Mici istorisiri despre o mare istorie, „Istoria Maramureșului” de Alexandru Filipașcu

Există oameni și există cărți care-ți marchează pur și simplu existența, devenirea... Despre oameni las pe altă dată, despre cărți spun acum, fiindcă o astfel de carte a fost, pentru mine, „Istoria Maramureșului” de Alexandru Filipașcu. Da, cărțile, ca și autorii acestora, au destinul lor, viața lor, liniștită, adică obscură, sau agitată și plină de evenimente de tot felul, precum cea despre care vorbim.

I. ARDELEANU-PRUNCU
 
După o muncă titanică de cercetare („vreo opt ani și... vagoane de documente”) în arhi­vele județului, la sfârșitul lui August 1940, profesorul sighetean Alexandru Filipașcu a trebuit să-și ia în mare grabă manuscrisul ultimei sale lucrări („bătută de el la mașină pe ambele fețe”) și să plece la București („Du-te, Alexandre, că altfel o pățești!”). Aici, în redacția ziarului „Universul”, al cărui corespondent era, face, mai mult din memorie, ultimele com­pletări, recitește, corectează și, spre sfârșitul anului, reușește să-și vadă cartea ieșită de sub teascurile tipografice ale „Universului”. Se întâmpla exact acum 80 de ani! Este evident că marele ziarist Stelian Popescu, directorul ziarului și fondatorul „Ligi Antirevizioniste” își prețuia cu adevărat corespondentul, care era și unul dintre membrii cei mai activi ai
filialei maramureșene a Ligii și publicase de curând, sub egida acesteia, lucrarea-manifest „Revizionismul maghiar și drepturile noastre asupra Daciei”.
România Mare, ciuntită, schilodită în 30 August de Nordul Ardealului, sângerândă mai cu seamă prin partea sfârtecată și înstrăinată, a primit cartea ca pe o mult prea amară consolare. La ce bun să mai citești despre vitejii descălecători din Maramureșul de altă dată, dacă Maramureșul de-acum era iarăși înstrăinat... Nu mulți vor fi fost acei care au avut atunci răgazul și mai ales liniștea să o citească și să o înțeleagă, iar difuzarea ei „Aca­să”, unde ar fi fost un adevărat balsam, era absolut imposibilă, noua stăpânire ar fi ars-o pe rug în piața centrală a Sighetului. Așa se și explică puținătatea exemplarelor aflate în Maramureș. Dar și anii de după, mulți, foarte mulți la număr, au fost nedrepți cu cartea și neîndurători cu autorul ei. Deși în 1941 a fost premiată de Academie, în 1947 a fost interzisă, epurată și, câțiva ani mai târziu, autorul ei avea să sfârșească la Canal. Cărți și cărturari de care noua orânduire nu avea nevoie. Deci, trebuiau să dispară.

* * *

Cu foarte mulți ani în urmă, ca să o am, a trebuit pur și simplu să o fur de la cineva care refuza să o restituie proprietarului, un prieten al meu, de la care urma să o primesc. Aventura s-a terminat cu bine și animozitățile s-au estompat cu timpul. Apoi, ani la rând, de la mine cartea a circulat, incognito, pe la mulți prieteni. Unii dintre ei și-au notat, alții au copiat-o, pagină cu pagină, la mașina de scris. La un moment dat a ajuns la Blaj, la un bun și vechi prieten, stabilit acolo dar cu sufletul rămas în Maramureșul natal. Mi-a restituit-o după aproape un an (și oarecari insistențe) legată frumos.
 
Bucuros de recuperare, nu i-am cerut explicații. Mi le-a dat el, recent, într-una din lungile noastre convorbiri telefonice, deci după aproape 50 de ani! Și aflu că, ne prea având timp să citească acasă, o lua cu el le serviciu și mai citea pe apucate, dar citea și în microbuzul care ducea și aducea funcționarii la combinat, și uneori le citea celor de lângă el fragmente care-i dădeau dreptul să fie mândru de originea sa maramureșeană. Numai că, într-un moment de acesta s-a așezat lângă el un ins pe care nu-l cunoștea și nu știa de unde răsărise, s-a arătat interesat de carte și de „ce scrie acolo” și, după câteva minute de discuții - în care s-a dovedit a fi bine informat cu privire la interlocutorul său - s-a recomandat - inclusiv gradul de ofițer - și a cerut cartea pentru câ­teva zile, să „o răsfoiască”, lă­sându-i amicului meu un număr de telefon.
„După câteva săptămâni, mi-am luat inima-n dinți și l-am sunat la numărul lăsat. Mi-a răspuns amabil dar scurt, că mai are nevoie de carte. Amintindu-mi că-i spusesem că am împrumutat cartea de la Muzeul din Sighet, după alte câteva săptămâni am sunat iar și
i-am spus că cei de la muzeu mă somează să le trimit cartea. După o altă îndelungată așteptare, m-a căutat la combinat, mi-a adus cartea, frumos împachetată, și
mi-a spus: Cartea aceasta a fost trimisă la București, a fost studiată de istoricii noștri și s-au făcut după ea trei copii. Te sfătuiesc, să o trimiți cât mai repede la muzeu și să nu mai faci lecturi publice, dacă vrei să nu ai, iarăși!, probleme*. Am desfăcut grăbit și îngrijorat pachetul rămas pe biroul meu. Cartea era întreagă dar desfăcută în fascicole. În zilele următoare, a trebuit să căutat un legător de cărți serios și demn de încredere și am avut norocul să-l găsesc”.

* * *

După întârzierea de la Blaj, parcă simțind că ceva, totuși, s-a întâmplat, n-am mai împrumutat-o decât în condiții de maximă siguranță, mai cu seamă că, la scurt timp după aceea valoarea ei, pentru mine, a crescut mult, în urma unei alte întâmplări:
Profesorul (și bunul meu prieten) Alexandru Țiplea era, în 1977, președintele Comitetului de cul­tură. De la el am aflat că Alexandru Filipașcu are urmași direcți și trăiesc la Cluj, și că pe fiul său, tot Alexandru (pentru cei apropiați Ducu), îl cunoaște foarte bine.    
Absolvent al Facultății de biologie din Cluj, tânărul Alex. Filipașcu era, într-adevăr, o minte strălucită, mobilată cu o cultură bogată, extrasă selectiv din varii domenii, mai cu seamă dintre cele de factură umanistă. A făcut un doctorat strălucit, a lucrat o perioadă la fi­liala clujeană a Academiei, avea deja publicate la Editura „Dacia” câteva cărți, în care biologul se exprima beletristic, într-un stil original, îndrăzneț și captivant. Era pescar și vânător de elită și cunoștea, la pas, România Verde (nu cea a aglomerărilor urbane), cum puțini alții în vremea aceea. L-am rugat să-l invite la Sighet și, după o expunere în cadrul Universității populare, am petrecut împreună o seară, pentru mine memorabilă, într-un separeu de la Grădina Morii, cu discuții în jurul Istoriei Maramureșului și a autorului ei. A fost plăcut surprins că aveam cartea tatălui său și că-mi era atât de prețioasă, și mi-a scris pe ultima filă (forzaț) următoarele câteva rânduri:

„La o masă voievodală, fiind rugat să scriu rânduri care nu-mi sunt de drept și de faptă, scriu, totuși, un îndemn pentru plaiurile maramureșene; îndemn fără folos pentru că fiecare dintre noi le slujim pe măsura puterilor noastre. Este numai un gând pentru fapte viitoare de care toți avem și vom avea** nevoie mâine.
Cu dragoste, azi, în Sighetul natal, 17. X. 1977”.

Ne-am mai întâlnit apoi de câteva ori prin Cluj și mi-a dat câteva din cărțile sale: „Expediții la noi acasă”, apărută în 1981 și micul roman autobiografic „Salonul”, o mică bijuterie. Da, Alexandru Filipașcu-junior putea să fie un prozator de forță, pe linia lui Alex. Ivasiuc (din „Corn de vânătoare”). Ar fi putut...

Prin anii ’90 a inițiat realizarea unui film documentar despre frumusețile Maramureșului. Apoi, la un moment dat, ceva s-a rupt și... încet (și trist) a dispărut. Întâi din lume și-apoi din viață.

* * *

În 1997, Editura „Gutinul” din Baia Mare, cu acordul urmașilor legali ai autorului (Prof. dr. Alexandru Filipașcu, fiul și artist plastic Livia Piso, fiica) a tipărit o nouă ediție a Istoriei, în 2.000 de exemplare, dar în condiții foarte, foarte modeste, din toate punctele de vedere, deși sponsorii au fost și mulți și generoși (Ministerul Culturii, Prefectura și Consiliul jude­țean Maramureș etc.) și cartea ar fi meritat o ediție mai deosebită, mai cu seamă că se împlineau 95 de ani de la naștere și 45 de la moartea autorului.
Cunoscând destul de bine pe șeful editurii respective, dar cunoscând și mai bine cât de necesară este scoaterea la lumină și cunoașterea ei, în vara anului următor am distribuit în zona Maramureșului Istoric peste 500 de exemplare (cu 25.000 lei/buc.). Și cred că bine am făcut. Și cărții și celor cărora le-am dat-o. Dar și memoriei profesorului Alexandru Filipașcu, orgolioasa odraslă de Boier de Dolha și de Petrova, cel care a izvodit-o din colbul arhivelor și ne-a lăsat-o moștenire și datorie, o datorie de care nu avem dreptul să uităm. Fiindcă așa cum este, cu toate tarele ei (arătate cu degetul de unii specialiști), Istoria lui Ale­xandru Filipașcu este, pentru noi, mara­mu­reșenii, o mare istorie.
Am scris aceste rânduri și dintr-o sinceră și acută nevoie de a mărturisi că pentru mine Istoria lui Filipașcu a fost cartea care m-a marcat și m-a îndreptat în mod decisiv spre studiul istoriei Mara­mureșului.

Note:

* Se impune o scurtă explicație despre „problemele” amicului meu: Născut la Ieud, în 1932, și susținut cu o bursă a Fundației Ilie Mariș, a ajuns elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, dar în clasa a X-a a fost arestat, anchetat, bătut și închis, și, după anii de temniță și de Canal, a avut tăria să-și croiască o viață normală. și-a întemeiază o familie, a terminat liceul și Facultatea de științe economice din Cluj și a ajuns, treptat și pe merit, economistul-șef al Combinatului de industrializarea lemnului de la Blaj. Iar în ultimii 20 de ani, și-a legat numele de câteva cărți, care-i aureolează pe merit cei în curând 90 de ani de viață. Numele lui este Ioan Bizău și este cunoscut în oraș ca maramureșeanul care a plantat cu mâna lui sute de puieți de nuc în jurul Câmpiei Libertății.
* * Cuvântul „avea” l-a îngroșat și l-a subliniat de două ori, ca pe o premoniție pentru cuvântul „mâine” de la finalul textului.