Marius Dumbrăian, povestea unei pasiuni care dăinuie peste decenii

Stendhal spune că „pentru a aprecia pasiunea unui om, ar trebui să cunoaştem ce preţ au pentru el toate lucrurile pe care le sacrifică pasiunii sale”. Marius Dumbrăian a sacrificat de dragul pasiunii sale pentru cactuși, timp, bani și până și vaca și taurul din gospodărie. Tocmai de aceea a devenit extrem de apreciat și respectat printre cactusiști. Povestea sa de viață seamănă cu un scenariu de film motivațional, în care ingredientele principale sunt entuziasmul, ambiția și bineînțeles, dragostea pentru cactuși.

În mare, oamenii se împart în două categorii: cei care își trăiesc pasiunile și cei care își trăiesc temerile. Marius Dumbrăian face parte din prima categorie. Pentru el, fla­căra dragostei pentru cactuși a început în adolescență și a devenit tot mai mare o dată cu trecerea timpului. Povestea sa de viață seamănă cu o istorioară motivațională, care, în concluzie, demonstrează că entuziasmul, voința și dragostea pentru ceea ce faci te duc sigur nu doar la succes, dar și la fericire.
Marius Dumbrăian s-a născut în 20 iulie 1959 și este inginer horticol: „Am terminat liceul teoretic în Ocna Mureș, am urmat Facultatea de Horticultură la București, după care am primit repartiție în Brăila, în 1988.
M-am căsătorit în anul trei de facultate, soția era brăileancă așa că am avut prioritate de medie și de buletin. De atunci lucrez în Brăila. Am lucrat 20 de ani numai în legu­mi­cultură și apoi am lucrat la o fermă de producere de semințe (tot ce în­seamnă grâu, porumb, orz, floa­rea soa­relui pentru diferite firme străine)”.

Primul contact cu cactușii l-a avut la 17 ani. Vara lucra la Serele Orașului din Ocna Mureș: „Era un vecin lângă seră, a cărui băiat era stabilit în Elveția și i-a adus la taică-său tot felul de cactuși. Vara avea o masă plină în grădină iar iarna îi depozita în beci. Atunci m-am îndrăgostit de ei, iar prima plantă o am și acum: e un Echinopsis, are 70 de cm înălți­me, are lăstari mari, dar înflorește clasic cu alb, cu ștraifuri violacee pe el. Vecinul acela îmi dădea pui, nu știam speciile atunci, dar avea o carte cumpărată din Elveția, un lexi­con de cactuși cu poze și atunci am văzut și noi speciile mai rare”.
Între timp a făcut o pregătire pentru facultate, la Facultatea de Horticul­tură. În cadrul Agronomiei, se țineau niște cursuri de pregătire a viitorilor studenți și așa l-a cunoscut pe Feszt Gyuri, care lucra și la Grădina Botanică din Cluj. Apoi, primele informații despre îngrijirea cactu­șilor le-a aflat din broșurica scoasă de Dobrotă și a încercat să mai îmbunătățească amestecurile de pământ: „Ne uitam la poze și încercam să vedem ce seamănă cu ce avem noi. Am dat și rateuri la început, bineînțeles, problema era că nu știam prea multe. Iarna mai udam din când în când cactușii, și apoi vedem că se mai duceau, sau putrezeau puii. Îi țineam în beci, iar după nuntă, cu banii strânși, mi-am făcut o seră. Țin minte că am investit toți banii de la nuntă, 11.000 de lei. Asta era în 1987. Atunci mi-am făcut o seră de vreo 11 metri lungime și 8 metri lățime. Aveam o masă de 10 metri lungime, în care aveam 20-30-40 de plante, iar restul serei era pentru garoafe, narcise, zambile. Din vânzarea acestora îmi plăteam gazul pentru perioada de iarnă. În oraș nu era nicio florărie și atunci toată lumea venea la mine pentru flori. La Revoluție aveam maxim 100 de ghivece cu cactuși”.
Înainte de Revoluție nu a avut legături cu alți colecționari, doar doi-trei prieteni, iar plantele se procurau greu în acea perioadă și costau o grămadă de bani: „Eu nu am făcut o afacere din asta, e doar pură pasiune, pentru că meseria pe care o aveam de inginer îmi asigura suficienți bani pentru trai și puteam să-mi cumpăr și plantele dorite”.
Apoi și-a mutat sera la Brăila: „Am avut probleme, a murit mama, eu eram șef de fermă la Brăila, lucram 160 de hectare, tata a ajuns la o vârstă la care nu mai putea să se des­curce singur acolo, așa că i-am propus să vină să se mute la Brăila. I-am spus că luăm o casă, deoarece nu voia să stea la bloc. Asta și pentru că voiam să îmi mut sera la Brăila. Decizia am luat-o și pentru că pe atunci am avut o Uebelmannia care înflorea în fiecare an. Dar a venit cineva după flori, tata i-a lăsat să intre în seră și s-au uitat și la cactuși și așa de bine s-au uitat că acea Uebelmannia a dispărut, la fel și alte plante. Așa că m-am dus cu mașina, am făcut două drumuri, cu două mașini, cu cumnatu-meu. Am luat toate plantele și le-am adus la Brăila, unde mi-am făcut la Fermă, lângă birou, o mini-seră de 5 metri pe 4 metri, din policarbonat și niște rafturi. Încălzirea se făcea printr-un geam care dădea la paznici și care stătea jumătate deschis, pentru că paznicii aveau o sobă în care băgau știuleți de porumb. Pe timp de iarnă căldura de acolo mergea și în seră, iar pentru cactuși era suficientă. Vara făceam din scânduri niște mese afară și îi scoteam din seră. Acolo au stat plantele timp de vreo 4 ani. Apoi am început să pun plantele direct în pământul de afară, iar în octombrie când scoteam cactușii pentru a-i muta în seră, aveau niște rădăcini foarte mari. Îi puneam în pământ direct, pentru că la noi este cernoziom, care este cel mai bun sol pentru orice, iar pe deasupra puneam pietriș. Toate plantele pe care le-am pus în acest pământ au mers extraordinar de bine. Condiția e să pui și pietriș, să nu rețină apa”. După ce s-a mutat în Brăila, Marius Dum­bră­ian a avut o strânsă colaborare cu profesorul Dobrotă, perfec­ționând împreună substratul de cultivare a cactușilor, și bineînțeles cultivarea melocactu­și­lor, de care era și el pasionat.
După Revoluție, lucrurile s-au schimbat. Marius Dumbrăian s-a înscris în Asociația colecționarilor de cactuși și a început să participe la târguri, să cunoască colecționari și să dobândească noi informații: „Particip la toate târgurile de profil. Eu am aflat târziu de Asociația Azte­kium, iar după ce m-am înscris aici lucrurile s-au simplificat mult. Am luat legătura cu Ioan Nevezi din Baia Mare, cu Mircea Savu din Satu Mare, iar apoi ei m-au contactat și m-au invitat să mergem la târguri și întâlniri. Când am început să mergem în străinătate, am avut alte oportunități. Eu tot timpul mergeam cu minim 10.000 de forinți, dar niciodată nu mi-au ajuns banii să îmi iau tot ce îmi doream. De acolo am început să adunăm plante deosebite, am cunoscut colecționari mari din Ungaria, care au fost de câteva ori și prin Mexic, de unde au adus plante care arătau nemaipomenit. Apoi au venit ungurii la noi. Un episod amuzant a fost că m-au vizitat la Brăila patru colecționari din Ungaria, dar eu neștiind o boabă un­gurește a trebuit să găsesc soluția să comunic cu ei. Așa că i-am dat telefon lui Nevezi și prin telefon el ne-a tradus toate conversațiile. Plus că atâta am dat din mâini încât în final am putut spune toți că ne-am înțeles perfect. În fond, cactușii au limbajul lor pe care toți colecționarii îl înțeleg”.

În prezent, Marius Dumbrăian are peste 10.000 de plante din circa 4.000 de specii: „Sunt profilat în special pe plante braziliene: disco­cactuși, melocactuși, specii din Brazilia, Cuba, Jamaica. De vreo 10 ani mi s-a pus pata pe caudex-uri: euphorbia, pachypodium etc, dar toți înseamnă caudex, deci plante din Madagascar și Africa. Am împărțit sera în două. Prima seră mi-am construit-o la casa unde locuiesc și acum, unde l-am adus pe tata după ce am vândut în Ardeal. Tata a murit după un an, iar apoi am dărâmat casa și în spatele ei am construit o seră, pentru că nu mai aveam loc pentru ei la ferma la care lucram. Asta pentru că au început să crească, să se înmulțească și uite așa am făcut prima seră. Iar în anul următor am mai făcut una. Am un vecin care m-a lăsat să mă lipesc cu sera de casa lui. Așa că un perete la seră e din cărămidă, cu izolație, cu polistiren. Amândouă serele au împreună în jur de 150 de metri pătrați. Dar cu spațiul am avut mereu probleme. Și acum am. Am făcut inclusiv în pod o micro-seră, dar toate pervazurile de la geamuri îmi sunt pline cu cutii cu semănături. Am păstrat etichetele de unde le-am cumpărat și știu fiecare plantă de unde e”.
De ce îi plac totuși cactușii? „Pentru flori, pentru formă, pentru culoarea țepilor, pentru orice. Mi-au plăcut de când i-am văzut”.
Pasiunea pentru cactuși o împărtă­șește oricui e curios și interesat, la fel cunoștințele dobândite: „Este un băiat aici în Brăila, Oltean Gigel, membru și el în Asociația Aztekium, care are o seră și căruia i-am transmis această pasiune”.
De-a lungul vremii a experimentat multe lucruri și, din păcate, a avut parte și de momente neplăcute: „Experimente? Cele mai bune au fost niște polenizări de Ferobelgia cu ferocactuși și am obținut niște hi­brizi noi care sunt foarte căutați pe piață. Dar am avut și momente neplăcute. Am luat de la un distribuitor un acaricid pentru păianjeni și l-am folosit în seră. Absolut toate plantele mi s-au dus. Am pierdut atunci mai mult de jumătate din colecția de ferocactuși. Nu pot să-ți spun ce i-am zis când m-am întâlnit cu ăla. Era greşeala lor, că trebuia să specifice pe ambalaj că la temperaturi de peste 25 de grade plantele se ard. Distribuitorul nu mi-a spus că nu se folosește în seră și în solarii, ci se folosește numai în câmp, dimi­nea­ța și seara. În rest, pentru păduchi dau cu insecticide, stropesc de două ori pe an cu stropitorul și ud tot, la rând. Dau și pe plante, bag și în tăvi”.
De-a lungul timpului a avut parte și de întâmplări haioase: „Eram cu Sorin Copăcescu la Balogh, în Ungaria, și am văzut o Haseltonia columna-trajani. Balogh era plecat de acasă, ne-a primit soția lui și eu țineam ghiveciul în mână. O întreb pe doamna cât cere pe ghiveci. Dar Copăcescu îmi ia ghiveciul, îi pune doamnei vreo 5-6.000 de forinți în mână și a rămas cu planta. Vai, ce scandal a urmat acolo: «Băi, cum iei planta din mână!?». Am aflat ulterior că la întoarcerea lui Balogh scandalul a continuat, pentru că doamna lui vânduse o plantă pe care el o adusese tocmai din Mexic. Planta există și acum în colecția lui Copăcescu, dar între timp mi-am procurat și eu două”.
Ce plantă își dorește în prezent? „Nu-mi doresc o plantă anume, îmi doresc mai multe plante. Îmi doresc să merg eu în Madagascar, în Aruba să-mi iau plante. Am fost în Tene­rife, iar acum doi ani am fost în Thailanda”.

Marius Dumbrăian e celebru printre cactusiști datorită unei întâmplări care ilustrează cât de mare e pasiunea lui pentru cactuși: „Nevezi a organizat o plecare în Ungaria, la o expoziție, dar eu n-aveam bani în acel moment. Așa că am vorbit cu băieții de acolo din sat: «Faceți cumva că vreau să vând taurul, sau să vând vaca, că nu am bani să mă duc în Ungaria». Aveam două vaci și doi tauri. Era prin iulie-august și era un târg mare la Debrecen. Vaca am vândut-o prima dată, înainte să plec. Doar că la întoarcere am vândut și un taur, că mi-am luat mai mulți cactuși decât îmi permiteam, așa că mai aveam să le trimit bani lui Nevezi și lui Savu. Nevasta nu știe nici în ziua de azi că am vândut o vacă și un taur să-mi iau cactuși, dar nu cred că era o problemă. Oricum, mi-a mai rămas o vacă și un taur. Nu și-a dat seama de lipsa lor pentru că le țineam la ferma unde lucram. Dacă citește cumva soția acest episod? Scrieți pentru ea că am glumit și că presa exagerează”.
În final, Marius Dumbrăian are un mesaj pentru toți pasionații de cactuși, cărora le transmite „să continue și să persevereze, pentru că în ziua de azi absolut totul este posibil datorită informațiilor de pe Internet. Pasionații de cactuși de acum pot să facă mai mult decât am făcut noi, mai ales că dragostea pentru aceste plante nu duce la o pasiune plictisitoare, din moment ce ai mereu posibilitatea să înveți și să descoperi lucruri noi”.

„În ziua de azi absolut totul este posibil datorită informațiilor de pe Internet. Pasionații de cactuși de acum pot să facă mai mult decât am făcut noi, mai ales că dragostea pentru aceste plante nu duce la o pasiune plictisitoare, din moment ce ai mereu posibilitatea să înveți și să descoperi lucruri noi”.
Marius Dumbrăian