Marsul cel Lung

La 27 octombrie 1934, a inceput „Marsul cel Lung”, epopeea drumului parcurs de comunistii chinezi, in urma caruia Mao Zedong a devenit liderul de necontestat al Partidului Comunist. Timp de noua luni, soldatii armatei comuniste au traversat 24 de rauri si 18 lanturi muntoase, parcurgand 9.600 de kilometri si respingand numeroasele atacuri ale Guomindangului. Doar 10.000 din cei 100.000 de soldati au supravietuit marsului; ceilalti au murit in lupta, de foame sau boli. La 7 noiembrie 1931, a fost proclamata Republica Chineza a Sovietelor, avand un Consiliu al Comisarilor Poporului prezidat de Mao Zedong. In scurt timp, acesta a ajuns in conflict cu guvernul central din Nanjing, prezidat de Cian Kai-Shi. Mao nu a fost de acord cu linia conducatoare care identifica in clasa muncitoare mai ales proletariatul urban si mai putin marea masa a taranilor, subiectul central al miscarii revolutionare nationale. Mao a fost convins ca, in China, revolutia va fi infaptuita de masele covarsitoare de tarani si nu de proletariatul orasenesc. Impreuna cu alte forte comuniste, Mao a infiintat Republica Sovietica de la Jiangxi, dar opiniile sale neortodoxe l-au indepartat de centrul de putere. La Ya’an, a infiintat un nou soviet, consolidat de pozitia sa de conducator al partidului, pe care l-a implicat in realizarea idealului sau, revolutia taraneasca, ideal prezentat ulterior intr-o seama de scrieri. Dupa ruptura de Cian Kai-Shi si infrangerea miscarilor muncitoresti din Shanghai si Canton, Mao a organizat in regiunea Hunan grupuri inarmate de origine populara, care s-au implicat in luptele de gherila impotriva nationalistilor. Soldatii armatei comuniste erau foarte adesea recrutati dintre marginali, dintre declasati: banditi, vagabonzi, cersetori, militari fara solda si, in ceea ce priveste femeile, dintre prostituate. Mao le-a acordat inca din 1926 un rol important in revolutia comunista: „Acesti oameni pot sa se bata cu foarte mult curaj; condusi intr-o maniera corecta, ei pot deveni o forta revolutionara.” In teritoriile cucerite treptat, comunistii au realizat o reforma agrara care a crescut considerabil baza populara si militara a comunistilor. Inconjurati de fortele lui Cian Kai-Shi (actiune militara ce s-a bucurat de sprijinul consilierului militar german Hans von Seeckt), pentru a scapa de nimicire, Mao Zedong a organizat „Marsul cel Lung”. Descurajati de atacurile repetate ale nationalistilor Guomindang, cei 100.000 de soldati din sovietul Jiangxi din sud-estul Chinei au evacuat baza lor rurala. „Marsul cel Lung” a fost o retragere militara masiva a armatei comuniste chineze, precursoarea Armatei Populare de Eliberare, miscare strategica infaptuita pentru a evita anihilarea totala in lupta cu trupele Guomindangului. Prima actiune a retragerii a fost efectuata de Fang Zhimin. Acesta a reusit o strapungere a liniilor inamice in iunie, urmata de o a doua, in august, condusa de Xiao Ke. Aceste actiuni i-au surprins pe luptatorii Guomingangului, care nu se asteptau la un atac impotriva pozitiilor lor fortificate din partea comunistilor, care erau inferiori din punct de vedere numeric. In ciuda importantei si a succesului acestor actiuni, atacurile comunistilor s-au dovedit simple diversiuni, care urmau sa ascunda miscarile mai importante de retragere. In octombrie, s-a declansat marea operatiune de evacuare a regiunii: o forta de 130.000 de oameni (86.000 de soldati, 11.000 de cadre administrative, restul fiind format din civili simpatizanti ai comunismului) a inceput spar-gerea incercuirii, sprijinita de o serie de diversiuni locale in timpul strapungerii principale, dar si dupa aceasta. Comunistii au suferit pierderi uriase. Dupa ce au strapuns trei linii ale fortelor nationaliste, Armata Rosie Chineza a pierdut mai mult de 5.000 de oameni, toti sprijinitori civili, si mai avea in fata inca cinci linii defensive ale Guomindangului. In aceste conditii grele s-a tinut conferinta comunista de la Zunyi (provincia Guizhou), intre 15-18 ianuarie 1935, moment in care Mao Zedong a preluat conducerea marsului, in timp ce acesta se indrepta spre baza sovietica din Yan’an, din nord-vestul provinciei Shensi. In acel moment, Mao nu mai avea sub conducerea lui decat 25.000 de oameni. Comunistii au scapat de incercuire si s-au retras catre nord, intr-un mars de aproximativ 370 de zile. Retragerea s-a efectuat printr-unul din cele mai dificile terenuri ale Chinei de vest, spre apus, si mai apoi catre nord, spre provincia Shaanxi. Scapand de atacurile nationalistilor, Mao si-a instalat o baza puternica din care comunistii au castigat in cele din urma lupta pentru controlul asupra Chinei continentale. Comunistii au hotarat sa se indrepte catre provincia Shaanxi, desi decizia nu a fost unanima. Lideri precum Zheng Guotao si-au dorit sa se stabileasca in apropierea granitelor Uniunii Sovietice, insa Mao a fost cel care a hotarat, in cele din urma, directia de urmat. Armata comunista a intrat in zone populate de minoritati etnice ostile comunistilor. Astfel, fortele comuniste au fost hartuite nu numai de Guomingang, dar si de aliatii acestora din randul sefilor locali razboinici, ca si triburile ostile tuturor chinezilor. Traseul pe care comunistii au fost nevoiti sa-l parcurga a fost unul extrem de dificil, traversand munti, rauri si defilee, in tot acest timp comunistii respingand atacurile neintrerupte ale inamicilor. Luptele de la podul Luding sunt emblematice pentru duritatea „Marsului cel Lung”. In iulie 1935, trupele conduse de Mao s-au unit cu cele care soseau din provincia Henan. La scurta vreme insa, dupa o serie de neintelegeri cu privire la calea de urmat in continuare, cele doua armate s-au despartit, fortele de sub comanda lui Mao s-au indreptat catre Shaanxi printr-o zona mlastinoasa, unde au trebuit sa faca fata mai multor ambuscade ale tibetanilor si ale triburilor Hui. In timpul deplasarii lor, comunistii au confiscat bunurile si armele sefilor militari locali si ale mosierilor, recrutand, de asemenea, noi luptatori din randul taranilor si claselor sociale sarace de la orase. In octombrie, comunistii au reusit sa ajunga in sfarsit in Shaanxi. Doar 7.000 de oameni mai erau dintre aceia care pornisera in „Marsul cel Lung”. Epuizarea fizica, foametea, frigurile, bolile, dezertarile si pierderile in lupte au contribuit la rarirea randurilor fortelor comuniste. Atotputernicia la care a ajuns Mao l-a facut sa fie tratat ca „imparatul rosu”. Dupa incheierea marsului, epurarea a continuat. Condamna- tii la pedepse lungi au fost trimisi in stabilimentele de reeducare prin munca si de productie, in timp ce au aparut tribunalele exceptionale. Interesul lui Mao a fost triplu: sa nu provoace dezafectarea populatiei prin pedepse prea cumplite, sa beneficieze de o forta disponibila de munca si sa recupereze noi comunisti printr-o reeducare deja savanta. In 1937, Mao a semnat un armistitiu cu Guomindangul, pentru a duce o lupta comuna impotriva japonezilor. Dupa al doilea Razboi Mondial, in 1946, Mao s-a intors la razboiul civil impotriva lui Cian Kai-Shi. Armata Rosie maoista a reusit sa se impuna si, in octombrie 1949, Mao a fost numit presedintele noii Republici Populare Chineze. Ultimele trupe ale Guomindangului au fost alungate in Taiwan. „Marsul cel Lung” a fost un eveniment important, care a dus la intarirea rolului lui Mao Zedong ca lider de necontestat al partidului. Unii dintre participantii la „Marsul cel Lung” au devenit conducatori importanti de partid si de stat, asa cum au fost Zhu De, Lin Biao si Deng Xiaoping. Dupa proclamarea Republicii Populare Chineze, „Marsul cel Lung” a fost glorificat ca un simbol al puterii si darzeniei Partidului Comunist Chinez. Castigurile „Marsului cel Lung” In ciuda costurilor sale, „Marsul cel Lung” a asigurat Partidului Comunist Chinez izolarea de care avea nevoie, permitand armatei sale sa se refaca in nordul Chinei. De asemenea, aceasta actiune a crescut reputatia Partidului Comunist in randurile taranimii chineze, in mod special datorita hotararii si curajului participantilor la mars. Acest respect a crescut dupa punerea la punct a doctrinei cunoscute sub numele de „Cele trei reguli ale disciplinei si cele opt puncte de atentie”, care stabilea printre altele ca proprietatea taraneasca nu trebuie confiscata, locuitorii satelor trebuie respectati si ca orice alimente necesare aprovizionarii trupelor trebuie platite cinstit producatorilor. Printr-o astfel de politica, Mao si-a asigurat nu numai sprijinul material al taranilor, dar si o rezerva importanta pentru recrutarea in randurile Armatei Rosii. Prima mare epurare din China „Marea Teroare” stalinista din anii 1936-1938 a fost precedata de cea a Sovietelor Chineze responsabile, conform anumitor estimari, de 186.000 de victime in afara luptelor, numai la Jiangxi, intre 1927 si 1931. Presiunea fiscala exercitata asupra taranilor a fost cumplita, astfel incat satenii din regiune au inceput sa doreasca in mod deschis moartea lui Mao. Partidul a reprimat revoltele, dar si-a micsorat pretentiile, ocupandu-se la scara mare – fara a recunoaste vreodata – de cultura si exportul opiului. Epurarea a vizat cadrele locale, dupa care s-a indreptat spre Armata Rosie: au fost lichidati in jur de 2.000 dintre membrii sai. Un numar de cadre inchise evadeaza, incearca sa atate revolta contra lui Mao, „imparatul partidului”; sunt invitate la negocieri, apoi arestate si executate. Armata a II-a, din care una dintre unitati se razvratise, este dezarmata in intregime, iar ofiterii ei sunt executati. Persecutiile au decimat cadrele civile si militare; victimele se numara cu miile. Din cele nouasprezece cadre locale cu functii mari, printre care intemeietorii bazei de la Yan’an, douasprezece au fost executate ca fiind „contrarevolutionari”, cinci au fost ucise de Guomindang, unul a murit de boala si ultimul a parasit regiunea si revolutia. „Noi omoram un mare numar de tradatori, astfel incat poporul sa nu aiba alta alegere decat aceea de a continua drumul revolutiei”. Inca din 1932, Sovietele din Jiangxi au vazut inflorind lagarele de reeducare prin munca. Ioan BOTIS