Mărțișorul - un simbol arhetipal precreștin, de sorginte daco-romană

Identitatea culturală a unui neam este dată de tezaurul său unic, păstrat în mituri și legende.  Fiecare popor încearcă să-și legendeze istoria, iar în cazul nostru, ea, povestea se zbate să meargă mai departe. Întreg spațiul daco-getic a fost, în anumite perioade istorice, în proporții diferite, puternic impregnat de curentul romanității. Zăcământul identitar autohton a fost, ca atare, stâmpărat, preparat cu ingredientul roman, iar acest aport etnic și de civilizație a fost purtat peste secole de către obiceiurile, tradițiile și datinile noastre ancestrale, care ne-au reglat și consolidat devenirea.

Mărțișorul este încă unul dintre elementele de inventar, din zestrea adusă de către noi în Uniunea Europeană; ceea ce este foarte benefic, deaorece sunt țări în Europa unde satul tradițional nu mai există dar, în același timp, nu cred să existe vreo locuință europeană, fără o chinezărie sau un pet de Coca-Cola. La 6 decembrie 2017, mărțișorul și obiceiul acestuia au fost incluse în Lista Patrimoniului cultural UNESCO, ca „evenimente culturale asociate cu sărbătorirea zilei de 1 Martie”, printr-un dosar colectiv, înaintat de către Bulgaria, Macedonia de Nord, Moldova și România.  

Mărțișorul ne vine de la romani, de la sărbătoarea Matronalia (ziua Matroanelor), adică ziua soțiilor cetățenilor romani, o sărbătoare la care era venerat însuși zeul Marte, deoarece era un elogiu adus Femeii și frumosului feminin, iar Marte nu era doar zeul războiului, ci și al vegetației, ocrotitor al câmpurilor și turmelor, personificând renașterea naturii. Mărțișor este un derivat diminutival al denumirii populare a lunii martie (marț), de la Martius, la care se adaugă sufixul „ișor”, ca dezmierd.

Mărțișorul este un prag, el marchează ieșirea din timpul profan, sleit de viață și intrarea în cel sacru, în cel cu suflet, în lumea cu dor. El este, de asemenea, o ascendență a principiului feminin, în mod evident venită din matriarhat.  

Potrivit interpretărilor descoperirilor de la Schela Cladovei (jud. Mehedinți), mărțișorul ar putea fi documentat ca existând încă de acum 8 000 de ani; aici găsindu-se pietre de râu găurite și colorate în alb și roșu, de presupus a fi înșirate și purtate ca obiecte de podoabă.

În acest context, se cuvine să menționez că la începuturile cercetărilor mele ca muzeograf, angajat al Muzeului Maramureșean din Sighetul Marmației, într-una dintre perieghezele mele etno-istorice petrecută în anii '90 ai secolului XX, am avut o surpriză inedită. La o casă bătrânească din Petrova, a lui Găborean Ioan a lui Simion, fostul cârsnic și bunic al preotului Ioan Petrovai, am găsit două astfel de pietre înșirate pe o ață, atârnate de cerceveauna uneia dintre ferestrele de pe fațadă, pe care le-am predat, apoi, cum era firesc, instituției mai sus invocate.

Obiceiul acesta al împodobirii unor pietricele de râu mai dăinuie și azi, numai că acestea, pe lângă faptul că sunt colorate, mai sunt și îmbrăcate cu mătase bicolore sau altcumva, după fantezia creatorului popular anonim; tot așa cum și astăzi se mai confecționează mărțișoare din bucăți de cutie (șcătuie) de chibrituri, ornamentate cu fir de mătase (harast) și prevăzute cu ața de mărțișor.

La începuturi, șnurul mărțișorului era împletit din două fire de lână colorată (alb cu negru, alb cu albastru, iar ulteorior alb cu roșu).

Ața mărțișorului se înnoda la cele două capete, dintr-o superstiție apotropaică, iar mai aproape de noi șnurului i s-au adăugat, la amândouă capetele, câte un ciucur (ciucalău), viu colorat, pentru estetică. De asemenea, în satul tradițional, se ținea ziua de 1 martie, adică nu se lucra, deoarece era considerată zi cu prilej, pentru că era ziua Babei Dochia și nu era bine să o superi, fiind foarte răzbunătoare. Ziua de 1 Martie marca și începutul de an agrar, cu credințe și datini agro-pastorale profunde.

Semnificația împletirii culorilor alb și roșu reprezintă, în primul rând, unitatea inseparabilă a universului dintre bărbat și femeie, respectiv neistovirea tainei dintre dragostea femeii (roșul) și cumpătarea bărbatului, înțelepciunea acestuia (albul). La geto-daci, calendarul popular avea doar două anotimpuri, vara și iarna, iar în simbolistica populară, există credința unei idile cromatice, din care ar izvorî iubirea, după cum s-a stabilit și o corespondență între culori și anotimpuri: primăvara - roșu, vara - verde sau galben, toamna - negru sau albastru și iarna - alb.

Mărțișorul este un simbol al focului renașterii, o tradiție românească, prin excelență, o excepționalitate a noastră, dar se regăsește și în întreaga zonă a Balcanilor. La noi, la români, a contat și contează cel mai mult acel șnur magic bicolor (alb și roșu), care se leagă până azi, la mânuța nou-născuților sau este atârnat în pieptul copiilor și al femeilor, cu predilecție. Potrivit tradiției, fetele puteau primi un singur mărțișor; ca atare, unele evitau să îl primească de la oricine, așteptându-l pe cel de la omul drag lor.

Cu timpul, șnurului i s-au agăugat bănuți de aur, argint sau bronz, devenind, în felul acesta, și un atribut social, de distincție. Într-o altă fază istorică, acestor monede li s-au atribuit puteri magice, de îndepărtare a spiritelor rele, de a putea feri de deochi, de boli sau arsurile solare, iar apoi bănuții au fost înlocuiți cu tot felul de obiecte magice, purtătoare de noroc, transformate în amulete, talismane: potcoavă, hornar, ghiocel, trifoi cu patru foi, scara, inima, cheia, gărgărița, fluturi, steaua, semne zodiacale, ie, clopoțel ș.a.

Cunoscutul poet basarabean Grigore Vieru ne încredința că „femeia este al cincilea anotimp”, iar la 1 martie spectacolul stradal este unul cu adevărat cuceritor. Abia de prin anii '60 ai secolului XX, mărțișoarele au început să se comercializeze iar, de departe, doamnele dăscălițe sunt cele mai privilegiate, deoarece copiii noștri cred sincer în valoarea sentimentală a mărțișorului oferit. Oricine primește în dar un mărțișor-floare, trebuie să-l rotească peste fața sa și să rostească: „Ghiocelul să îmbătrânească/...(cutare) să întinerească!”. 

Mărțișorul trebuia purtat 9-12 zile, până la Florii, până la Sf. Gheorghe sau chiar toată luna martie, în unele regiuni, primit în dar în zorii zilei, înainte de răsăritul soarelui, iar apoi era  agățat de creanga primului copac zărit înflorit, deci roditor, de ușorii (blanele) ușii de la casă, de cercevelele ferestrelor, de ușa de la grajd, de coarnele vitelor, în strunga oilor, de torțile găleților (viderelor) de la lapte, iar apoi se arunca, întotdeaua, în spate, în înaltul cerului sau peste haizașul casei, deoarece mărțișorul nu este o simplă bijuterie, el este ceva sfânt, încărcat cu puteri magice. Mărțișorul se mai purta până se auzea cucul cântând, până apăreau primele stoluri de berze, rândunele, cocori ș.a. De asemenea, vânticelului înșelător de primăvară, din luna martie, i se spune, tot mărțișor. 

Legendele despre mărțișor sunt relativ puține. În cazul nostru, acestea se referă la soarele care ar fi luat chip de flăcău chipeș sau de fată extrem de frumoasă, fiind ispitit de jocul feciorilor și prinzându-se în hora satului; ar fi fost răpit de către un zmeu hain, care l-a închis într-o temniță întunecată, din palatul său de poveste.

După acest incident, lumea s-a mâhnit cu totul, păsările au încetat să mai cânte, copiii n-au mai râs, râurile s-au oprit să mai curgă dar, dintre oamenii acelui timp s-a ales un tânăr temerar care și-a propus să elibereze soarele, căutându-l pe zmeu o vară întreagă, iar apoi toamna și iarna care i-au urmat, găsindu-l în prag de primăvară. Fiind dăruit cu tărie, cu puteri ,de la toți ceilalți consăteni, curajosul flăcău a reușit să-l răpună pe zmeu, dar a sfârșit rănit, sângerând până la ultima picătură de sânge, de viață, care i s-a prelins pe zăpadă, iar aceasta s-a topit, făcând loc ghioceilor care au răsărit zglobii, vestind primăvara și confirmând biruința binelui asupra răului.

O altă legendă este cea a Babei Dochia; aceasta fiind, poate și o denumire străveche a vechii Dacia, care și-ar fi pedepsit nora, „muncind-o” să spele lâna, până acesta va fi imaculată. Năpăstuita femeie a fost ajutată, la un moment dat, chiar de către un tânăr fecior, Mărțișor, care i-ar fi dăruit o floare alb-roșie fermecată, cu care atingând apa, și-a putut duce la capăt pedeapsa primită. Femeia, ajunsă acasă, cu floarea la ureche și văzând-o Baba Dochia, aceasta a crezut că a venit primăvara și a pornit, de îndată, îmbrăcând nouă sau 12 cojoace, să scoată oile la păscut, torcând pe cărarea către munte, funia zilelor și nopților, în număr de 365 sau 366. Vremea s-a schimbat însă, la sfârșitul perioadei, iar Baba Dochia rămasă fără cojoacele din spate, a înghețat, transformându-se, ea și cele nouă oi, în stane de piatră, rămânând pe pământ, pe muntele Ceahlău. De atunci se zice în popor, că în Rai ar fi mai rămas un singur scaun gol, cel al soacrei mari; acestea neînvrednicindu-se să-l ocupe, nici până azi. În satul tradițional basarabean, legenda este a luptei dintre primăvară și iarnă, având același mesaj arhaic al sacrificiului și al victoriei binelui asupra răului.

De-a lungul timpului, despre farmecul inepuizabil al sărbătorii Mărțișorului s-au exprimat mai multe spirite ale culturii noastre, între care și Ion Creangă, împăratul nedetronat al poveștilor, căci bagheta magică a mărțișorului este dincolo de aspectele mercantile, specifice epocii noastre, a consumerismului.

Un omagiu emoționant i-a adus Mărțișorului și marele poet George Coșbuc, care scria: „...scopul purtării lui este să-ți apropii soarele, purtându-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ți-l faci binevoitor să-ți dea ce-i stă în putere, mai întâi frumusețe ca a lui, apoi veselie și sănătate, cinste, iubire și curăție de suflet. Țăranii pun copiilor mărțișoare ca să fie curați ca argintul și să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele și cine nu le poartă are să se ofilească”.

Închei aceste rânduri cu precizarea că sărbătoarea Mărțișorului este una de sorginte precreștină, închinată femeii, iar prima femeie cochetă, din cultura populară ar fi fost chiar Baba Dochia care, găsind pe cărare un bănuț de aur, l-ar fi găurit și l-a legat de un fir bicolor, pe care și l-a pus la gât, ca mesaj al norocului.  Mărțișorul este un obicei păgân, care a străbătut secolele și mileniile victorios, căruia etnografii din secolul trecut nu-i dădeau prea multe șanse de supraviețuire.

Dăruind un mărțișor este ca și cum ai dărui o fărâmă de soare, deoarece de la soare primim cea mai multă putere, cea mai multă tărie a cosmosului. Poveștile trăiesc odată cu noi și cât noi, așa cum și poveștile din țările nordice, despre Fata Pădurii dăinuie până astăzi, în mentalul colectiv, chiar dacă nordicii nu mai au păduri.

P.S. Nu cred să greșesc, prea mult, lansându-mă într-o aserțiune, din punctul meu de vedere, de bun simț și, pornind de la o presupusă logică etno-istorică, să propun o astfel de cheie, în spiritul mărțișorului, în interpretarea scenariului morții haiduceului Pintea Viteazul, din filmul cu același nume. Se știe că Pintea a murit în ziua de 14 august 1703, în plină vară, deci, sub zidurile Bastionului Măcelarilor din Baia Mare, dar autorii scenariului i-au ales un spectacol mortuar alegoric, artistic. În film, vestitul haiduc și-a aflat sfârșitul în pădurea Gutâiului, într-o vâlcea, cu zăpadă, iar sângele eroului nostru, „de subțioară de-a stânga”, adică direct de pe inimă, i s-a scurs pe zăpadă și peste o bucată de ștergar alb, ca semn și mesaj al păcii și reconcilierii.

Creatorul popular, anonim sau nu, l-a trimis pe Pintea direct în legendă, una similară cu cea a Mărțișorului și prin versurile și cântecul care a rămas să dăinuie în amintirea sa:

„Doară Pintea n-o muritu,

Numa-on pic s-o hodinitu!

Unde el ș-o fo' durnitu

Floricele-o răsăritu,

Nici acele n-o fost flori

Ci mândrețe de feciori!”