Medjugorie - dosarul unei mistificari (VI)

La un sfert de secol dupa ce a devenit unul dintre cele mai faimoase centre de pelerinaj din intreaga lume, Medjugorie a ajuns un spatiu al „schismei, dezordinii religioase, neascultarii si activitatii anti-ecleziastice”. Caracterizarea, care apartine lui Ratko Peric, episcopul romano-catolic al asezarii bosniace, pune intr-o lumina sumbra Medjugorie, considerat de milioane de persoane locul ales de Dumnezeu pentru a transmite mesaje intregii omenirii prin intermediul Fecioarei Maria. In realitate, evenimentele au demonstrat ca fenomenul Medjugorie face parte din tendinta lumii contemporane de a imbratisa apostazia generala, proces cauzat de slabirea discernamantului duhovnicesc. Asa cum aminteam in numarul precedent, intensitatea si amploarea experientelor „harismatice” din lumea contemporana, in care se includ si „viziunile” de la Medjugorie, nu pot fi puse pe seama Duhului lui Dumnezeu, ci a vrajmasului Sau, Satan. In acest sens, este foarte semnificativ faptul ca „semnele” si „minunile” care se revarsa intr-un numar tot mai mare peste omenire au un numitor comun - dimensiunea lor spiritualist-ecumenista. Nu intamplator, miscarea harismatica, pornita din lumea neoprotestanta, s-a extins in sfera catolicismului, pentru a stabili ulterior puncte de legatura cu religiile si confesiunile necrestine. S-a ajuns pana acolo incat experienta harismatica, cu toata cohorta ei de „daruri” - viziuni ceresti, puterea de a exorciza si de a face miracole etc. -, sa fie socotita ca fiind la indemana oricarui om, devenind chiar criteriul care valideaza autenticitatea unei credinte religioase. Peste toate, mesajul unitar care se desprinde din comunicarile „profetilor harismatici” este acela ca traim vremurile aparitiei unui nou crestinism, ale unui nou misticism, care trebuie sa inglobeze in sine toate religiile. Ideologii miscarii harismatice incearca sa ne convinga ca intre cautatorii de absolut exista o mare fratie spirituala, careia ii apartin nu doar Bisericile Apusului si Rasaritului, ci si toti aceia ale caror vointe sunt indreptate catre divin, adica oameni apartinand tuturor religiilor, sectelor si ideologiilor religioase. Similitudinile cu mesajul transmis de asa-zisa „Fecioara Maria” care apare la Medjugorie sunt izbitoare. Din dialogurile „Fecioarei” cu cei sase „vizionari” aflam ca „toate religiile ii sunt dragi lui Iisus”, ca „diversitatea religiilor nu este un obstacol” in calea mantuirii, ca „musulmanii, ortodocsii si catolicii sunt egali in fata lui Iisus si a Maicii Domnului” si ca „separarea intre crestini si musulmani nu este buna”. Era inselarii Astfel, falsii prooroci ai timpurilor noastre, atat de la vest, cat si de la rasarit, anunta cu glas din ce in ce mai puternic apropierea „noii ere a Duhului Sfant”, a „noii Cincizecimi”, a „punctului Omega”, in cursul caruia oamenii vor face un salt spiritual fenomenal, dobandind puteri supranaturale. In realitate, aceasta noua era prefateaza domnia lui Antihrist, personajul miraculos care, potrivit Scripturii, isi va face aparitia la sfarsitul vremurilor pentru a insela intreaga umanitate: „Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mantuiasca. Si de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amagire, ca ei sa creada minciuni, ca sa fie osanditi toti cei ce n-au crezut adevarul, ci le-a placut nedreptatea (II Tesalonicieni. 2, 9-12). Dupa cum scria parintele Seraphim Rose, exact aceasta profetie incepe sa se implineasca, cu forta unei puteri demonice, tocmai acum, in zilele noastre. Pe masura ce formele spectaculoase de falsa spiritualitate iau in stapanire tot mai multi oameni, se pregateste terenul adevaratei religii anticrestine, o religie care isi va mentine doar o fatada de crestinism, dar al carei continut se va baza pe experiente „initiatice” de natura demonica. Cei neintariti duhovniceste vor cadea imediat in capcana inselaciunilor diabolice, multi dintre ei urmand sa fie „rasplatiti” cu posibilitatea de a infaptui miracole cu ajutorul duhurilor rele. Crestinii care nu vor lua drept adevar cele mai grosolane si mai nescripturistice inselaciuni, potrivit carora „lumea este in pragul unei mari desteptari spirituale”, vor apartine acelei minoritati careia Mantuitorul i-a promis: „Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua Imparatia” (Luca 12,32). Biblia avertizeaza insa ca pana si acest grup restrans de crestini adevarati va fi atacat si ispitit de „marile semne si minuni” ale lui Antihrist. Marea masa a „crestinilor” in schimb, il va accepta pe falsul Mesia fara intrebari si fara probleme, pentru ca „noul” sau „crestinism” este exact ceea ce cauta multimea: un mod de viata pseudo-religios, axat pe slavirea propriului eu, pe distractie si magic, din care sa lipseasca complet dimensiunea ascetica, a lepadarii de sine. O astfel de viziune se datoreaza pierderii gustului si trairii duhovnicesti a adevaratului Crestinism, singura cauza a fenomenului prin care experientele harismatice au pus si continua sa puna stapanire pe sufletele atator oameni. Este o realitate trista faptul ca existenta centrata pe sine si care nu urmareste altceva decat autosatisfactia a devenit atat de generalizata in viata „crestinilor” zilelor noastre, incat acestia practic nu mai au acces la intelegerea unei spiritualitati autentice. Dar aceasta nu reprezinta catusi de putin trairea crestina, a carei definitie esentiala este tocmai razboiul neincetat impotriva diavolului si a patimilor, pentru dobandirea vietii vesnice, care nu inseamna altceva decat continutul vietii lui Hristos, al Sfintei Treimi. Lumina adevarata Putinta de a infaptui acest lucru se gaseste doar in sanul Bisericii Ortodoxe, a carei invatatura si practica ascetica si teocentrica sunt complet absente din lumea romano-catolico si protestanta, pe terenul careia s-a produs miscarea „harismatica”. Este demn de remarcat faptul ca toata aceasta „revarsare a Duhului Sfant” a aparut in exteriorul Bisericii Ortodoxe, la fel ca Miscarea Ecumenica insasi. Explicatia aparitiei pseudo-spiritualitatii harismatice pe teren catolic si protestant este simpla: prin paleta sa de senzatii si experiente inedite, ea a umplut golul launtric pricinuit de absenta oricarei invataturi practice despre indumnezeire din teologia catolica, care respinge unirea creatului si necreatului, scopul si sensul principal al crestinismului. De asemenea, miscarea harismatica a gasit un sol prielnic in pietatea protestanta, ucisa de rationalism si coplesita brusc de experienta reala a unor „puteri” invizibile care nu pot fi explicate pe cale rationala sau stiintifica. Pe fundalul acestui climat dominat de absenta harului dumnezeiesc, lumea „crestina”, in variantele ei catolica si protestanta, a gasit in experientele harismatice „mangaietorul” potrivit pentru a umple vidul ei spiritual. In lumina traditiei ascetice ortodoxe, noua spiritualitate se infatiseaza insa in adevarata ei dimensiune, cea de frauda spirituala. Pretentia miscarii harismatice ca se afla in contact cu Dumnezeu si ca a gasit mijloacele primirii Duhului Sfant in afara Bisericii nu este altceva decat un atac direct asupra adevarului revelat de Iisus Hristos, acela ca Biserica, si nimic altceva, este aceea pe care Mantuitorul a hotarat-o ca mijloc de daruire a harului catre oameni. Ca atare, ca sa accepti „noua spiritualitate” a „renasterii harismatice”, trebuie sa respingi mai intai Ortodoxia, si invers, ca sa devii sau sa ramai in continuare cu adevarat crestin ortodox, trebuie neaparat sa respingi hotarat „renasterea harismatica”, care nu este altceva decat o falsificare a adevarului. Acest lucru va putea fi insa implinit doar de catre cei care vor avea curajul sa mearga pana la capat in acceptarea Adevarului, asa cum ni s-a descoperit el in Persoana lui Hristos si in Biserica Ortodoxa, trupul mistic al Mantuitorului, in care se revarsa Duhul Sfant. Ioan BUTIURCA