Metoda GOLDstein, furtuna din eprubeta de laborator

Scandalul de la Roşia Montana a adus în atenţia publică invenţia cercetătorului băimărean, Jack Goldstein, respectiv metoda tiosulfatului de sodiu, ca alternativă la folosirea cianurii în procesul de extragere al aurului şi argintului din minereuri sau din sterilul depus în iazurile de decantare. De metoda lui Goldstein se vorbeşte de mult timp, dar acum s-a ajuns să fie discutată la un nivel înalt şi foarte înalt. Mai mulţi ani, cercetătorul a bătut la multe uşi pentru a putea să îşi finalizeze studiile, cercetările. Uşile nu s-au deschis, iar inventatorul s-a consolat cu gloria de pe la târgurile de inventică.

Dar, recent, primarul de Baia Mare a decis să îl invite pe inventator în cadrul Consiliului Local pentru a expune metoda şi pentru discuţii preliminare ale unui posibil parteneriat între administraţie şi inventator. În cadrul CL, Goldstein a prezentat invenţia, partea care poate fi spusă în mod public, dar a evitat să spună ceva despre costurile continuării cercetărilor.

Entuziasmul aleşilor băimăreni a fost mare, dar problemele sunt cu mult mai complicate, iar unele adevăruri sunt trecut intenţionat sub tăcere.

GAZETA de Maramureş doreşte să facă câteva precizări, înainte de a scrie despre această metodă. Ne dorim, ca nişte oameni responsabili, să avem un oraş, un judeţ cât mai frumos, mai curat. Din multe puncte de vedere suntem mai ecologişti ca mulţi dintre ecologiştii care ies în târg să strige, una-alta. Am fi primii care s-ar bucura dacă metoda lui Goldstein ar fi certificată de rezultate clare. Din păcate, în acest moment nu avem decât studiile de laborator. Este nevoie de o staţie pilot şi o perioadă de timp pentru testări, încercări. Apoi, validată metoda de către pilot, după ajustările de rigoare, se trece la faza industrială şi aşa mai departe. Este nevoie de bani, de instalaţii, aparatură şi multă muncă. Este nevoie de echipa de cercetători şi linişte pentru ca aceştia să lucreze.

Acestea ar fi coordonatele generale. Primăria Baia Mare a făcut primul pas, rămâne de văzut ce va urma. 

„Mi-am manifestat intenţia de a îl invita în Consiliul Local şi de a-i propune să ne asociem, să generăm un parteneriat, pentru a susţine o staţie pilot pentru invenţia pe care domnia sa o are, aceea de a extrage aurul şi argintul din minereu, din pirite, din alte deşeuri, fără cianură şi cu tiosulfat de sodiu. E o chestiune care ar revoluţiona într-un fel tot ceea ce înseamnă extragere de aur şi argint din minereu. O chestiune care n-ar mai genera niciun fel de pericol asupra mediului sau sănătăţii populaţiei, o chestiune care  n-ar mai genera acele iazuri de decantare şi acei munţi de deşeuri care rămân oricum în urma exploatării lor”, a spus Cătălin Cherecheş.

După prezentarea din CL, Goldstein, cercetătorul cu nume predestinat, a fost invitat să prezinte metoda în cadrul Comisiei Parlamentare Roşia Montana.

Acolo, inventatorul a făcut o prezentare mai amplă.

„Minereul se amestecă cu o soluţie de tiosulfat de sodiu, apoi soluţia se supune filtrării - nămolul rezultat este un material inactiv - iar din soluţie, datorită catalizatorului, sarea de cupru şi printr-un procedeu electrolitic, se separă aurul şi argintul.

Operaţia de dizolvare durează 4 ore şi nu  necesită alte elemente decât cel de catalizator. Faţă de tehnologiile clasice cu cianură, are ca principal avantaj lipsa iazului de decantare, nămolul care se separă este curat, care poate fi folosit cu introducere la nivelul solului.

Deşi tiosulfatul de sodiu este mai scump, pentru că este vorba despre o producţie de mic tonaj şi atunci costurile sunt mai mari, dar lipsa iazului este un avantaj din punct de vedere economic.

S-au obţinut randamente de 85 la aur, randamentul de argint este undeva la 80. Cheltuielile pe tona de minereu prelucrat scad cu 5 până la 10%, în mod special datorită lipsei iazului.

În tehnologia noastră, metalele însoţitoare apar în produsul de separare a aurului, nu se pierd. Rămân într-un reziduu posibil a fi prelucrat. Credem că este o posibilă tehnologie de înlocuire a tehnologiilor cu cianuri. Tehnologia nu a fost folosită nicăieri. Partea de dizolvare este cunoscută de câţiva ani, dar partea de separare este scumpă şi nu am avut resurse economice.

Am avut discuţii cu RMGC. Au fost interesaţi de tehnologie, dar ne-au cerut întreaga documentaţie pentru a fi trimisă în Canada la teste, iar noi nu am fost de acord cu aceasta.

În ţara noastră în obţinerea aurului s-au folosit trei tehnologii, una de cianurare la Baia Mare, una în triunghiul aurifer din Munţii Apuseni, iar o alta, o tehnologie metalurgică, care implică folosirea materiei prime cu materiale cuproase şi obţinerea aurului pe tehnologia cuprului, respectiv a plumbului.

Reprezentanţii RMGC susţin că celelalte elemente conţinute de minereu sunt nesemnificative. Metalele însoţitoare şi în special în solul ţării noastre, sunt diverse. Extragerea acestora nu se poate face decât în paralel cu aurul. Am atras atenţia că tehnologia noastră permite extragerea la un moment dat a acestor materiale. Am experimentat la nivel pilot, însă timpul de experimentare a fost extrem de mic, pentru că nu am avut resursele necesare. Din punct de vedere economic, ne-a dat un răspuns, dar este nevoie de un timp îndelungat.

Soluţiile cu cianură se distrug uşor, se distrug şi cu razele solare, dar minereurile din ţara noastră sunt foarte compuse, ele au zinc, cupru etc. Aceste elemente, în contact cu cianura, se cianurează, ele se depun în iaz şi rămân acolo fără să se descompună. Aceste cianuri vor crea în continuu stare de cianurare. Nămolul compus din cianuri se usucă, se transformă în praf, este vorba despre o poluare continuă.

Am fost contactaţi. Am avut o comisie din partea ministerului Economiei cu un investitor japonez. Noi nu am putut să prezentăm instalaţia pilot, din lipsa fondurilor. Avem testări de analize atât în ţară, cât şi în străinătate.

În activitatea mea am peste 50 de brevete, unele brevetate în străinătate. Ceea ce este important - brevetele mele au primit girul industriei. Există o instalaţie de folosire a seleniului şi una a telurului în Bulgaria. Pentru realizarea unei instalaţii industriale este necesar un an. Problema este la obţinerea  avizelor.

Iazul de la Baia Mare este dotat cu tunuri ca eventualele stoluri de păsări care vor să bea apă să fie speriate. Deci este suficient de nociv pentru a omorî animale mari. Iazul de cianură este o bombă ecologică. Iazul trebuie urmărit după închiderea exploatării încă 50 de ani. Tehnologia propusă de noi nu are obligativitatea de a prelucra în 10 ani minereul.

Nu trebuie să scoatem 30 de tone pe an. Dublarea perioadei de exploatare ar avea un efect foarte bun asupra mediului. Tiosulfatul nu are efecte nocive, tehnologia noastră nu afectează nici turismul, nici animalele, nici mediul”, a spus printre altele, Jack Goldstein.La Bucureşti inventatorul a făcut şi o estimare a costurilor, undeva spre un milion de euro.

Pentru o mai bună înţelegere a ceea ce se întâmplă cu această metodă încercăm să facem un mic istoric, fără pretenţia de a avea toate elementele. Goldstein este un inginer chimist foarte bun, a lucrat în ICPM Baia Mare, mulţi ani, are invenţii, unele brevetate, dar are şi multe idei. Printre temele de cercetare, la fostul institut băimărean, înainte de 1989, a fost şi cea de găsire a unor metode alternative pentru cianură. După Revoluţie a urmat distrugerea industriei româneşti, iar dintre toate ramurile, mineritul şi metalurgia, cele care se găsesc la baza unei industrii ce se dezvoltă, au dispărut din peisajul industrial românesc. Toate guvernele de după 1989 au pus umărul la închiderea industriei. Acum, este mai limpede că România a fost forţată să renunţe la industria productivă, aşa ca şi restul ţărilor din fostul bloc sovietic. Dar în România a fost un exces de zel greu de înţeles. Restul ţărilor au redus din capacităţile productive, noi am închis tot, mai mult am distrus, am dat la fier vechi, uzine, hale, fabrici, chiar combinate moderne, ultramoderne (cel de la Slatina).

Acum suntem la mâna investitorilor şi nu prea avem ce face.Pe acest fond, Goldstein a gândit şi a pus pe hârtie metoda cu tiosulfat de sodiu. Lângă el s-au aflat doi ingineri care l-au ajutat să facă testele de laborator. A fost greu, deoarece marele Institut băimărean a fost vândut pe preţul unui lift din ICPM. Cei doi amici ai inventatorului au adus chiar şi de acasă butelii de gaz pentru probe. Au fost făcute testări şi cei trei se bucurau ca şi copiii când zăreau grăunţe de aur, la microscop.

Să menţionăm că testele de laborator se fac în „borcan”, metaforic vorbind. Tot amicii lui Goldstein au finanţat testele din Germania, teste de laborator care au relevat grăunţele microscopice de aur. A fost primul pas, ceea ce i-a determinat să continue. Dar Goldstein a jucat, cumva, la două capete. Cei care l-au ajutat şi alţii care au prins ideea din zbor, dar şi posibilitatea de a avea o chestiune din care să curgă bani. Sunt oameni tot din zona specialităţii, dar care nu au avut nici un aport la metodă, oameni de prin alte zone, oameni cu o oarecare putere şi care s-au insinuat pe brevetul de invenţie al lui Goldstein. Adică, nu figurează cei care au lucrat lângă inventator, ci alţii care au promis multe şi nu au făcut nimic.

La dezbaterea din CL nu s-au avansat sume, dar se vorbea în culise că ar fi vorba de 50 de mii de euro şi posibilitatea de a folosi platforma de la Romplumb pentru a ridica un pilot.

De la această sumă şi până la milionul de euro din Bucureşti este o cale lungă. Goldstein a făcut acolo şi o referire la metalele rare, indirect a spus ceea ce spun specialiştii.

La Roşia Montana există metale rare şi ele ar putea fi exploatate. În acest sens, Institutul Român de Geologie, în plină dispută pe subiectul Roşia Montană, vine cu un punct de vedere foarte interesant. Institutul din Bucureşti este cea mai mare autoritate în domeniul geologiei. Dacă ei nu ştiu ce vorbesc, atunci cine?

Bivolaru, despre metalele rare. Incredibil!

Interesant este că propunerile IGR coincid cu cele ale inginerului băimărean, Marin Bivolaru. Legat de metalele rare, Bivolaru ne-a explicat că inventatorul Jack Goldstein a lucrat la Institutul din Baia Mare la instalaţii care au extras metale rare.

„Am ascultat cu mare atenţie expunerea lui Goldstein în faţa Comisiei. Este un chimist foarte deştept, a prezentat curat, dar a ocolit cu abilitate zonele pe care nu le stăpâneşte. Legat de metoda lui, este nevoie de utilaje pe care industria noastră nu le mai are deoarece nu mai există. Fiind o instalaţie în premieră, mă refer la pilot, proiectarea şi executarea acestor utilaje este complicată. Eu estimez că ar fi nevoie de trei ani pentru a se termina această faţă. Nu cred că decidenţii au atâta răbdare. Legat de metalele rare, puţină lume ştie că în Baia Mare s-a lucrat şi fără cianură.

Era o metodă pirometalurgică prin care se selectau metalele (inginerul băimărean ne-a explicat mai pe larg această metodă asupra căreia vom reveni n. red.). În urma procesului tehnologic în Baia Mare   s-a obţinut seleniu, telur, galiu, metale care s-au vândut la extern, deoarece erau foarte scumpe. Referitor la metale rare, ceea ce se spune pe ici-colo ne este o poveste. În toate minereurile aurifere se găsesc şi alte metale în diverse concentraţii.

De exemplu, am lucrat la Ştei, la mina de uraniu, acolo în unul din iazurile de decantare se găsesc peste 600 de grame de wolfram la tonă de steril. Nu a fost extras pentru că nu a existat tehnologia de extracţie a wolframului. Minereurile care sunt în Apuseni conţin cam toate metalele din tabelul periodic. Şi în Baia Mare s-au obţinut astfel de metale. De exemplu, au fost obţinute 100 de tone de seleniu. Cel care a făcut brevetul şi a făcut instalaţia pentru seleniu a fost tocmai Goldstein, pentru seleniu şi telur. Cred că a fost în urmă cu 30 de ani sau chiar 40 de ani. Era tânăr atunci când a făcut aceste instalaţii la Phoenix.

După ce s-a început a se lucra cu cianură, o parte din aceste metale rare nu s-au solubilizat şi au rămas în steril”, ne-a spus Bivolaru. O informaţie aproape incredibilă.

Ce spun geologii

Institutul Geologic al României (IGR) a transmis Comisiei parlamentare pentru analizarea proiectului minier de la Roşia Montană că cianurarea integrală a minereului, soluţia propusă de RMGC, este din start exclusă ca soluţie tehnică. Principalul motiv economic este acela că, prin această metodă s-ar pierde cantităţi importante de stibiu, germaniu, tantal, care sunt considerate materii prime „critice” conform definiţiei europene. Un alt argument, de data aceasta ecologic, este acela că biodegradabilitatea şlamului de cianurare este estimată la 120 de ani, în condiţiile climei din zonă, în timp ce şlamurile de flotaţie se distrug în doar şase luni.

În documentul obţinut de Centrul de Investigaţii Media, IGR critică soluţia de cianurare globală propusă de RMGC, fără preconcentrare prin flotaţie sau “leaching (leşiere, n.r.) gravitaţional”.

În opinia geologilor, iazul de decantare proiectat pentru a fi amplasat în bazinul Văii Corna este uriaş, iar zona nu îl poate asimila, pentru că studiile pe care se bazeaza RMGC nu arată contextul geologic real.

„În opinia noastră, bazinul Văii Corna nu permite stocarea unei asemenea cantităţi de şlam cianurat fără riscuri serioase de mediu”, apreciază specialiştii IGR în documentul înregistrat la Parlament.

Argumentele prezentate de experţii IGR nu sunt legate doar de potenţialele probleme de mediu. Geologii constată că metoda propusa de RMGC permite exclusiv obţinerea aurului şi argintului, nu şi valorificarea celorlalte multe metale preţioase, pe care compania pur şi simplu le ignoră.

„Concentratele de flotaţie obţinute pe minereuri din Cariera Cetate în perioada de exploatare a acesteia, dar mai ales concentratul de sulfuri, erau notabil de bogate în Te, Ge, Sb, Se şi As, care se pot recupera în contextul tehnologilor actuale cu randamente foarte bune. Conform calculelor noastre, bazate pe analizele comunicate de RMGC, au fost ignorate ca rezerve potenţiale 161 de tone de Te, 49 de tone de Ge, 127 de tone de Se, 116 tone de Ta, 777 de tone de Tl, 1.220 de tone de Sb, 29.763 de tone de Zn şi până la 129 de milioane de tone de feldspat potasic”, afirmă specialiştii IGR.

Toate aceste resurse, între care stibiul, germaniul şi tantalul sunt „materii prime critice”, iar telurul şi zincul, “materii prime foarte importante din punct de vedere economic”, conform criteriilor Uniunii Europene, nu vor mai putea fi recuperate vreodată dacă investiţia RMGC va fi aprobată cu acest procedeu tehnic, afirmă geologii. România ar putea fi primul producător potenţial de Sb, Te şi Ge din Europa”, au spus geologii în materialul depus la Parlament şi prezentat de Centrul de Investigaţii Media.

Zăcământul Goldstrike foloseşte tiosulfat

Tot căutând informaţii despre tiosulfat de sodiu, metoda lui Goldstein (Bivolaru ne-a spus că tiosulfatul de amoniu ar fi şi mai bun, dar mult mai scump), am găsit şi o exploatare minieră care foloseşte tiosulfatul de sodiu.

Tehnologia cu tiosulfat de sodiu se utilizează,  de către cel mai mare producător de aur din lume, compania canadiana Barrick, doar la exploatarea zăcământului Goldstrike (situat în statul american Nevada). Tehnologia este utilizată doar pentru minereul care are un conţinut ridicat de carbon (preg-robbing), adică conţine cărbune care adsoarbe metalele preţioase. Este o chestiune specifică.

În Nevada este un perimetru minier care are două feluri de minereu, unul normal şi care este exploatat prin cianurare şi acesta care conţine carbon. El nu se poate cianura deoarece prin această metodă carbonul adsoarbe, a nu se citi absoarbe, aurul şi argintul, adică îl strânge lângă el şi metalele preţioase nu se pot separa. Compania canadiană doreşte să perfecţioneze metoda cu tiosulfat de sodiu pentru acest tip de zăcământ, cu concentrat mare de carbon. Datele sunt de pe site-ul companiei.

Nu putem spune că metoda lui Goldstein este asemănătoare cu cea a celei mai mari companii din lume, dar tiosulfatul de sodiu este folosit de ceva timp în astfel de procese tehnologice.

Evident, costurile sunt pe măsură.  

Concluziile GAZETEI

- Metoda lui Goldstein este briliantă, dar lipseşte finalitatea auriferă cu aplicare la scară industrială.

- Metoda a fost încercată doar în laborator, pe loturi de câteva kilograme.

- Metoda nu a fost verificată şi confirmată într-o staţie pilot, unde se folosesc tone de material.

- Potrivit specialiştilor ar fi nevoie de încercări ce se vor întinde pe durata a doi-trei ani.

- Nu se ştie dacă rezultatele vor fi pozitive; urmează faza post-pilot, în care se fac reglajele fine.

- De abia atunci se poate spune dacă metoda este viabilă cu adevărat, dacă se poate aplica la scară industrială şi care sunt randamentele reale.

- Costurile pentru pilot sunt foarte mari. Potrivit lui Goldstein se ridică la circa un milion de euro.

- Pilotul are nevoie de o zonă de aproximativ ¼ din fosta Flotaţie Centrală, ca suprafaţă.

- Sunt necesare utilaje care nu se mai fabrică, din cauza declinului industrial, în România.