Mihai Mureșan, povestea celui mai longeviv și cunoscut apicultor din zona Fisculașului

Apicultura, îndeletnicire de pe vremea dacilor, poate fi deopotrivă școală de viață, de înțelepciune și de sănătate. Și nimeni nu poate confirma mai bine acest lucru decât cel mai longeviv și mai cunoscut apicultor din zona Fisculașului. A trăit o viață întreagă, la propriu, în mijlocul albinelor. A sfătuit și a învățat zeci de apicultori care i-au călcat pe urme; a experimentat și a trăit tehnicile și istoria apiculturii din ultimele aproape șapte decenii și și-a legat practic întreaga viață de această pasiune dulce ca mierea.  Urmează povestea fascinantă a lui Mihai Mureșan.

Mircea CRIȘAN

Pentru sociologi, stupul reprezintă un model de societate eficientă și fericită; pentru ingineri și arhitecți, fagurele, cu ale sale hexagoane func­țio­nale și perfecte, reprezintă o sursă de inspirație; pentru medici, mierea reprezintă un izvor de sănătate, iar enumerarea ar putea con­tinua. Cert este că, pentru noi toți, albinele sunt o sursă de înțe­lepciune. Nu e de mirare că apicultura a trecut demult linia dintre pasiune și profesie și a devenit un mod de viață. Iar pentru cel mai longeviv apicultor din zonă, Mihai Mureșan, apicultura înseamnă nu doar o bucată din viața sa, de aproape șapte decenii, ci și o părticică de suflet. Nu întâmplător se zice că, acolo unde omul pune suflet, pune și Dumnezeu mâna.
O poveste din Pateric spune că un frate a venit la un sihastru iscusit și, printre altele, a adus vorba că el nu vede decât rău în lume și l-a ]ntrebat ce să facă pentru a se mântui de această ispită. Sihastrul i-a spus: „A venit dintr-o lature o muscă și a fost întrebată ce a văzut pe cale. A răspuns că a văzut numai murdării peste tot, pe câmp, prin grajduri, prin cotețe... Atunci a venit dintr-o lature o albină și a fost întrebată ce a văzut pe cale. A răspuns și ea că a văzut numai flori și miresme, copaci, pajiști luminoase, soare și lumină! Culegem nectarul și mierea cea dulce cu care înveselim viața oamenilor!”. Atunci sihastrul l-a întrebat: „Ce vrei să fii, mus­că sau albină?”. Fratele, înțele­gând, a plecat la chilie întru ale sale, folosindu-se de cuvintele sihastrului.
Pe Mihai Mureșan nu l-a întrebat nimeni dacă vrea să fie muscă sau albină, dar și-a răspuns singur la această întrebare, în urmă cu aproape șapte decenii. Atunci a început pasiunea sa pentru albine și a decis că vrea să fie apicultor. Are 86 de ani și este apicultor de 66 de ani. Povestește că: „Mi-au fost dragi albinele de când am fost mic. Nu am avut niciun apicultor în familie și nici nu am cunoscut pe nimeni care să aibă albine. Dar, de mic, le urmăream cum se așază pe flori și cum se mișcă. Totul a început când aveam 20 de ani. Eram pe câmp și am văzut un roi de albine care își căuta un loc. Era în luna mai și a venit din zona satului Rus. Nu zbura cu viteză, așa că l-am urmărit unde se așază. Am fugit în urma lui și am văzut că s-a așezat pe o creangă de măr. M-am dus repede în sat să întreb cum pot lua roiul de albine. Atunci am aflat că cineva în sat a avut mai demult albine și i-a rămas coșnița (un stup rudimentar făcut din nuiele și lut). Am luat niște paie și le-am dat foc în acea coșniță și le-am lăsat să ardă un pic, să dezinfectez. Norocul meu a fost că fix atunci a trecut pe cărare o femeie din Dănești, care a avut cândva albine și a știut cum se ia roiul. Așa că am reușit să punem roiul în coșniță. Dar le-am lăsat acolo până spre seară, să intre toate, pentru că erau multe albine care zburau încă de jur-împrejur. Era un roi foarte mare. Seara, am adus coșnița acasă și am pus-o lângă casă, pe niște scânduri. Nu se puneau atunci rame, erau doar niște crengi pe la mijlocul coșniței și albinele clădeau singure fagurii. Pentru că roiul era foarte mare, peste aproximativ o lună, familia de albine s-a divizat și a mai ieșit un roi. Așa că, din primul an, am avut două familii de albine. În toamnă, am plecat în armată și am lăsat albinele în grija părinților. Dar, pe când am venit din armată, am mai avut vreo patru familii de albine. Pe vremea aceea, apicultura se făcea în formă primitivă. În coșnițele din nuiele și lut se lăsau albinele să-și construiască singure fagurii”.

După ce s-a întors din armată, s-a însurat, și-a întemeiat o familie și s-a angajat la Mina Baia Sprie pe post de artificier. „Câțiva ani mergeam pe jos până în Șișești și, de acolo, ne lua mașina să mergem la Mină. Apoi, după ce s-a făcut drumul, mergeam pe jos până în Rus, de unde ne lua mașina să ne ducă la lucru. Nu am avut pe cine să întreb cum se îngrijesc albinele. Tot ce am învățat a fost din instinct, cum m-am gândit eu că ar trebui să fac, iar apoi am început să caut cărți și reviste despre creșterea albinelor. Deci, am fost autodidact, pentru că în zona noastră nu erau apicultori și nu aveam cu cine să mă consult.
Pe vremea aceea, nu era acarianul varroa, păduchele de albine cum este cunoscut acum. Era alt gen de parazit, păduchi mai mari ca și acum, care se îngrămădeau pe matcă. Era plină matca de acei paraziți roșii. Asta pentru că albinele hrănesc matca și de aceea se poziționau pe matcă, ca să fie și ei hrăniți. Norocul meu a fost că acei paraziți erau mai sensibili și, fie îi luam cu penseta de pe matcă, fie îi afumam și cădeau. Acum au apărut altfel de paraziți, care sunt eliminați prin medicamente, se afumă stupul.
În perioada comunismului, nu am avut multe familii de albine, pentru că mergeam la lucru și aveam și alte activități. Dar, cu toate acestea, aveam în mod sigur peste 20 de familii. Am ajuns ca, în iarna acestui an, să am 60 de familii de albine, dar, pentru că sunt bătrân și este mult de lucru cu ele, în primăvară am dat 26 de familii. Cea mai mare problemă am avut-o cu albinele în perioada comunismului, pentru că, din capătul satului Șindrești și până în Bontăieni, era o plantație de pomi. Iar pe atunci se stropeau insecticide cu tractorul, iar asta mi-a omorât multe albine. Am citit că albinele zboară pe o rază de până la 4 km. Deci, vă dați seama că albinele mele erau în pericol. De aceea le-am mutat în cealaltă parte de sat, înspre Rus, pe terenul socrului meu”.

Apicultura este o pasiune frumoa­să dar și riscantă. Mihai Mure­șan spune că, de-a lungul anilor, l-au înțepat mii de albine, dar nu a avut niciodată probleme din această cauză. „Unii spun că veninul de albină este benefic pentru organism. Am citit că s-a făcut un studiu și numărul bolnavilor de cancer este mult mai mic în rândul apicultorilor, tocmai datorită acestor înțe­pături”.

Practic, în cele aproape șapte decenii de apicultură, a trăit și a experimentat toată dezvoltarea api­­culturii: „Prin anii ’60 -’70, au început să se modernizeze metodele de creștere a albinelor. Treptat, au dispărut coșnițele din nuiele și au apărut stupii, aproximativ cum îi știm acum. Coșnițele au fost înlocuite cu lăzi orizontale, făcute de tâmplari. În aceste lăzi, se puneau forme de fagure, pe care puteau să construiască mai ușor albinele. Spun cu mândrie, fără să mă laud, că, de mai bine de zece ani, nu am pierdut pe timpul iernii nicio familie de albine. S-a întâmplat să moară o matcă, dar am fost atent și am unit albinele cu altă familie, așa că nu am avut pierderi. Secretul este să fie bine îngrijite, am mare grijă să nu aibă paraziți. Deja mă pregătesc pentru o inter­venție de deparazitare preventivă. Se face un fum cu medicament și închid stupul 15-20 de minute, după care îl aerisesc bine. Trebuie știut exact cât se țin albinele în acest fum cu medicament, că altfel există riscul să fie și ele afectate. Într-un an se pot face și trei roiuri, dar nu este recomandat, pentru că slăbește familia. Prima dată roiește matca bătrână și lasă matca tânără în stup. Eu nu am cumpărat niciodată matcă sau albine. Pot să spun că albinele pe care le am acum sunt urmașele din primul roi, pe care l-am prins acum 66 de ani, au aceeași zestre genetică. Am echipament de protecție, dar nu-l prea folosesc când lucrez cu albinele, pentru că nu mă atacă. Nu pot să spun că mă cunosc, pentru că sunt insecte, nu știu ce memorie au, că nu-s ca un câine, dar cred că s-au obișnuit cu mirosul meu și știu că nu sunt un pericol pentru ele. Mă mai înțeapă câte una, accidental, dar nu-i problemă. Albinele aduc mari beneficii pentru tot ce-i în jur, pentru că ele polenizează și așa sunt și roade mai bogate în zona în care sunt îngrijite”.

Apicultorul din Șindrești spune că secretul reușitei în acest domeniu este să-ți placă ceea ce faci: „Dacă îți place ceea ce faci, atunci nu ai cum să nu obții rezultate și satisfacții. Eu nu m-am apucat de apicultură din dorința de a avea miere, ci din pasiune și curiozitate. Este foarte mult de lucru cu ele și pot să spun că toamna sunt sătul de ele, dar apoi abia aștept să vină primăvara să pot să deschid stupii. Am la fiecare stup o fișă în care notez tot ce lucrez acolo, un fel de jurnal al stupului, cu particula­ritățile fiecăruia. Albinele sunt harnice, dar trebuie puse la lucru. Că, dacă se umple stupul cu miere, ele știu că nu mai au nevoie de mai multă hrană, pentru că nu au spațiu, așa că nu mai lucrează. De aceea, trebuie să «le furăm mierea», să lucreze în continuare. Sunt, însă, ani cu ploi multe și frig, în care ele nu reușesc să adune rezervele de care au nevoie.
În asemenea situații, intervine apicul­torul și le ajută să poată trece cu bine peste perioada de iarnă. Plus că, în perioada de iarnă, las mai multe rame în stup, pentru că, astfel, albinele stau mai înghesuite, păstrându-se mai bine căldura, și consumă mai puțin din rezervele de hrană. 1986 și în 1996 au fost ani foarte buni. Am fost cu albinele la salcâm și cântăream stupii. Nu o să mă creadă nimeni, dar atunci am avut 57 de kilograme de miere de la o singură familie. În medie, producția a fost de 28 de kilograme. Anul acesta, am adunat peste 200 de kilograme de miere”.
Mihai Mureșan a transmis mai departe cunoștințele dobândite și altor iubitori de albine: „Nu am ținut secretul meseriei, i-am ajutat și i-am învățat pe toți cei care mi-au cerut ajutorul. Sunt zeci de apicultori pe care i-am învățat de-a lungul timpului. Și preoții de la noi din sat au învățat multe de la mine. Pe lângă ei, mi-au cerut sfaturi ingineri, polițiști sau oameni care, după ce au intrat în pensie, au decis să se apuce de apicultură. Eu nu am avut niciodată secrete, le spun tuturor cu bucurie tot ce știu, pentru că este spre binele albinelor să fie îngrijite. Iar, dacă sunt îngrijite cum trebuie, vin și rezultatele, iar cei care le îngrijesc sunt mulțumiți și fericiți. Acum eu sunt cel mai bătrân apicultor din zonă. Dar și acum merg cu mare bucurie oriunde să le arăt ce trebuie făcut celor care mă cheamă. Nu știu cum mi-a ajutat Bunul Dumnezeu să trăiesc atâta în condițiile în care am silicoză declarată din 1975, boală profesională de la mină. Consum miere, dar nu în exces și mai iau propolis. Dar și eu răcesc iarna foarte repede, dar norocul meu este că-mi trece răceala la fel de repede. Eu sunt apicultor din pasiune, nu din alte interese sau pentru afaceri. Pur și simplu îmi place”.

Plin de înțelepciune, Mihai Mure­șan spune că: „Trebuie pasiune și dragoste pentru tot ce faci. Fără acestea, nu poate nimeni să se apuce de apicultură. Acesta este sfatul meu: să aveți pasiune și dragoste pentru tot ceea ce faceți”. Nu întâmplător se spune că, acolo unde omul pune suflet, pune și Dumnezeu mâna.

   

„Eu nu am avut niciodată secrete, le spun tuturor cu bucurie tot ce știu, pentru că este spre binele albinelor să fie îngrijite. Iar, dacă sunt îngrijite cum trebuie, vin și rezultatele, iar cei care le îngrijesc sunt mulțumiți și fericiți. Acum eu sunt cel mai bătrân apicultor din zonă. Dar și acum merg cu mare bucurie oriunde să le arăt ce trebuie făcut celor care mă cheamă”.
Mihai Mureșan