Mineritul, Fata Morgana nordului şi o luminiţă!

Zilele trecute a avut loc, într-unul din localurile de lux ale târgului, o întâlnire a minerilor, a şefilor din mineritul maramureşean, cu ocazia Zilei Minerului, sărbătoarea ortacilor din România. Faţă de alte asemenea zile de sărbătoare, cea de acum a fost diferită prin numărul mare de specialişti în minerit prezenţi. Manifestarea a fost organizată de Nicolae Dicu, fost ministru al Minelor la începutul anilor ’90 şi unul din specialiştii în minerit şi metalurgie, şi Nicolae Bud, unul din specialiştii din sistem care au încercat să menţină această activitate în nord.

Contrar aşteptărilor, ziua festivă s-a transformat într-un fel de seminar în care s-au spus multe din adevărurile care au dus la dispariţia mineritului neferos şi a metalurgiei neferoase. Multe din acestea sunt cunoscute şi au făcut obiectul a numeroase materiale de presă. Dar parcă niciodată nu este prea târziu pentru a relua subiectul dureros al Maramureşului: mineritul şi metalurgia.

Două activităţi economice care au fost coloana vertebrală a dezvoltării Nordului ţării şi în perioada comunistă, şi în anii ’90. Din păcate pentru maramureşeni, dar şi pentru economia României, ţara noastră a trebuit să îşi plătească intrarea în structurile euro-atlantice şi în UE. A trebuit să plătească cu reducerea activităţii industriale productive, mai ales pe minerit, metalurgie, maşini unelte, siderurgie, agricultură. După 24 de ani, se vede limpede că distrugerea economiei româneşti a fost premeditată, şi ce este mai grav, realizată cu contribuţia majoră a unor politicieni români care au semnat, probabil, pactul cu „diavolul”.

Pentru a înţelege mai bine situaţia, prezentăm mai jos câteva din datele, cifrele pe care inginerul Aurel Pantea le-a prezentat colegilor veniţi la întâlnirea de acum.

Regiunea minieră Baia Mare, având forma unui pentagon neregulat, cu vârfurile la Halmeu, Ilba, Răzoare, Rodna şi Borşa, cuprinde în interiorul său localităţile miniere din judeţele Satu Mare, Maramureş şi Bistriţa-Năsăud, cu centrul de gravitate Baia Mare, unde, indiferent de orânduirile politice şi administrative, s-a aflat Direcţia Minelor şi Uzinelor Statului, în diverse denumiri şi structuri organizatorice, azi Remin. Maramureşul conţine în subsolul său zăcăminte de minereuri neferoase, de fier-mangan, auro-argentifere, radioactive, o diversitate de substanţe nemetalifere şi roci comune pentru construcţii şi ornamente, precum şi zăcăminte de lignit şi turbă, de sare, ţiţei, puse în evidenţă şi parte din ele valorificate de către noi şi generaţiile anterioare.

După al Doilea Război Mondial s-a consolidat o structură organizatorică miniero-metalurgică, minele şi uzinele din regiune şi altele au funcţionat împreună. În anii 1974-83, Centrala avea 39.543 de salariaţi şi cuprindea minele şi flotaţiile din Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Satu Mare şi Suceava, uzinele metalurgice din Baia Mare, Copşa Mică şi Zlatna, atelierele şi uzinele de reparaţii şi întreţinere utilaj minier, I.C.P.M, trei ani, şi I.P.E.G Maramureş, holding cu activitate rentabilă în ansamblu.

Dacă în anii 1980, la o prelucrare anuală de 6 milioane tone minereuri neferoase şi auro-argentifere, Remin realiza 24,6 mii tone metal plumb, 44 mii tone zinc şi 19,5 mii tone cupru şi însemnate cantităţi de aur, argint şi pirită 40% sulf, din anul 1990 a început scăderea producţiei.

Combinatele chimico-metalurgice din Baia Mare, realizau peste 50 de produse. Anual, de pe platforma metalurgică Baia Mare se livrau 10 tone de aur în lingouri, aur care a contribuit la refacerea tezaurului naţional la 105 tone, în prezent 103,71.

În anul 1990, în industria minieră românească existau 278 de mine şi cariere în operare, funcţionau 70 de uzine şi instalaţii de prelucrare, amplasate în 41 de bazine miniere, localizate pe teritoriul a 23 judeţe, unde activau peste 175.000 de salariaţi. Mineritul, având în vedere şi membrii de familie dependenţi direct de minerit, constituia un mod de viaţă pentru aproximativ 10% din populaţia ţării, respectiv 22,7% a Maramureşului. Din 1998, unele perimetre miniere au trecut în conservare, au început disponibilizările de personal, iar ulterior în 10 etape, prin hotărâri ale Guvernelor care s-au succedat, s-a aprobat închiderea tuturor minelor din patrimoniul Remin, Cuarţ şi a minei Repedea-Poienile a S.C.Radioactiv Mineral. Azi, 70 de perimetre sunt închise sau în curs, iar o serie de active de la suprafaţă, dezafectate.

Potrivit cifrelor date publicităţii în anul 2004, România avea rezerve geologice care, în diverse stadii de cunoaştere, pot fi exploatate cu actualele tehnologii miniere cunoscute, de: 2,8 miliarde tone de lignit şi 900 milioane tone de huilă; 40 milioane tone minereuri auro-argentifere; 90 milioane tone minereuri polimetalice; 900 milioane tone minereuri cuprifere şi 4 miliarde tone de sare. În subsolul teritoriului ţării se mai găsesc zăcăminte de minereuri cu metale radioactive, fier-mangan, bauxită şi o diversitate de substanţe nemetalifere şi roci utile în industria prelucrătoare şi construcţii.

Subsolul României asigură suficiente resurse minerale şi pentru generaţiile viitoare. Mare parte din bogăţia de minereuri se găseşte în aria de activitate a Remin, care deţine licenţe de concesiune, de dezvoltare-exploatare. Până în 2012, în vederea reluării activităţii de exploatare au fost identificate 6 perimetre la Baia Sprie, Cavnic, Săsar, Şuior, Răzoare şi Turţ, agreate de ministerul economiei, cu sublinierea că în situaţia actuală minele şi cariera necesită pregătiri. Situaţii similare, în decursul vremii, au mai existat în această regiune, cu perioade de închidere, redeschidere a unora sau deschiderea de noi mine, dovada, în documentele de arhivă ale Serviciului judeţean a arhivelor naţionale. Trebuie avute în vedere rezervele existente, capacităţile de prelucrare care au rămas, iazurile de decantare care constituie resurse de metale, precum şi resursele puse în evidenţă după 1998 de către societăţile cu capital privat, dar pentru revigorarea activităţii este necesară modificarea şi completarea legii minelor în vigoare, care aşteaptă dezbaterea şi aprobarea în plenul Parlamentului. 

Aceasta ar fi situaţia, în date reci, o statistică a neputinţei pe care, dacă o citeşti, te întrebi de ce s-a închis mineritul?

Ne aducem aminte că în 1997, premierul de atunci, Victor Ciorbea semna cu nonşalanţă distrugerea mineritului din nord. Atunci au avut loc primele concedieri masive, au plecat peste 15 mii de mineri din sistem. A fost o nebunie. S-au dat salarii compensatorii, mari, dacă ne gândim acum, dar breasla minerilor a primit lovitura în plex şi de atunci nu şi-a mai revenit. Nici vorbă de reconversie profesională sau alte prostii ce se spuneau atunci. Banii s-au dus pe televizoare şi la crâşmă! După acel moment, existând un precedent, Remin a fost neantizată fără ca cineva să pună ceva în loc.

Victor Ciorbea este în momentul de faţă Avocatul Poporului şi nu are, probabil, nicio remuşcare.

Complicii principali ai acestei activităţi de neutralizare au fost lideri de sindicat, dar şi o parte a directorilor din minele maramureşene. Acum, toţi aceştia au un trai fără griji, viloace, case de vacanţă, maşini, afaceri, şi-au aranjat familiile pe mai multe generaţii, iar la polul opus, foştii mineri care mai vin în scurte concedii de prin Chile sau alte state din America de Sud, locuri în care sunt puternice comunităţi maramureşene de mineri, geologi, ingineri, metalurgi. Cei rămaşi acasă au intrat într-un soi de somnolenţă cauzată de neputinţă. Evenimente ca cel de la localul de lux îi mai scot din melancolie şi le mai aduc aminte de vremurile în care nordul ţării era generator de multă plus-valoare.

După momentul 1997, a venit anul 2000 şi cei care au urmat, un alt premier, alte lovituri pe care Maramureşul le-a încasat. În acei ani a apărut Raportul Andersen, o broşură de 83 de pagini în care mineritul neferos era trimis la culcare cu toate problemele sociale, dar mai ales cu cele economice. Raportul a fost realizat de firma de consultanţă Arthur Andersen SRL (AA), angajată de guvern pentru o analiză a situaţiei unor companii miniere, printre care şi Remin Baia Mare. Firma a purces la strângerea de date necesare raportului, plecând de la realităţile constatate în teren. Era de neînţeles de ce unele sindicate, din zonele condamnate, contestă cifrele raportului. Citindu-l, am înţeles.

Chiar în introducere se menţionează: „Previziunile sunt bazate în totalitate pe datele şi informaţiile furnizate de companiile miniere şi reprezentanţii Direcţiei Generale Mine-Geologie din cadrul ministerului Industriilor. În consecinţă, aceste informaţii sunt în exclusivitate responsabilitatea conducerii companiilor mai sus menţionate şi a reprezentanţilor ministerului.

Conform condiţiilor incluse în angajamentul nostru, ne-am asumat revizuirea limitată numai a informaţiilor furnizate. Nu am luat măsurile necesare pentru efectuarea unui audit asupra corectitudinii informaţiilor primite. În consecinţă, nu putem oferi garanţia exactităţii, veridicităţii sau completitudinii informaţiilor, recomandărilor şi concluziilor. De aceea nici Andersen, nici vreun angajat Andersen nu îşi asumă nici un fel de responsabilitate”. Adică, s-au folosit informaţii supervizate de foştii conducători.

Mai mult, informaţiile nu au fost corecte şi nici complete. Iată ce au spus consultanţii: „Datele primite nu au fost nici complete, nici corecte în totalitate. În afara informaţiilor care lipseau din chestionarele tehnice, anumite informaţii au lipsit şi din fişele minelor”.

Astfel, în cazul minelor Aurum, Băiuţ, Cavnic, Colbu, Gura Băii, Leşu Ursului, Răzoare, Şuior, Turţ, nu au fost furnizate cifrele pentru investiţiile necesare a atinge capacitatea de producţie prognozată. Consultanţii au găsit discrepanţe între cifre, în chestionarele economice. În cazul Aurum, Baia Sprie, Băiuţ, Burloaia, Herja, Şuior, Turţ , cifrele cu privire la costuri, însumate, nu corespundeau cu totalul înregistrat.

Metalurgia este o altă pagină neagră din istoria recentă a economiei nordului. Să ne amintim că fostul Combinat Phoenix a fost vândut cu 111 mii dolari şi cu preluarea datoriilor. Aşa

Cumpărătorul, o firmă indiană care se ocupa cu transportul minereului pe diverse rute internaţionale. Indienii aveau câteva astfel de vase, dar niciun pic de experienţă în metalurgie. Rezultatul a fost că Phoenix a ajuns să fie vândut la fier vechi. Contractul de vânzare-cumpărare avea şapte anexe care nu au fost văzute de nimeni. Nici acum nu se ştie ce prevedeau celebrele anexe. Doar politicienii de la vârf, unii, au ştiut, sau ştiu! Cine să îi întrebe? Ei pe ei nu se întreabă. Noi am întrebat şi întrebăm în continuare, dar…!

Revenim la Ziua Minerului şi vă prezentăm discursul primarului de Baia Mare, Cătălin Cherecheş. Acesta a avut câteva opinii interesante.

„De peste o sută de ani, acest judeţ s-a construit datorită mineritului, datorită activităţilor din jurul mineritului, datorită oamenilor care au activat în acest sector. Şi nu vorbim doar de zona edilitară, ci şi de infrastructură, de cultură şi sport. Toate acestea şi-au extras seva din acest sector de activitate. Poate de aceea ar trebui să ne gândim la anul 1997, când s-a pus într-un mod nefericit o cruce acestui sector de activitate. Să luăm presa de atunci, să vedem cine a luat atitudine, cine a avut curaj să spună ceva? Care au fost oamenii politici sau nepolitici ai vremurilor care au luat atitudine atunci? Toţi vorbesc astăzi că avem nevoie de minerit, dar vreau să văd ce au făcut oamenii ăştia în 1992, 1993, 1997 şi de ce nu au făcut nimic atunci! De ce v-au lăsat baltă pe dumneavoastră, specialiştii! Acesta este lucrul care mă deranjează şi este o lecţie din care trebuie să învăţăm. Resursele ne sunt date pentru a fi exploatate, desigur, într-un mod raţional, într-un mod prietenos faţă de mediu. Toată această bogăţie a Maramureşului, a României va trebui la un moment dat să fie scoasă la lumină, nu haotic, ci raţional, în aşa fel încât să avem beneficii pentru comunităţile locale. Dar pentru aceasta, toţi care au un rol sau au avut un rol trebuie să stea la aceeaşi masă. Trebuie să vedem împreună care sunt limitele! Cred că salvarea Maramureşului, salvarea României poate să vină din această zonă a mineritului”, a spus Cătălin Cherecheş. 

Fostul ministru Nicolae Dicu ne-a spus ceea ce spune de foarte mulţi ani, mineritul din nord nu mai poate fi redeschis.

„Eu sunt un chirurg în minerit, nu doctor. Ştiu ce este aici, ce se poate şi ce nu se poate. Am străbătut întreaga lume şi ştiu ce înseamnă şi minerit şi metalurgie. Aud de multe ori pe unii sau alţii vorbind despre minerit sau metalurgie aiurea. Ce pot spune, în Maramureş în viitorii 50 de ani nu mai poate fi vorba de minerit. Nu va mai deschide nimeni deoarece rezervele sunt dispersate, infrastructura este la pământ, unele zone sunt inundate. Ce este şi mai grav, a fost demolat tot ce era la suprafaţă. Au fost distruse iazuri de decantare, conducte, uzinele de preparare, căile ferate. Astea nu se mai pot face deoarece acum sunt alte exigenţe de mediu. Păi, să faci acum un iaz de decantare este o adevărată aventură. Investitorii fug de astfel de construcţii deoarece condiţiile de mediu sunt greu de îndeplinit. Uzina Romaltyn (Aurul la vremea respectivă) a avut meritul de a fi eliminat iazul de la Meda. Statul român a avut 45% din acţiuni la această firmă şi rezultatele au fost cum se ştie. Atunci au fost destule înlesniri şi din partea celor de la Remin şi din România pentru a duce afară profitul, aurul se rafina în Londra. Dar acum uzina Romaltyn ar fi utilă!

Ar fi utilă pentru eliminarea iazului de la Flotaţia Centrală. Are iazul Aurul şi tehnologia bună, acum au şi circuit dublu cu recuperare şi diluare în interior, ceea ce nu era înainte. Din punct de vedere al cianurii nu prezintă niciun pericol! Este o uzină care e bine de ţinut acum! Pe de altă parte, exploatarea de la Roşia Montana va porni cu toate problemele ridicate, sunt rezerve prea mari pentru a lăsa lucrurile baltă. În această ecuaţie şi uzina din Baia Mare poate fi folositoare. Nu ştiu cine este proprietarul, nici nu mă interesează, dar repet, cianura nu este un pericol. Vorbesc mult cei care nu cunosc!”, ne-a declarat Nicolae Dicu.

„Toţi vorbesc astăzi că avem nevoie de minerit, dar vreau să văd ce au făcut oamenii ăştia în 1992, 1993, 1997 şi de ce nu au făcut nimic atunci! De ce v-au lăsat baltă pe dumneavoastră, specialiştii! Acesta este lucrul care mă deranjează şi este o lecţie din care trebuie să învăţăm”.

Cătălin Cherecheş