Masacrul de la Hebron

Tulburările din Palestina din 1929, cunoscute în presa internaţională ca Revolta de la Zidul Plângerii sau Masacrele de la Hebron, au fost o serie de manifestaţii şi acte de violenţă, dezlănţuite în ziua de 23 august 1929 în rândurile arabilor din Palestina, aflată sub regimul mandatar britanic şi îndreptate împotriva evreilor.

Semnalul acestor operaţiuni a fost disputa dintre musulmani şi evrei pentru accesul  la Zidul Plângerii din oraşul vechi al Ierusalimului, pentru evrei Zidul de apus, considerat relicvă a Templului iudeu şi principalul loc sfânt al religiei lor, iar pentru musulmani a devenit în ultima vreme Zidul A l-Buraq, denumit astfel deoarece, după tradiţia islamică, acolo şi-ar fi legat profetul Mohamed animalul fantastic Al Buraq (Fulgerul), înaintea călătoriei sale nocturne în rai. Tulburările au luat forma unor atacuri ale arabilor asupra evreilor şi ale bunurilor lor.

În doar o săptămână, între 23-29 august 1929, au fost ucişi de către arabi 133 de evrei, iar alţi 339 au fost răniţi. De asemenea, au fost omorâţi 110 arabi şi alţi 232 au fost răniţi, majoritatea de către poliţia britanică. În urma acestor acte de teroare, mai multe aşezări şi cartiere evreieşti şi-au încetat existenţa.

Comisia Shaw, întrunită ulterior de autorităţile britanice, a găsit că principala cauză a violenţei şi fără de care tulburările ori nu s-ar fi declanşat, ori ar fi fost nu mai mult decât o dezordine locală, a fost sentimentul de animozitate şi ostilitate al arabilor faţă de evrei, urmare a dezamăgirii aspiraţiilor lor politice şi naţionale şi a temerii pentru viitorul lor economic. Tulburările au fost la acea vreme fără precedent în istoria conflictului arabo-evreiesc din Palestina, atât ca durată şi întindere geografică, cât şi ca amploare a pagubelor în vieţi şi bunuri.

Au existat mai mulţi factori şi mai multe împrejurări favorabile izbucnirii tulburărilor. Rivalitatea în cadrul conducerii arabilor palestinieni şi scăderea influenţei partidei muftiului Hadj A min Al Husseini şi-a găsit expresia în pierderea alegerilor pentru primăria Ierusalimului în favoarea clanului Nashashibi. Pentru a recâştiga încrederea maselor de musulmani, muftiul a amplificat propaganda concentrată pe primejdia în care se afla, după opinia sa, sanctuarul islamic din Ierusalim din partea evreilor şi conducerii lor sioniste. Agitaţia în jurul acestui subiect avea drept scop şi recrutarea mai intensă a statelor arabe şi musulmane în favoarea luptei arabilor palestinieni.

O altă cauză a fost reprezentată de efectele refacerii economice a ţării. Drept consecinţă a crizei economice acute din anii 1926-1927 moneda se devalorizase, iar circa cinci mii de locuitori evrei au părăsit ţara în anul 1927. În schimb, prin organizarea de proiecte de construcţii civile şi absorbirea forţei de muncă în diverse întreprinderi publice, autorităţile mandatare britanice au contribuit la ieşirea Palestinei din criză. Această înviorare economică s-a resimţit mai ales în sectorul evreiesc al populaţiei, îngroşat de un nou val de imigranţi şi însoţit fiind de achiziţionarea de noi pământuri. Toate acestea au dus la creşterea resentimentelor populaţiei arabe locale.

Au existat şi factori legaţi de conducerea administraţiei mandatare şi de cea a colectivităţii evreieşti. În acea perioadă, înaltul comisar britanic John Chancellor se afla la Londra, iar în absenţa sa ţara era condusă de Harry Luke, mai favorabil faţă de revendicările arabe. Forţele de care dispunea erau foarte reduse: 300 de poliţişti şi circa 100 de soldaţi, şase care blindate şi şase avioane. Întăririle care au dublat aceste forţe au sosit abia după izbucnirea răzmeriţelor, spre sfârşitul zilei de 24 august. Conducerea evreilor din Palestina se afla în acel moment la Congresul sionist care se desfăşura la Zürich. Organizaţia evreiască de autoapărare Haganá era încă relativ slabă, avea un buget restrâns, dispunea de arme vechi şi de puţină experienţă. Slăbiciunea ei era cauzată de calmul relativ ce domnise în ultimii ani în ţară, precum şi restricţiile impuse de criza economică.

Chestiunea Zidului Plângerii a fost o a patra cauză a declanşării violenţelor. La 26 august 1928 au avut loc festivităţile terminării primei faze a lucrărilor de restaurare a sanctuarului islamic de pe Muntele Templului, iniţiate de Înaltul Consiliu Musulman prezidat de muftiul Hadj Amin al Husseimi. La festivităţi au luat parte numeroase personalităţi arabe şi musulmane, între care şi emirul Transiordaniei, Abdallah. Lucrările de restaurare ale Haram ash Sharif, incluzând Moscheea Al Aqsa, Cupola Stâncii şi alte edificii auxiliare, s-au aflat în centrul politicii conducerii arabe palestiniene de mobilizare a opiniei arabe şi islamice în jurul locurilor sfinte usulmane din Ierusalim ca o contrapondere în faţa revendicărilor religioase şi naţionale ale evreilor în Palestina şi Ierusalim. 

În noaptea de Iom Kipur (23 septembrie 1928), câteva sute de evrei şi religioşi s-au adunat pentru rugăciune în spaţiul îngust din faţa Zidului Plângerii şi au ridicat un paravan despărţitor între bărbaţi şi femei, în contradicţie cu status quo-ul stabilit în trecut de autorităţile otomane. Viceguvernatorul oraşului s-a împotrivit acestei acţiuni, ceea ce a creat nemulţumiri în rândurile evreilor religioşi. Aceştia s-au adresat autorităţilor britanice, cerând abolirea ordinului dat de viceguvernator.

Hadj A min Al Husseini şi-a ridicat glasul împotriva pretenţiei evreilor. El şi conducerea arabă palestiniană priveau acţiunea evreilor ca o încercare de a pune stăpânire pe Muntele Templului, unde se află sanctuarul islamic Haram ash Sherif, Cupola Stâncii, şi Moscheea Al-Aqsa. Ei au afirmat cu vehemenţă că Zidul Plângerii este o parte a Haram ash Sharif şi au trecut la acte de provocare împotriva evreilor.

După octombrie 1928 şi, din nou, în vara anului 1929, din ordinul muftiului Amin Al Husseini, musulmanii au procedat, cu aprobarea puterii mandatare, la lucrări de construcţii în apropierea Zidului, ceea ce a atras noi proteste din partea evreilor. După o scrisoare de protest din 6 octombrie 1928 contra utilizării Zidului Plângerii ca loc de cult de către evrei, la 7 noiembrie 1928, Înaltul Consiliu Musulman a anunţat autorităţile britanice că evreii nu au dreptul de a se ruga sau de a staţiona în faţa Zidului Al Buraq, ci doar de a vizita locul ca turişti.

La 15 august 1929, în ziua tradiţională a comemorării distrugerii Templului din Ierusalim, câţiva membri ai mişcării evreieşti naţionaliste de tineret Betar au manifestat în apropierea Zidului cu steagul sionist, au intonat imnul evreiesc Hativka şi au scandat „Zidul e zidul nostru, ruşine guvernului”. Musulmanii, care sărbătoreau a doua zi de naştere a lui Mahomed, au organizat împotriva lor o manifestaţie de protest care a degenerat în violenţe. În cele din urmă, guvernul mandatar a confirmat proprietatea arabă musulmană asupra uliţei din faţa Zidului Plângerii, dar şi dreptul evreilor de a se ruga în acel loc.

În august 1929, la capătul rugăciunilor în Haram ash Sharif, muftiul Amin Al Husseini s-a adresat mulţimii printr-o predică în care a susţinut că „Oricine va omorî evrei  şi-a asigurat un loc în lumea de apoi.”. La 15 august 1929, cu ocazia postului de Tisha Beav, a avut loc o demonstraţie evreiască, la care au participat şi câţiva membri ai mişcării Betar, susţinând dreptul de cult al evreilor lângă Zidul de apus.

În ziua următoare, vineri, 16 august 1929, de ziua naşterii profetului Mahomed, două mii de musulmani au organizat o procesiune de la Muntele Templului până la Zidul de apus, unde au dat foc la cărţi de rugăciune evreieşti. Locţiitorul înaltului comisar, Harry Luke, a minimalizat cele întâmplate, afirmând că nu au fost arse cărţi de rugăciune, ci doar pagini din cărţi de rugăciune. După încă o zi, un evreu a fost omorât de un arab în cursul unei ciocniri violente în Cartierul Buharilor din Ierusalim, iar funeraliile sale la 20 august s-au transformat într-o manifestaţie unde evreii au chemat la răzbunare împotriva arabilor.

La 22 august, câteva mii de săteni arabi din aşezările din jurul Ierusalimului, înarmaţi cu ciomege şi pumnale, au început să se adune pe Muntele Templului, în ajunul ceremoniilor religioase musulmane de vineri. Vineri, 23 august 1929, după terminarea predicii muftiului Hadj Amin al Husseini, mulţimea de săteni musulmani îngroşată de localnici de la marginea societăţii, înarmaţi cu cuţite, a ieşit prin Poarta Damascului şi, împărţită în bande, a asaltat cartierele evreieşti din apropierea porţii, de ambele părţi ale Străzii Haneviyim. În aceste cartiere au fost ucişi 19 evrei, iar o sinagogă şi mai multe case au fost distruse şi arse.

Musulmanii au atacat şi jefuit şi alte cartiere evreieşti din Ierusalim (Talpiot, Romema, Beit Hakerem), de unde locuitorii izbutiseră să se refugieze. În zilele de 24-25 august, britanicii au adus întăriri din Egipt. La auzul că evreii au pus stăpânire pe moscheile de pe Muntele Templului, arabii s-au organizat la Nablus şi la Hebron, iar la Jaffa şi Haifa au izbucnit ciocniri violente.

La Hebron, tulburările au luat o amploare deosebită. Aici, la 24 august 1929, arabii musulmani au masacrat cu cruzime 67 de evrei şi le-au jefuit casele. Au fost cazuri unde copiii au fost sfârtecaţi sub ochii părinţilor, iar părinţii tăiaţi, arşi de vii sau mamele violate sub ochii copiilor. Acest măcel a pus capăt existenţei comunităţii evreieşti din Hebron care sălăşluia acolo de sute de ani. Un număr de familiii arabe locale şi-au apărat vecinii evrei şi i-au ajutat să fugă din oraş. Şi în aşezarea evreiască vecină Migdal Eder evreii au fugit, după ce au fost avertizaţi de prieteni musulmani. Alte familii s-au ascuns la prietenii lor arabi.

Comunitatea evreiască din Gaza, mică, dar având un lung trecut, s-a refugiat într-un hotel, pentru a se apăra de mulţimea mânioasă şi a fost salvată în cele din urmă de englezi. Evreii au fost evacuaţi şi nu lis-a permis să se întoarcă la casele lor din oraş, decât pentru a-şi recupera cele necesare. În schimb, evreii din Tel Aviv şi Haifa au reuşit să respingă atacurile arabilor datorită membrilor organizaţiilor Hagana şi Betar. Şi între ei au fost mai mulţi morţi şi răniţi. La Haifa ciocnirile s-au concentrat în cartierul evreiesc Hadar Hakarmel.

La Beit Shan poliţia britanică a reuşit să-i apere pe evrei şi comunitatea de acolo a izbutit să supravieţuiască până la revolta arabă din 1936. Alte mici comunităţi de evrei din Nablus, Ramla, Djenin şi Acra au fost evacuate de către britanici.

Numeroase mici localităţi evreieşti au fost atacate de arabi. Numărul de victime a fost limitat de intervenţia britanicilor.

La 28 august 1929, cartierul evreiesc din Safed, cu totul neapărat, a fost atacat de cete de arabi înarmaţi cu bâte şi cuţite. Aceştia au început să ia casele la rând, înjunghiindu-i pe localnici şi dând apoi foc la case. Pogromul a durat circa douăzeci de minute, fiind oprit de poliţia britanică, care a sosit la faţa locului şi a omorât doi dintre atacatori. Numărul victimelor dintre evrei a fost de 18 morţi şi 80 de răniţi. În cursul acestei săptămâni de tulburări au fost omorâte 133 de  persoane dintre evrei şi rănite alte 339. Dintre arabii musulmani au fost ucişi 116 şi răniţi alţi 232, majoritatea de către forţele de ordine britanice. 

La 1 septembrie 1929, Înaltul comisar britanic al Palestinei, Sir John Chancellor a publicat o proclamaţie în termeni severi, în care a calificat participanţii la tulburări drept „barbari cruzi şi ucigaşi”. Autorităţile mandatare au suspendat temporar toate gazetele arabe, văzând în ele factori răspunzători de aţâţarea la violenţă şi la încălcarea ordinii publice.

În locurile în care a acţionat, organizaţia evreiască de apărare Hagana a avut succes şi, în consecinţă, şi-a întărit puterea. Cu toate acestea, în rândurile evreilor s-au auzit şi voci critice, care au susţinut că nu e recomandabilă starea de expectativă şi că evreii trebuie să adopte o atitudine mai ofensivă faţă de partea arabă. Adepţii acestei linii, care a caracterizat mai ales pe sioniştii revizionişti, s-au desprins din Hagana pentru a înfiinţa o organizaţie alternativă numită Hagana Bet, care a devenit ulterior baza Organizaţiei Militare Evreieşti cunoscută sub numele de Etzel sau Irgun.

Autorităţile britanice au hotărât investigarea evenimentelor de către o comisie cunoscută sub numele de Comisia Shaw. Mai apoi au fost elaborate în anul 1930 documente oficiale favorabile opiniei publice arabe: aşa numitul Raport Hope Simpson care recomanda, din lipsă de terenuri agricole suficiente, suspendarea imigraţiei de evrei în Palestina, şi Cartea Albă Passfield, care critica politica instituţiilor evreieşti din Palestina de preferare a angajării de braţe de muncă evreieşti în defavoarea celor arabe şi prevedea limitarea numărului de emigranţi evrei în Palestina şi a achiziţionării de pământuri de către evrei.