Mersul la Biserică (I-IV)

Iubiţi fraţi creştini,

Înţelegând importanţa şi necesitatea participării noastre la Sfânta Liturghie în special, şi la celelalte slujbe în general, pentru mântuirea sufletelor, dar şi vă­zând neştiinţa, nepăsarea sau puţina credinţă a multora faţă de aceste lucruri, m-am apucat să aşez în scris câteva cuvinte de folos pentru cei ce vor să ia aminte şi să se îndrepte, iar pentru cei care cunosc, să le fie spre întărire şi mângâiere.
Cuvântul Biserică are două sensuri pe care, de la început, va trebui să le explicăm pe scurt.
Primul sens al cuvântului Bise­rică este acela de comunitate a credin­cioşilor, Trup tainic al lui Hristos, alcătuit din episcopi, preoţi, diaconi şi credin­cioşi. A luat fiinţă în chip văzut atunci când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli şi în urma predicii Sfântului Apostol Petru s-au botezat „ca la trei mii de suflete” (Faptele Apostolilor 2, 41), iar în chip nevăzut, atunci când S-a răstignit Hristos pe cruce „… şi pe Sine S-a dat pentru ea” (Efeseni 5, 25), El fiind „… cap Bisericii, Trupul Său, al cărui Mântuitor El este” (Efeseni 5, 23). În Faptele Apostolilor, capitolul 20, versetul 28, scrie că „Biserica (este a) lui Dumnezeu, pe care El (Hristos), a câştigat-o cu însuşi sângele Său”.
În această comunitate, în Bise­rică, ne integrăm din momentul Botezului. Din Biserică nu putem face parte dacă nu ne-am botezat: „… de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”(Ioan 3, 5). Biserica mai este numită „casa lui Dumnezeu” (I Timotei 3, 15), familia lui Dumnezeu, împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Observaţi la ce demnităţi suntem ridicaţi prin Botez, fii ai Tatălui ceresc: „Dar celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12), fraţi ai lui Iisus Hristos, fii ai Maicii Sfinte, „împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19), dem­nităţi care, pe de o parte, ne onorează, iar pe de altă parte ne obligă. Biserica este o „instituţie” divino-umană, înte­meiată de Iisus Hristos în scopul mântuirii credin­cioşilor. Divină pentru că este întemeiată de Dumnezeu - Fiul, iar umană pentru că este alcătuită din oameni şi pentru oameni.

Cel de-al doilea sens al cuvântului Biserică este cel de locaş de rugă­ciune ridicat din piatră, cărămidă, lemn sau alte materiale de cons­trucţie, în care să se poată aduna la cultul divin public comunitatea de credincioşi. Voi pomeni că, de obicei, locaşurile de rugăciune ortodoxe se construiesc cu trei încăperi - pronaos, naos şi Altar - după modelul corabiei lui Noe - şi cu altarul spre răsărit. Şi corabia lui Noe avea trei încăperi, însă acestea erau dispuse suprapus, precum ar fi demisolul, parterul şi etajul întâi, în vreme ce încăperile bisericii sunt dispuse pe orizontală.
Este bine să reţinem un aspect esenţial: faptul că fereastra corabiei lui Noe era deasupra şi cine voia să privească afară trebuia să pri­vească în sus. Şi noi în Biserică privim, şi trebuie să privim, cu ochii minţii în sus spre Dumnezeu. Cuvântul „OM” traduce grecescul „antropos”, care, în româneşte în­seamnă „fiinţă care priveşte în sus”.
Omul este singura fiinţă religioasă, care priveşte cu ochii minţii şi ai credinţei în sus spre Dumnezeu. Când nu mai „pri­veşte” în sus, încetează să mai fie om. Petre Ţuţea spune că el în Biserică se simte om, şi că „omul fără Dumnezeu nu este decât un animal raţional care vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nicăieri”.
În episodul evanghelic al potolirii furtunii, atunci când Sfântul Apostol Petru a ieşit din corabie şi n-a mai avut privirea îndreptată spre Hristos, a început să se scufunde. Tot aşa se scufundă în valurile acestei vieţi şi riscă să se înece cel ce nu rămâne cu Hristos în corabia mântuirii care este Biserica, după cum tot ce nu era în corabia lui Noe s-a înecat în apele potopului.
Este bine să ştim că locaşul bi­se­ricii este, după Legea Noului Testament, ceea ce era Templul din Ierusalim după Legea Vechiului Testament. Templul din Ierusalim a fost dărâmat, aşa cum a proorocit Hristos, în anul 70 era creştină, de către împăratul roman Titus Fla­vius, fiul lui Vespasian, şi nu s-a reconstruit nici până astăzi. Acesta este un semn că Legea Veche cu toate ale sale şi-a încheiat misiunea, şi a intrat în vigoare Legea Nouă a lui Iisus Hristos. „Legea şi profeţii au fost până la Ioan; de atunci încoace se binevesteşte împărăţia lui Dumnezeu şi fiecare o ia prin asalt” (Luca 16, 16). În locul Templului, avem biserica; în locul jertfelor din carnea animalelor curate – care rumegă şi au copita despicată (miel, ied, viţel), avem jertfa lui Hristos, în chipul pâinii şi al vinului, ca la Cina cea de Taină. În locul preoţiei vechi, după rânduiala lui Aaron, preoţia nouă, după rânduiala lui Hristos şi a Apostolilor, „Căci unei schim­bări a preoţiei îi urmează neapărat şi o schimbare a Legii” (Evrei 7, 12).
În altarul Templului se afla Chi­votul Legii Vechi, o cutie din lemn aurit în care se păstrau vasul cu mană, Tablele Legii şi toiagul lui Aaron.
În Altarul bisericii se găseşte Chivotul Legii Noi, în care se află vasul cu Sfânta Împărtă­şanie, care este mai presus decât mana din pustie, după cum citim în tot capitolul şase din Evanghelia de la Ioan, Sfânta Evanghelie, care este mai presus decât Tablele Legii şi Sfânta Cruce, în locul toiagului lui Aaron. Tot pe Sfânta Masă a Altarului se mai găseşte Sfântul Antimis – o pânză pătrată cu latura de aproximativ 70 de centimetri – care are un buzunărel cu Sfinte Moaşte. Acestea sunt dovada că adevărata credinţă este numai aceasta pe care au mărturisit-o cei care au fost ucişi pentru ea. Pe Sfântul Antimis se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi el poartă sem­nătura episcopului locului, ca dovadă că se află în şirul episcopilor cu succesiune de la Hristos şi de la Apostoli – în afara acestui şir nu există preoţie legitimă şi lucrare mântuitoare.
Iată, foarte pe scurt, lucruri dum­nezeieşti care arată superioritatea locaşului bisericii şi a celor ce se află în ea faţă de cele ale Legii Vechi. Noi, poporul creştin, Bise­rica vie, noul popor al lui Dumnezeu suntem şi trebuie să fim mai presus decât vechiul popor al lui Dumnezeu, poporul evreu, cu atât mai mult cu cât suntem ai lui Hristos, care le-a înnoit pe cele vechi, făcându-le noi.

Necesitatea mersului la biserică o desprindem din mai multe locuri din Sfânta Scriptură. Mântuitorul Însuşi zice: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Orice om cu mintea luminată va înţelege că una este rugăciunea particulară, pe care trebuie să o facem acasă sau unde se poate - nu ne oprim acum asupra acestui aspect -, şi alta este rugăciunea publică, pe care nu o putem face singuri şi nici acasă, ci numai împreună cu fraţii de credinţă şi în locaşul anume destinat pentru acest scop.
Este şi motivul pentru care marea majoritate a rugăciu­nilor Bisericii noastre ortodoxe sunt la plural: „Cu pace Domnului să ne rugăm”, „Tatăl nostru…, pâinea noastră, dă-ne-o nouă…, şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşi­ţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”.
La slujbele publice toţi ne rugăm pentru toţi. Toţi suntem şi trebuie să fim egali şi fraţi. Altfel, „pli­nirea Bisericii” nu se realizează. Cum s-ar putea rea­liza slujba publică dacă toţi am sta acasă şi ne-am ruga singuri? Şi nici nu-i sigur că se roagă acasă cel ce zice că nu se duce la biserică dintr-un motiv sau altul.

* * *

Tot Mântuitorul spune: „…mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, bote­zându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20). Cum este Mântuitorul cu noi în toate zilele, dacă nu ne adunăm doi sau trei, sau mai mulţi în numele Lui?
Cea mai importantă slujbă a Sfintei noastre Biserici este Sfânta Liturghie. - Cine a făcut prima Sfântă Liturghie? - Prima Sfântă Liturghie a făcut-o Iisus Hristos la Cina cea de Taină. - Care este deosebirea dintre Sfânta Liturghie şi Cina cea de Taină? - Niciuna, atâta doar că Sfintele Evanghelii consemnează pe scurt doar săvârşirea actului frângerii pâinii, când El a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”, şi gustarea din pahar, după ce a zis: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Ulterior, acestea au fost îmbogăţite cu mai multe acte de cult, cântări şi rugăciuni, de către Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigorie Dialogul, purtând astfel numele de Liturghii ale acestor sfinţi. Dar, orice om cu puţină înţelepciune ştie că autorul Sfintei Liturghii este Iisus Hristos şi că este aceeaşi Cină de Taină care s-a să­vârşit în Joia Patimilor, sau în Emaus împreună cu ucenicii Luca şi Cleopa. Cuvântul „litur­ghie” înseamnă „slujbă de obşte”, „sluj­bă comună”, „slujbă pu­blică”.
Prin participarea noastră la Sfânta Liturghie suntem oaspeţii lui Iisus Hristos la aceeaşi Cină de Taină care s-a săvârşit atunci. Aşa se explică prezenţa lui Iisus cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului, prin Trupul şi Sângele Său, care ni se dau în chipul pâinii şi în chipul vinului. De câte ori participăm la Sfânta Liturghie Iisus Hristos este cu noi şi noi cu El. Poate fi Hristos cu noi dacă stăm acasă refuzându-i invitaţia? De bună seamă că nu.

Sfânta Liturghie nu este o sumă de cântări sau de rugăciuni, ci este actualizarea vieţii pămân­teşti a Mântuitorului Iisus Hristos, de la Întrupare până la Înviere şi până la Înălţare. La Sfânta Liturghie se petrec acte care corespund cu fiecare moment din viaţa pământească a Mântuitorului, de la Întrupare şi până la Înălţarea Sa la cer. La fiecare Sfântă Liturghie Hristos Se întrupează, Se naşte, Se răstigneşte, moare, învie şi Se înalţă la cer. De aceea, nu vom spune că jertfa Mântuitorului se înnoieşte, pentru că aceea de pe Cruce nu s-a învechit; nici nu se repetă, pentru că este unică, ci vom spune că se actualizează – se aduce la zi. Noi, când participăm la Sfânta Liturghie, devenim contemporani cu toate momentele vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos. La fiecare Sfântă Liturghie, împreună cu Hristos ne naştem, împreună cu El ne răstignim, murim, înviem şi ne înălţăm la cer. De aceea, numai unde este Liturghie slujită de preoţia cu chemare, succesiune şi trimitere descendentă din Hristos şi de la Apostoli, în Biserica lui Hristos, este mântuire. Mântuitorul după ce a frânt pâinea şi le-a dat din pahar, numai lor şi succesorilor legitimi
le-a poruncit: „aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19), „… până când El va veni” (I Corinteni 11, 26) a doua oară. (Nu mi-am propus aici să vorbesc în amănunt des­pre Biserică şi despre preoţia Noului Testament, fără de care nu există lucrarea mântuitoare a lui Hristos pe pământ).
Totul este invitaţie, totul este che­mare: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apro­piaţi”; „Luaţi, mâncaţi…”, „Beţi dintru acesta toţi…”, pentru că Dum­nezeu ne iubeşte. Dar, cum suntem fiinţe raţionale şi libere, nu ne obligă, ne lasă suverani asupra deciziei şi ne aşteaptă. Bucuria Ospă­ţului, atât din partea lui Dumnezeu, cât şi a invitaţilor, este mult mai mare, dacă noi am hotărât să participăm la Ospăţul dumnezeiesc al Împărăţiei în mod liber şi nu obligaţi.

În cartea Apocalipsei găsim scris aşa: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Ce onoare, ce cinste să fii comeseanul lui Iisus Hristos; aici se include deopotrivă să fii oaspetele Lui sau să fie oaspetele tău. Totul e ca tu să des­chizi uşa sufletului şi să participi. Este ştiut că Leonardo da Vinci, când a pictat tabloul cu Iisus bătând la uşă, n-a pictat şi clanţa, dându-ne de înţeles că uşa aceea nu este o uşă oarecare din lemn sau metal, ci este vorba de uşa sufletului, care se deschide pe dinăuntru şi stă în puterea noastră să o deschidem sau nu. Hristos, cum spune părintele Steinhardt, este boier şi nu dă buzna, aşteaptă ca noi să luăm hotărârea.
Când Hristos bate la uşa sufletului ca să răspundem invitaţiei de a parti­cipa împreună cu El la Ospăţul dumnezeiesc al Împărăţiei? Îndeosebi duminică dimineaţa, când auzim clopotele bătând, ştim că acolo se săvârşeşte Sfânta Liturghie, Cina cea de Taină, şi Dumnezeu ne cheamă. De asemenea, ştim din rânduiala Bisericii şi din vestirile pe care le fac slujitorii Bisericii.

De ce ne ducem noi la Biserică, la locaşul de rugăciune? Cei mai mulţi răspund la această întrebare zicând:
- Noi ne ducem la Biserică să ne rugăm. Răspunsul nu-i greşit, dar nu-i cel mai bun. Cel mai bun răspuns este: - Noi ne ducem la Biserică să fim în comuniune cu Dumnezeu şi cu fraţii. Ce este aceea comuniune? Comuniunea este legătură de iubire. Rugăciunea este mijloc de realizare a comuniunii şi nu scop. Această comuniune, această legătură de iubire cu Dumnezeu şi cu fraţii de credinţă, nu o putem realiza fără să ne adunăm împreună. De la acest cuvânt, comuniune, vine cuvântul „Cumine­cătură”, adică Sfânta Împărtăşanie. Cuvântul „Împărtăşanie” vine de la cuvântul părtăşie, adică a fi părtaş egal cu Dumnezeu şi cu fraţii la masa duhovnicească a Bisericii. La acest ospăţ participă nu doar Dumnezeu şi credincioşii, ci şi Maica Sfântă, îngerii şi toţi sfinţii. Desigur, ospăţul este duhovnicesc, şi oamenii cu credinţă puţină nu înţeleg, nu par­ticipă şi nu ştiu să-i dea impor­tanţa cuvenită.
În Evanghelia de la Luca, capitolul 14, versetul 16 şi următoarele zice: „Un om oarecare a făcut cină mare şi i-a chemat pe mulţi. Şi la ceasul cinei şi-a trimis slujitorul să le spună celor chemaţi: Veniţi, că iată acum toate sunt gata. Şi toţi, parcă înţeleşi, au început să-şi ceară iertare. Cel dintâi a zis: Ţarină am cumpărat
şi trebuie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă!... Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă!... Şi altul a zis: Femeie mi-am luat, şi de aceea nu pot veni… Şi întorcându-se slujitorul, i-a spus stăpânului său acestea. Atunci MÂNIIN­DU-SE stă­pânul casei, a zis: Ieşi îndată în pieţele şi-n uli­ţele cetăţii şi adu aici săracii şi nepu­tin­cioşii şi orbii şi şchiopii…
Şi i-a zis slujitorul: Doamne, ce-ai poruncit s-a făcut, şi încă mai este loc. Şi a zis stăpânul către slujitor: ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i pe toţi să intre, ca să mi-se umple casa. Că vă spun Eu vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina Mea” (Luca 14, 16–24).
Omul care a făcut cină mare este Dumnezeu. Cina este Sfânta Litur­ghie la care suntem chemaţi toţi. Observaţi, iubiţi cititori, că aceia care s-au scuzat şi au refuzat invitaţia şi-au cerut iertare, dar, ce credeţi, i-a iertat Dumnezeu? Nu; dimpotrivă, S-A MÂNIAT. Am subliniat înadins cuvântul „mâniat” pentru că mânia e mai aspră decât supărarea, să zicem. Mânia cere răzbunare, cere pedeapsă - „Niciunul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina Mea”-, în vreme ce supărarea admite circumstanţe de atenuare, de îngăduinţă. Ce înseamnă cuvintele „… nu va gusta din cina Mea?”. Nu va avea parte de bucuria raiului. Nu este păcat să-ţi cumperi boi, ţarină sau să te căsătoreşti, dar când Dumnezeu te cheamă, trebuie să le laşi pe toate şi să-I răspunzi invitaţiei.
Cine este omul nesăbuit şi neîn­ţelept care vrea să-L mânie pe Dumnezeu? Dumneata cum te simţi când faci un ospăţ la Nuntă, la Botez sau la orice alte ocazii, te pregăteşti cu bucate alese, aştepţi oaspeţii să vină, iar ei te ignoră, te refuză şi nu vin? Masa se face cu scopul realizării comuniunii, din iubire, la Botez, la Nuntă, la înmormântare sau cu orice altă ocazie. Nu avem ce mânca acasă? Mergem în ospeţie pentru că suntem săraci sau flămânzi? Nu, ci de dragul celui care ne-a invitat, pentru că ne iubeşte. Tot aşa, sau cu atât mai mult cu cât cel ce ne invită nu este un oarecare, ci În­suşi Dumnezeu, Cel ce ne iubeşte infinit. Altfel de ce ar spune „ca să mi se umple casa”, adică Biserica.
Iubite cititor, gândeşte-te cum se simte Dumnezeu când El te cheamă, te aşteaptă pentru că te iubeşte, iar tu îi nesocoteşti invitaţia, priveşti cu nepăsare, cu indiferenţă chemarea şi iubirea Lui? Dacă eşti sincer cu tine, vei recunoaşte că refuzi invitaţia lui Dumnezeu de a participa la Sfânta Liturghie dintr-un soi de lene şi din pricina puţinei tale credinţe, poate chiar răutate, împietrire a inimii, iar Dumnezeu este îndreptăţit să se mânie pe tine şi, dacă nu te vei îndrepta, în cele din urmă te va pedepsi. Mă doare să spun aceasta, dar nu se poate să nu-i ajungă mânia lui Dumnezeu pe cei ce-L dispre­ţuiesc, Îl ignoră şi-L nesocotesc.
Părintele Teofil Pârâian spunea, pe bună dreptate, că omul care nu se duce duminica la biserică ca să asculte Sfânta Liturghie, este ca şi când n-ar crede în Dumnezeu, iar un sfânt părinte, ca să arate însemnă­tatea participării, spune că „omul care nu se duce este iertat de către Dumnezeu numai dacă se aprinde casa pe el şi nu apucă să iasă”. Pe un credincios, îl legitimează că este creştin, înainte de toate, mersul la biserică. Cine merge la biserică, le face şi pe celelalte (spovedanie, post, rugăciune etc.), cine nu merge, fie le face formal, fie nu le face deloc. Într-o săptămână sunt 168 de ore. Ce creştin este acela care nu dăruieşte lui Dumnezeu şi sufletului său măcar două sau trei ore?

Raiul va fi o nesfârşită Liturghie, o nesfârşită sărbătoare. Părintele Dumitru Stăniloae zice că în rai va fi cam cum este în ziua de Paşti, o stare de bucurie deplină, o stare de fericire de nedescris; „Pe cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (I Corinteni 2, 9). Frate creştine, cum te vei bucura de toate acestea dacă nu răspunzi cu iubire la iubirea Lui şi nu participi la ospăţul cel dumnezeiesc al Sfintei Liturghii?
Va mai trebui să spun şi aceasta: că Iisus Hristos ne cere să fim împăcaţi şi iertaţi cu toată lumea, ca să nu ne fim unii altora piedică de a participa la Sfânta Liturghie.
Unii se scuză, spunând că nu se duc la Sfânta Liturghie pentru că o ascultă şi o privesc la televizor. Acelora le răspundem că nu te poţi bucura de părtăşia, de comuniunea liturgică, fără să fii prezent efectiv, să te vezi, să te cunoşti şi să te rogi cu fraţii de credinţă. Cum ai dumneata participare la nuntă dacă nu eşti acolo, ci doar o priveşti la televizor? Ce nuntă ar fi aceea dacă nici unul nu s-ar duce, ci toţi ar sta acasă şi ar privi-o la televizor, sau ar asculta-o la radio? Nici n-ar avea ce să privească sau să asculte, fiindcă fără nuntaşi nici n-ar fi nuntă. Cum privesc sau ascult nunta altuia la care eu nu sunt prezent? Părintele Ilie Moldovan spune că nu este bine să se ducă Sfânta Liturghie, prin intermediul televizorului, în spaţiu profan şi nesfinţit. Eventual doar, ca o excepţie, pentru bolnavi şi neputin­cioşi. Prin neparticipare ne cerem de la Dumnezeu osânda de a fi bolnavi ca să avem motive să stăm acasă. De aceea, spune părintele Stăniloae, este bine să existe biserici mici şi multe, pentru ca aceia care se adună să se cunoască unii cu alţii şi, la o adică, să-şi ştie nevoile ca să se poată ajuta. Comuniunea se realizează ceva mai greu în biserici foarte mari, în care credincioşii nu se cunosc; dar o biserică mare, reprezentativă – catedrala -, în care să slujească patriarhul sau episcopul, este necesară.
Sunt mulţi dintre aceia care, neîn­ţelegând necesitatea participării la Sfânta Liturghie duminicală, spun că nu-i nevoie să se construiască atâtea biserici. Dar nevoia construirii de biserici cât mai multe stă în datoria noastră ca şi creştini de a participa la Sfânta Liturghie în fiecare duminică. Prima poruncă biseri­cească ne spune: „Creştinul este dator să asculte cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare”. Şi atunci, unde să se adune toţi creştinii? Mai ales la oraşe, nu este număr suficient de biserici propo­r­ţional cu numărul de credincioşi. Îmi îngădui un singur exemplu: în oraşul Baia Mare sunt 96.500 de credin­cioşi ortodocşi şi 17 biserici în care încap aproximativ 25.000 de credin­cioşi. Pentru ceilalţi, cam câte bi­serici ar mai fi necesar să se cons­truiască, ca să nu rămână afară şi să poată participa?
Cuvântul „sileşte-i”, din pericopa amintită, nu înseamnă „obligă-i peste voinţa lor”, ci „convinge-i”. Dumnezeu ne cheamă, dar fără voia noastră nu ne mântuieşte. Dacă am participa obligaţi n-am avea nicio plată, niciun merit.

Cuvântul „Biserică”, provenit din limba greacă, înseamnă „casa îm­păratului”. Biserica este Casa Împăratului Dumnezeu, fie că ne referim la locaşul de rugăciune, fie că ne referim la comunitatea de credincioşi, şi atunci avem înţelesul de „familia lui Dumnezeu”, din care facem parte toţi cei care ne-am botezat în numele Sfintei Treimi şi păstrăm neştirbită unitatea credinţei.
Sfânta Liturghie este şi nunta fiului de împărat: „Asemănatu-s-a împără­ţia cerurilor omului împărat care i-a făcut nuntă fiului său. Şi şi-a trimis slujitorii să-i cheme la nuntă pe cei poftiţi, dar ei n-au vrut să vină. Din nou a trimis alţi slujitori, zicând: Spuneţi-le celor chemaţi: Iată,
mi-am pregătit ospăţul; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă! Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus, unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; iar ceilalţi, punând mâna pe slujitorii săi, i-au batjocorit şi i-au omorât. Şi auzind împăratul acela, S-A MÂNIAT; şi trimiţându-şi oştile, i-au nimicit pe ucigaşii aceia, şi cetăţii lor i-au pus foc. Atunci a zis către slujitorii săi: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi dar la răspântiile drumurilor şi pe câţi îi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Şi ieşind slujitorii aceia la răspântii, i-au chemat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi, şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. Iar împăratul, intrând să-şi vadă oaspeţii, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă şi i-a zis: Prietene, cum de ai intrat aici fără să ai haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis către slujitori: Legaţi-l de picioare şi de mâini, luaţi-l de aici şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară! Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 22, 2-14).

Din această pildă este uşor de înţeles că împăratul este Dumnezeu, fiul este Iisus Hristos, nunta este Sfânta Liturghie, cei chemaţi suntem noi toţi, iar haina de nuntă sunt faptele bune, care ne fac vrednici de a ne bucura de ospăţul dumnezeiesc al Împărăţiei. Mai pe larg, pilda se referă şi la fiii vechiului popor ales, poporul evreu, care s-au făcut nevrednici de Împărăţia lui Dumnezeu prin nerecunoaşterea lui Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor şi prin neîncreştinare; dar şi la noi, păgânii de odinioară, care am primit încreştinarea şi pe Hristos, dar cu toate acestea ni se cere „haină de nuntă”, adică vrednicie de o aşa mare chemare şi demnitate; „Astfel, oricine va mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze, dar omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea nesocotind Trupul Domnului. Pentru aceasta sunt mulţi dintre voi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Corinteni 11, 27-30). Din pildă mai aflăm că pe cei care au refuzat invitaţia „i-au nimicit” şi „cetăţii lor i-au pus foc”.

Iubite frate creştine, străduieşte-te să înţelegi că bunurile lumeşti ago­nisite prin lucrul în timpul Sfintei Liturghii, duminica şi în sărbători, ajung mai devreme sau mai târziu în trei locuri: la spital, la tribunal şi la poliţie.
Duminica şi în sărbători sunt to­tuşi permise trei lucruri: curăţenia sumară, hrănirea animalelor şi pregătirea celor necesare pentru masă, dar care, pentru un om judicios şi gospodar, nu sunt piedici de a participa la Sfânta Liturghie, întrucât va şti să şi le orânduiască în aşa fel încât să poată să se ducă la biserică. Mântuitorul zice: „Lu­craţi nu pentru mâncarea cea pieri­toare, ci pentru mâncarea ce rămâne întru viaţa veşnică pe care v-o va da Fiul Omului… Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 27, 51).
Părintele Stăniloae spune că cel care se duce în fiecare duminică la Sfânta Liturghie şi se împăr­tăşeşte, şi posteşte toate posturile Bisericii, nu are voie să se îm­bolnăvească.

„Pe un credincios, îl legitimează că este creştin, înainte de toate, mersul la biserică. Cine merge la biserică, le face şi pe celelalte (spovedanie, post, rugăciune etc.), cine nu merge, fie le face formal, fie nu le face deloc. Într-o săptămână sunt 168 de ore. Ce creştin este acela care nu dăruieşte lui Dumnezeu şi sufletului său măcar două sau trei ore?”
 

* * *

Sfânta Împărtăşanie este - după cum spune Înalt Preasfinţitul Justinian al Maramureşului şi Sătmarului - sămânţa învierii; „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 54-56).
Frate creştine, dacă nu te duci la fiecare Sfântă Liturghie dumi­nicală, păcătuieşti de moarte. Refuzarea Sfintei Liturghii este după voia diavolului. De la Cina cea de Taină a plecat Iuda când s-a dus să-L vândă pe Domnul. Poate cineva accepta să fie socotit cu el şi să aibă partea lui? Să nu fie!
Mă gândesc la jertfa sfinţilor care au fost mai bucuroşi să moară batjocoriţi şi schingiuiţi, decât să renunţe la credinţa creştină, la viaţa întru Hristos şi la darul Sfintei Liturghii. Unde se pot găsi aceia faţă de mulţi oameni ai zilelor noastre, care, în condiţii de libertate, nesocotesc pe Hristos şi renunţă la Sfânta Liturghie şi la toate darurile lui Dumnezeu? La ce plată pot nădăjdui aceia şi la ce plată se pot aştepta nepăsătorii şi indi­ferenţii? Ce îndrăzneală vor avea aceştia către Dumnezeu, dacă nu se îndreaptă? Îmi este frică să mă gândesc. Aceia ziceau: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Hristos?: Oare necazul? sau strâmtorarea? sau prigoana? sau foa­metea? sau golătatea? sau primejdia? sau sabia?!... Fiindcă sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 35, 39). Pe tine, frate creştine, care dintre acestea te împiedică să te duci duminica la Sfânta Liturghie?
Un mare duhovnic spunea că sufletul omului este ca o cămaşă. Purtată de mai multe ori se murdăreşte şi trebuie spălată. Tot aşa, sufletul omului, pe parcursul săptămânii, cu voie sau fără voie, se mai întinează, dar prin participare la Sfânta Liturghie se curăţă, se primeneşte şi devine nou. A nu participa la Sfânta Liturghie este ca şi când nu ţi-ai schimba niciodată cămaşa.

În Evanghelia de la Matei, capitolul 21, versetele 18 şi 19, găsim scris: „Iar dimineaţa, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit; şi văzând un smochin lângă drum,
S-a dus la el, dar în el n-a găsit nimic decât numai frunze, şi i-a zis: Rod să nu mai porţi în veac! Şi îndată smochinul s-a uscat”, iar în Evan­ghelia de la Marcu se spune; „… că încă nu era vremea smochi­nelor” (Marcu 11, 13). Absolut îndreptăţit ne putem întreba de ce Mântuitorul a blestemat smochinul de s-a uscat, când nu era vreme să aducă roadă? Poţi să cauţi într-un cireş, să zicem, cireşe iarna? Nu. Şi atunci care poate fi înţelesul acestei atitudini? Smochinul din Evanghelie este oricare dintre noi, şi trebuie să înţelegem că atunci când Dumnezeu ne cheamă nu trebuie să căutăm vreo scuză, oricât de îndreptăţită, şi să nu răspundem prezent. Vom cădea sub blestemul sub care a căzut smochinul. Când Dumnezeu ne cere imposibilul, noi trebuie să răspundem, fiindcă ajutaţi de El devine posibil. Tot aşa este şi cu mersul la Biserică. Uneori nouă ne pare greu sau imposibil, dar cu ajutorul Lui se poate şi este uşor.
Mulţi se plâng că le zboară mintea în timpul slujbei şi nu pot să fie atenţi. Din pricina aceasta se plictisesc, nu au dispoziţie şi nici răbdare să asculte şi îşi găsesc motiv să nu vină la Biserică. Acelora le răspundem că nu au „exerciţiul rugăciunii” şi nici deprinderea să asculte. Le dăm următorul sfat: să urmărească şi cu mintea şi cu inima fiecare cuvânt care se rosteşte sau se cântă, atât de către preot, cât şi de către cor sau de cântăreţi la strană. În felul acesta va avea o participare efectivă, nu va fi doar un spectator distant, rece şi nepăsător. Va fi pătruns de frumu­seţea şi dulceaţa rugăciunilor şi cântărilor care au loc. De bună seamă va trebui şi să înţeleagă ce se petrece la sfintele slujbe. „Sacrileg - batjocoritor de cele sfinte – este întotdeauna creştinul care se roagă şi nu ştie ce zice, care cere şi nu doreşte”, zicea odată un preot într-un interviu radio-difuzat. Când ne rugăm singuri sau împreună cu fraţii de credinţă trebuie să ne rugăm nu doar cu buzele, ci şi cu mintea şi cu inima. Altfel efectul rugăciunii sau cântării este minim, dacă nu cumva nul. Exer­ciţiul şi deprinderea se dobândesc treptat, cu stăruinţă şi participare constantă.
Sfânta Liturghie este cerul pe pământ sau, după cum spunea părintele Arsenie Boca, „Liturghia salvează lumea”. Participantul la Sfânta Litur­ghie se îndumnezeieşte, „se îmbracă în Dumnezeu” şi nu mai poate face decât lucrurile lui Dumnezeu, pentru sine, şi pentru toţi oamenii. Dumnezeu vrea o lume plină de fii ai Săi. Prin Sfânta Liturghie se îndumne­zeieşte toată lumea, întreaga creaţie. Înainte de începerea Slujbei, preotul slavosloveşte: „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina”, cu referire la Soarele Hristos, dar şi cu referire la soarele care răsare dimineaţa şi care prin mergerea sa pe cer şi prin lumina şi căldura care vin de la el, fără de care viaţa nu este posibilă, săvârşeşte liturghie. In credinţa po­pu­lară se zice că la apus soarele „asfinţeşte”, se sfinţeşte, se împăr­tăşeşte.

Iubite frate, îmi îngădui o confidenţă. Sunt supărat pe mine însumi că nu pot spune pe cât înţeleg. Am avut privilegiul să vizitez Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, construită pe vremea împăratului Iustinian I, pe locul unei biserici mai vechi, cons­truită de împăratul Constantin cel Mare. Aici am întâlnit un fenomen, se pare, unic în lume. O acustică desăvârşită; îţi auzi respiraţia şi paşii, iar cele două sunete însumate creează un sunet permanent – nu mai ştiu în ce notă muzicală –, care este isonul muzicii bizantine. Aşa îmi explic faptul că Sfânta Slujbă se auzea fără staţie de amplificare într-o încăpere atât de mare, în care încap 23.000 de credincioşi. Când ambasadorii ţarului Vladimir al Rusiei au fost în Constantinopol si au participat la Sfânta slujbă a Liturghiei săvârşită de patriarhul însuşi, au fost atât de impresionaţi, încât au spus: „Nu ştim dacă în lume există ceva mai frumos, dar ştim că aici Dumnezeu locuieşte printre oameni”. După aceea ţarul a primit Botezul, s-a căsătorit cu fiica împăratului bizantin şi a încreştinat apoi întreg poporul rus. La Biserică, la Sfânta Liturghie, Dumnezeu „locuieşte” printre oameni. Sau cum zice psalmistul: „In Biserica măririi Tale stând, în cer ni se pare a fi”.
Este adevărat că mulţi oameni nu au „exerciţiul Liturghiei”, să zic aşa. Pe vremea studenţiei mele nu se făceau ore în sărbătorile de peste săptămână, ci mergeam la biserică. Duminica şi în sărbători, dimineaţa, nu se dădea masă la cantină, dar eu mă duceam la o cofetărie şi cu un leu optzeci de bani îmi cumpăram un corn şi un iaurt. Însă, la un moment dat,
mi-am zis că voi deveni preot, şi ce voi face atunci, pentru că de sâmbătă seara şi până duminică după Sfânta Liturghie preoţii nu consumă nimic. Începând cu duminica următoare nu m-am mai dus la cofetărie şi am mâncat doar după ce m-am întors de la biserică. M-a luat o durere de cap, însă mi-am zis că nu-i nimic, de vreme ce este pentru o cauză nobilă. În duminica următoare la fel m-a durut capul, dar începând cu duminica a treia şi a patra s-a instalat în trupul şi în sufletul meu o stare duhovnicească ce nu se poate exprima în cuvinte şi la care n-aş mai fi renunţat pentru nimic în lume.

Ca preot, ajunând de sâmbătă seara până duminică după slujbă, rugându-mă şi împăr­tă­şindu-mă la Sfânta Liturghie, dobândesc o stare sufletească dumnezeiască. Aş dori ca sfânta Liturghie să nu se mai termine, şi am zis că dacă printr-o nefericită întâmplare n-aş mai fi preot, eu tot m-aş duce la biserică în fiecare duminică şi sărbătoare. La această stare se referă Iisus Hristos când zice: „… împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Sunt ferm convins că acela care vine la biserică după ce a mâncat,la sfârşitul slujbei este mai flămând decât mine care am ajunat de sâmbătă seara. Am întâlnit oameni care mi-au spus că dacă lipsesc o duminică de la biserică, toată săptămâna sunt bolnavi.

Poate că nu-i elegant să vă fac aceste mărturisiri despre mine, dar m-am gândit că este bine pentru cei care doresc să dobân­dească „darul Sfintei Liturghii”. Nu-i condamn şi nu-i judec pe cei care nu merg la biserică, însă le spun că nu trebuie să facă mare efort pentru a dobândi acest dar, şi viaţa lor în Dumnezeu ar fi alta, de care n-ar mai dori să se despartă. Cu cât te duci la Sfânta Liturghie, cu atât te-ai mai duce, şi cu cât nu mergi, cu atât nu-ţi vine să te duci. Şi, interesant, când nu mergi, tocmai atunci îţi află cel rău motive să absentezi. Raiul este continuarea Sfintei Liturghii, după ce ne-am încheiat viaţa în trup, împreună cu Dumnezeu şi cu sfinţii. Cum vom avea în viaţa viitoare acest dar, dacă nu l-am dobândit încă în viaţa de pe pământ?

Recomand tuturor credincioşilor sănătoşi să vină la Sfânta Li­turghie fără să fi mâncat şi numai aşa să ia anafură. Dacă totuşi au mâncat, anafura să o pună într-un şerveţel şi s-o ia a doua zi, înainte de prima masă. De asemenea, este absolut necesar să fim prezenţi de la început.
Sfânta slujbă a utreniei este o slujbă pregătitoare care se face tot pentru credincioşi. Ce ne facem că unii credincioşi vin doar după începerea Sfintei Liturghii, ca să nu mai vorbim de cei ce nu vin deloc? Un creştin adevărat se duce la Sfânta Liturghie duminicală aşa cum mănâncă în fiecare zi şi doarme în fiecare noapte. Cum hrana şi somnul sunt esenţiale pentru trup, aşa este Sfânta Liturghie esenţială pentru suflet. Cum ar fi dacă ai mânca sau ai dormi tot atât de rar pe cât mergi la biserică?
De ce se îmbracă preotul în veş­minte luminoase la Sfânta Litur­ghie şi la celelalte slujbe?
Psal­mistul David zice în Psalmul 103, versetul 2: „Întru strălucire şi mare podoabă Te-ai îmbrăcat, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină”. Preotul este şi reprezentantul lui Dumnezeu către credincioşi când este cu faţa către ei, şi în numele Lui îi binecuvântează şi prin binecuvântare Dumnezeu îşi revarsă toate darurile Sale peste credincioşi; şi este şi reprezentantul oamenilor către Dumnezeu, când este cu faţa către Altar şi se roagă pentru ei şi pentru sine.
Sfânta Liturghie este ospăţul la care tatăl din Evanghelie a poruncit slujitorilor să înjunghie viţelul cel îngră­şat şi să-l primească pe fiul cel rătăcit şi întors, ca împreună să mănânce, să se bucure şi să se veselească. Viţelul din pildă este Sfânta Împărtăşanie, Iisus Hristos Care se jertfeşte şi pentru păcătoşii care se întorc, căci „… bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 7).

Iubite frate creştine, timpul mântuirii este la prezent. Cu ziua de ieri nu ne mai întâlnim, iar viitorul nu se ştie dacă îl vom ajunge. Noi trebuie ca să fim preocupaţi de mântuire astăzi, acum. Mântuirea în timpul prezent recuperă trecutul şi garantează viitorul. În rugă­ciunea a doua dinainte de îm­părtăşire rostim: „Cinei Tale celei de taină, Fiul lui Dumnezeu, ASTĂZI, părtaş mă primeşte…”.
La Sfânta Liturghie, Dumnezeu, ASTĂZI ne face părtaşi raiului şi vieţii celei de veci. Cum am putea refuza darul acesta şi fericirea aceasta? Nu este greu, nici imposibil a le dobândi. Totul este să vrem. Mântuitorul zice: „Cel ce vrea, să vină după Mine…” (Marcu 8, 34).

Ce te-ar putea opri ca să-i răspunzi invitaţiei? Vino!

„Raiul este continuarea Sfintei Liturghii, după ce ne-am încheiat viaţa în trup, împreună cu Dumnezeu şi cu sfinţii”.