Mehmed al II-lea - umbra lui Allah pe pamant

* Nascut la 30 martie 1430 la Adrianopol, sultanul Mehmed al II-lea este considerat unul dintre cei mai importanti conducatori ai Imperiului otoman din toate timpurile. Dupa cucerirea Constantinopolului, a primit supranumele de Fatih (Cuceritorul). Sub Murad al II-lea, statul otoman intarit si-a reluat politica sa de expansiune teritoriala. Bizantul a ramas in continuare ca o insula in mijlocul tinuturilor otomane, Constantinopolul devenind treptat un oras trist care tragea sa moara. Populatia orasului, de la aproape un milion cat numara in secolul al XII-lea, scazuse la o suta de mii. Populatia orasului era covarsita de saracie. Constantinopolul a fost asediat in 1422, insa fara succes, Murad al II-lea trebuind sa ridice asediul orasului din cauza intrigilor de familie si zvonurilor cu privire la o revolta. Dar ceea ce n-a reusit sa faca Murad al II-lea, a reusit sa faca fiul sau, Mehmed al II-lea. Pentru tanarul sultan, cucerirea orasului amintit avea o insemnatate vitala. Decat sa carmuiasca o imparatie care sa nu cuprinda Constantinopolul, mai bine sa nu carmuiasca nici o imparatie, afirma Mehmed al II-lea. Sultanului nu i-a fost usor sa-si convinga toti sfetnicii, in frunte cu Halil-pasa, de utilitatea acestui lucru. In 1451, anul in care a devenit sultan, Mehmed al II-lea a dat ordin sa se ridice fortareata Boðaz-Kesen, care a cum se numeste Rumeli Hisar, in apropierea Constantinopolului. Fortareata a fost terminata la 31 august 1452. Noi vase au fost construite pentru a se alatura flotei conduse de amiralul Suleiman Baltaoglu, un bulgar renegat. In timp ce flota turceasca strabatea Marea de Marmara, armata de uscat se aduna in Tracia. Dupa izvoarele turcesti, trupele regulate vor fi numarat aproximativ 80.000 de oameni, iar oastea de stransura (basbuzucii) in jur de 20.000 de oameni. Mehmed al II-lea a hotarat pornirea atacului in primavara anului 1453. La 5 aprilie 1453, intreaga armata otomana, in frunte cu sultanul, a sosit in fata zidurilor Constantinopolului. Mehmed al II-lea a ramas in istorie ca sultanul care a organizat cucerirea orasului Constantinopol, eveniment care a determinat sfarsitul Imperiului bizantin. Dupa cucerirea orasului, Mehmed al II-lea, poreclit de acum inainte Cuceritorul, i-a indemnat pe turcii din toate posesiunile sale sa se aseze in acest oras, dandu-le ajutoare sa-si construiasca locuinte si pravalii. Sultanul a intreprins in acelasi timp masurile necesare ca populatia bastinasa a orasului sa fie in siguranta. Se pare ca si aceasta populatie a primit ajutoare de la stat. O serie de familii nobile bizantine, care se refugiasera in provincie, s-au intors in Istanbul, bucurandu-se de privilegiile cuvenite rangului lor. Cu mult inainte de moartea sa, in 1481, „sultanul Mehmed putea privi cu mandrie la Istanbulul cel nou, un oras in care cladiri noi se ridicau zi de zi si unde, in ateliere si bazare se simteau harnicia si forta”, dupa cum afirma Steven Runciman. In 1454-1455, trupele lui Mehmed al II-lea au ocupat statul grec din Trapezunt (1461), insula Lesbos (1462), ducatul Atenei, Serbia, Moreea, Bosnia (pana in 1463), regiunile comerciale ale Marii Negre (favorizand dezvoltarea oraselor aflate in declin de la inceputul invaziilor mongole), Albania (1479). In aceeasi perioada incepe razboiul cu Venetia si cu statul Akkoyunlu in fruntea caruia se afla Uzun Hasan. In scurt timp, Marea Egee a devenit un fel de lac otoman. In 1470, capturarea insulei Negroponte, important centru comercial venetian din zona continentala a Greciei, a provocat panica in intreaga Italie. In 1475, Hanatul Crimeei i-a devenit vasal. Puterea suveranului statului Akkoyunlu a fost infranta in 1478, dupa batalia de la Bashkent. Tratatul de pace care a urmat i-a asigurat sultanului controlul asupra intregii Anatolii pana la fluviul Eufrat. Luptele cu Venetia au continuat fara un rezultat favorabil vreuneia dintre partile implicate in conflict. Prin pacea din Istanbul din anul 1479 Venetia a cedat Imperiului otoman insulele sale din Marea Egee, obligandu-se sa plateasca in acelasi timp si un tribut anual de zece mii de ducati. Creta si Corfu au ramas insa Venetiei. Prin intelegerea de la Istanbul, negustorii venetieni capatau dreptul de a face comert fara vama in Imperiul otoman. Mehmed al II-lea a incercat sa cucereasca si Italia, debarcand pe teritoriul ei in anul 1480. La scurt timp dupa aceasta incercare, sultanul a murit. O organizare militar-feudala Imperiul otoman era un stat militar-feudal. Sultanul intrunea in persoana sa puterea politica nelimitata, precum si calitatea de calif (sef spiritual). Mehmed al II-lea a adoptat in anul 1467 un cod de legi (kamunnane) prin care erau fixate functiile demnitarilor, cuantumul salariului lor, organizarea clerului musulman, regimul feudal militar. Era stabilit de asemenea si statutul comunitatilor religioase nemusulmane. Cel mai mare teritoriu administrativ era tinutul (vilayetul). Tinuturile erau administrate de beilerbei (guvernatori), cei mai importanti fiind cei din Anatolia si Rumelia (partea europeana a imperiului). Acestia se ocupau in special cu problemele militare ale tinutului. Tinuturile erau impartite in unitati administrative numite sangeacuri (judete). Si sangeacurile erau subdivizate in caza (plasa). Cea mai mica unitate administrativa era bugeacul (comuna). Regiunile nu aveau toate acelasi regim economic si obligatii financiare fata de puterea centrala. Unele dintre le nu aveau obligatia sa acorde statului un anumit cuantum de impozit anual (vilayetele Tunisiei, Algeriei si Tripolitaniei). Alte vilayete si sangeacuri aveau un statut cu totul diferit. Ele recunosteau suzeranitatea statului otoman, in schimb se bucurau de o anumita autonomie. Stapanii acestor vilayete erau impusi la o dare anuala si obligati sa participe impreuna cu unitatile proprii la expeditiile de razboi. Sufletul imperiului Sufletul imperiului era sultanul, stapan unic si absolut. Este departe vremea turbulentei turcomane si a impartirilor de teritorii. De acum inainte, „mai degraba sa piara printii”, decat provinciile. Pentru aceasta, mijlocul intrebuintat de otomani a fost, cu siguranta, expeditiv: s-a practicat asasinarea tuturor rudelor de sex masculin, putand sa constituie o amenintare pentru puterea suveranului sau a mostenitorului sau prezumat. „Vom admira mai degraba faptul ca Mehmed al II-lea, mai putin ipocrit in definitiv decat imparatii bizantini, a avut indrazneala, printr-un qanûnname, sa inalte aceasta practica la rangul de lege fundamentala a statului, cu referinta la un text coranic puternic fortat”, afirma André Miquel. „Prin natura si organizarea sa, statul otoman putea sa concentreze usor forte militare puternice. Puterea militara a otomanilor era superioara fortei militare a Bizantului si a statelor din Balcani. Cavaleria usoara a turcilor era foarte mobila. Relatiile patriarhal-feudale, inca existente in sanul triburilor oguze, faceau ca armata turca sa fie mai omogena si mai puternica. Apoi politica conducatorilor otomani de a acorda aristocratiei o mare parte din teritoriile nou cucerite a asigurat sprijinul deplin al acesteia in expansiunea teritoriala” - Mehmet Ali Ekrem O armata omogena si puternica Cea mai mare parte a pamanturilor statului era concesionata conditionat spahiilor. Unele evenimente care au avut loc in randurile ienicerilor l-au determinat pe sultan sa ia masuri de precautie impotriva acestor unitati. Prin adaugarea unitatilor de artilerie la cele de ieniceri sultanul Mehmed al II-lea a intentionat sa mai reduca putin din mandria si indrazneala ienicerilor. Cu toate acestea, incepand cu Mehmed al II-lea, ienicerii au primit o prima la suirea pe tron a fiecarui sultan, o practica ce se va dovedi periculoasa in timp. Mehmed al II-lea a folosit cu multa dibacie unitatile de akingii (cavalerie de graniceri), unitati de soc in timpul campaniilor militare. Akingiii intreprindeau incursiuni semanand deruta si groaza in randurile inamicului. Tot akingiii indeplineau si misiunea de cercetare si paza a drumurilor pe unde avea sa treaca grosul armatei. Dupa cucerirea Constantinopolului, Mehmed al II-lea a simtit nevoia sa intareasca acest oras impotriva unui atac dinspre Marea Mediterana. Din acest moment, flota a capatat o importanta mult mai mare in cadrul armatei otomane decat o avusese pana atunci. Intrarea corsarului Kemal Reis din Marea Mediterana in serviciul otomanilor a inviorat foarte mult flota turca, care a inceput sa intreprinda expeditii pana pe tarmurile Spaniei. Moschei Si medrese Primele monumente construite de turci in Constantinopol, dupa 1453, nu aveau nici o legatura cu noua miscare artistica din Europa. Au trebuit sa treaca doua secole si jumatate ca Renasterea sa influenteze arta otomana. Dupa cucerirea Constantinopolului, 8 biserici din acest oras au fost transformate imediat in medrese (scoli medii si superioare din Imperiul otoman, dupa cele elementare si gimnazii). Apoi au fost construite alte 8 scoli in partea de nord si de sud a moscheii lui Mehmed al II-lea. Acestor scoli li s-a dat denumirea de „8 curti”. Constantinopolul, prin moscheile si scolile sale, a luat treptat aspectul unui oras musulman, devenind nu numai capitala Imperiului, ci si capitala civilizatiei tuturor popoarelor musulmane. In seminariile superioare studentii se specializau in drept, teologie si literatura. Principalele discipline predate in seminariile infiintate in timpul sultanului Mehmed al II-lea erau, in afara de limba araba si persana, interpretarea Coranului, viata si invataturile profetului, dreptul canonic musulman, gramatica, sintaxa, logica etc. Nu erau neglijate nici unele din disciplinele apartinand stiintelor exacte si astronomice, cum ar fi matematica, cosmografia, geometria etc. Dupa cum rezulta din lucrarea "Din domnia lui Mohamed al II-lea" a lui Cristobul din Imbros, Mehmed al II-lea a cercetat hartile geografice ale lui Ptolemeu si a poruncit sa se faca copii fidele ale acestora. Epoca de glorie pentru istoriografia otomana a fost domnia lui Mehmed al II-lea. Lucrarile istorice datand din acel timp au fost scrise intr-o limba turca pura si eleganta. Alaturi de cronicari exista o adevarata pleiada de poeti care incercau sa puna in versuri faptele de arme ale dinastiei otomane. Ioan BOTIS