării rolului de reglementare şi promovare a unor politici de dezvoltare şi stimulare a unui sistem viabil în care, entităţile private să deţină preponderent dreptul de exploatare, operare şi administrare a resurselor minerale şi să asigure finanţarea şi managementul activităţilor miniere. Iată care sunt ideile cu care se lu­crează în Europa.

„În contextul european, Uniunea Euro­peană a realizat un plan strategic - Strategic Implementation Plan for the European Innovation PartnerShip on Raw Materials, precum şi Raw Mate­rials Initiative, unde domeniul resur­selor minerale reprezintă un domeniu prioritar. Acesta se bazează pe trei piloni (garantarea accesului la materii prime, determinarea condi­ţiilor pentru o aprovizionare durabilă cu materii prime din surse europene, dinamizarea eficacităţii resurselor şi promovarea reciclării în scopul de a reduce consumul de materii prime şi de a reduce dependenţa faţă de importuri). S-au propus astfel acţiuni care vizează definirea materiilor prime esenţiale, prevederea unor măsuri legale pentru accesul la materii prime şi gestionarea lor durabilă, extinderea bazei de cu­noştinţe la nivel U.E., focalizarea lucrărilor de cercetare pe tehnologii inovative de explorare, exploatare, reciclare, identificare de materiale de substituţie şi eficientizare.

În prezent, în U.E. şi pe plan mondial, cererea de produse miniere, în special pe sectorul non-energetic este în creş­tere, acelaşi lucru manifestându-se şi în România.

Iniţiativa Comisiei Europene privind materiile prime este esenţială pentru func­ţionarea durabilă a societăţii mo­derne. Asigurarea unui acces viabil şi constant la materii prime constituie un factor din ce în ce mai important pentru competitivitatea U.E. şi prin urmare, un element esenţial pentru creşterea economică. Sectoare precum construc­ţiile, industria metalurgică, industria produselor chimice, industria auto, industria aerospaţială, industria de produse electronice şi producţia de energie sunt complet dependente de accesul la anumite materii prime. În contextul economic actual, U.E. a decis promovarea unei politici de creştere economică, prin reglementări ce privesc materiile prime non-energetice.
Iniţiativa pentru Materii Prime Minerale (RMI - The Raw Materials Initiative) a fost lansată în anul 2008 cu scopul de a identifica nevoile Europei şi resursele minerale ale ţărilor componente.
În anul 2010 s-a alcătuit Parteneriatul European pentru Materii Prime (EIP - European Innovation Partnership on Raw Materials), cu 22 de ţări asociate Euromines, având ca principal obiectiv identificarea şi asigurarea nevoilor de resurse minerale pentru dezvoltarea durabilă a economiei şi societăţii.
Promovarea reciclării, în scopul de a reduce consumul de materii prime în U.E. şi de a reduce depen­denţa faţă de importuri în vederea protejării mediului;
Investiţii substanţiale în sectorul minier ale noilor state membre cu potenţial geologic;
Promovarea cercetării geo­logice;
Valorificarea la maximum a realizărilor în materie de cercetare şi inovare;
Investiţii în universităţi şi programe educaţionale pentru dezvoltarea departamen­telor care se ocupă de geologie;
Îmbunătăţirea cadrului juridic şi a sistemului de reglemen­tare prin utilizarea studiilor geolo­gi­ce şi a expertizei pri­vind resursele minerale;
Facilitarea explorării şi ex­ploa­tării resurselor minerale prin revizuirea legislaţiei existente;
Îmbunătăţirea calităţii informaţiilor despre resursele minerale neenergetice - instituirea unui sistem european de informaţii;
Identificarea potenţialului actual şi viitor al U.E. în materie de resurse minerale;
Actualizarea regulată a informa­ţiilor în acest domeniu şi facilitarea accesului la acestea;
Identificarea mineralelor de impor­tanţă strategică”, se arată în strategia elaborată de minister.
Altfel spus, cam tot ce a fost distrus ar trebui repus la loc pe baze mai economice, de mediu și eficiență. Din păcate pentru români o astfel de revenire este imposi­bilă. Multe din activele distruse nu se mai por reface decât de la „0” și cu costuri uriașe.
În Maramureș, pe lângă contextul econo­mic actual există și un curent așa-zis ecologic care a blocat orice activitate în zona minieră. După cum se vede, în Europa se pune mare bază pe reciclarea deșeurilor miniere, pe când la noi, ele sunt fie vândute pe bani puțini, fie nu sunt lăsați agen­ții economici să lucreze, cazul Romaltyn.
Care sunt consecințele pe termen mediu? Europa se va dezvolta, iar noi vom rămâne în urmă,
și mai în urmă.
Baia Mare va fi un oraș curat și pustiu!

Ce a însemnat închiderea minelor

Închiderea minelor a condus, atât la diminuarea veniturilor populaţiei din regiunile respective, cu consecinţe restrictive asupra economiei locale, cât şi la diminuarea veniturilor bugetelor locale. Impactul încetării exploatării resurselor minerale asupra nivelului de trai al populaţiei se manifestă în mai multe moduri, şi anume: dificultatea găsirii unui loc de muncă conform pregătirii profesio­nale, accesul greu la serviciile de bază şi scăderea gradului de susţinere financiară din partea guvernului. Pe termen scurt, atunci când procesul de diversificare economică şi şansele de reangajare sunt limitate, iar personalul concediat din zonele miniere se confruntă cu o scădere drastică a nivelului de trai ca urmare a pierderii sursei de venit, un program de măsuri de protecţie socială precis ar putea reduce efectul. Impactul asupra nivelului de trai se simte şi prin accesul gospodăriilor la serviciile de bază. În zonele afectate de reducerea drastică a activităţii miniere există o deteriorare a serviciilor din domeniul educaţiei, sănătăţii şi pentru asigurarea utilităţilor. Pierderile de resurse umane calificate cum ar fi profesorii şi cadrele medicale afectează fundamental calitatea şi disponibilitatea serviciilor de bază. De asemenea, obiceiurile şi tradiţiile locale pot crea dificultăţi în integrarea altor activităţi industriale de anvergură.
Deoarece toate minele au o durată de viaţă limitată, iar după închiderea acestora, odată cu dispariţia
beneficiilor directe din timpul exploatării, la nivelul comunităţilor se adaugă şi problematica legată de infrastructură care, atât pentru
modernizare, menţinere sau chiar diminuare, presupune alocarea de resurse financiare. Toate aceste tendinţe schimbă semnificativ bilanţul cost-beneficiu la nivel comunitar şi contribuie la regândirea relaţiilor mină-comunitate.

Ce se mai găsește în România

Situaţia licenţelor/permiselor - substanţe solide:

Iată și o analiză asupra resurselor minerale auro-argintifere cu puncte tari și puncte slabe

Puncte tari:
- existenţa unor resurse totalizând 760 tone minereu;
- există capacitate de gestionare a deşeurilor miniere pe termen mediu şi lung;
- există mine în etapa de conservare a căror lucrări de deschidere şi pregătire pot fi adaptate pentru tehnologiile moderne de exploatare;
- există posibilitatea realizării unor concentrări tehnologice de tipul: o uzină de preparare - mai multe exploatări;
- există infrastructura de învăţământ capabilă să pregătească personal calificat pentru activitatea minieră.

Puncte slabe:
- minele sunt închise, iar unele se afla în etapa de conservare;
- industria metalurgică (pirome­talurgică) şi-a sistat activitatea;
- reluarea exploatării subterane necesită aport investiţional mare;
- piaţa minereurilor aurifere este fluctuantă.

Oportunităţi:
- prelucrarea materialului din iazurile vechi de decantare conduce la ecologizarea unor mari suprafeţe ocupate de aceste depozite (transformarea iazului de decantare în haldă de steril).

Riscuri:
- fluctuaţii şi în viitor ale preţului aurului şi argintului;
- riscul izolării definitive a unor rezerve în minele de adâncime;
- riscul unei percepţii ostile din cauza utilizării cianurii în procesul de prelucrare.