Măritatul peste voia părinților - „fugitul pe lume”

Odată cu apariția mun­cii capitaliste în agricul­tură, respectiv cu practicarea muncii salariate sau recompensate în produse, când echipe de muncitori agricoli, în fapt de țărani din Maramureș, cons­tituite de obicei pe criterii de randament, de „brațe de muncă”, plecau la muncile agricole sezoniere, încet-încet a fost zdruncinat și eșafodajul cutumiar al relațiilor maritale.
Mai întâi, în aceste „brigăzi” muncitorești relațiile interumane erau mai relaxate, mai dezinhibate, iar apoi, că lipsea ochiul vi­gilent al părinților (mai cu seamă al mamei) sau cel comunitar, al babelor satului. În cel de-al treilea rând, intervenea conștiința că ei, tinerii, realizau faptul că pot să se între­țină și singuri, din munca brațelor lor, iar uneori că pot să-și schimbe viața, abandonând-o pe cea de acasă, în general im­pregnată de amintirea multor lipsuri și priva­țiuni, dar mai ales de cea a constrângerilor de grup.
Acest examen al descătușărilor cutumiare, tradiționale, familiale a fost dat, într-o primă etapă, începând cu a doua jumătate a se­colului al XIX-lea, cu ocazia recrutărilor primelor echipe de lucrători sezonieri pentru diverse munci în agricultură sau legate de agricultură din pusta Ungariei și din Banat. Obiceiul s-a perpetuat an de an și s-a extins, iar cu timpul, s-a impus în conștiința publică sub denumirea de „mersul la țară” sub autoritatea unui zaviț (conducător de grup), atât ca o alternativă economică viabilă, dar mai ales ca o nouă opțiune socială, care func­ționa inclusiv cu amenințări la adresa economiei autarhice familiale, prin împuți­narea brațelor de muncă locale, de acasă.

Mersul la țară era perceput, oarecum, și ca o formă de bejenie, limitată în timp și de aceea căpăta atât o conotație peiorativă, cât și una negativă, deoarece se pleca printre străini, la propriu, căci țara nu era a „lor”, era Ungaria, iar „drumul țării” era blestemat, căci în acest context era calea care ducea înspre înstrăinarea defini­tivă, care putea însemna pierzanie sau moarte.
Prin câștigarea respectivei inde­pen­dențe economice și prin pro­iectarea acesteia pentru orizontul întregii vieți, eventual, relațiile de dragoste, de iubire cu finalitate maritală au suferit, cu timpul, o mutație semnificativă. Până la acel moment, în societatea tradi­țională maramureșeană exista varianta ca tinerii însurăței să se fi cunoscut abia în seara în care părinții mirelui veneau cu acesta „pe văzute”, ocazie cu care de stabilea și data credinței/logodnei, deoarece cuplurile erau tocmite, „părăluite”, alese de către părinți și neamuri, mai ales dacă tinerii erau din localități diferite. Se știe că despre fete se spunea că sunt bune de măritat din momentul în care, dacă arunci cu clopul (de paie) în ea, nu „pică jos”, iar uneori căsătoriile se angajau chiar între verișori de rangul unu, doar din grija de a nu „hărămi”, risipi averile și din aceea de a se conserva spița de neam.

Climatul social interbelic era atât de vicial, atât de iremediabil divizat încât părea de-a dreptul înveninat, era ireconciliabil, fără nici o șansă pentru ce-a de-a doua clasă, pentru așa-zișii porțieși. Acest aspect a fost sesizat, cu uimire și sarcasm, în anul 1935 de către echipa culturală regală, trimisă în satul Cuhea pentru a aduce o oarecare primenire cultu­rală și pentru a moderniza localitatea: „Cu bogate tradiții și multe diplome ori titluri nemeșești, la cuheni - cași ceilalți maramu­reșeni - mai dăinuiește încă, amin­tirea din vremurile când nemeșul își tăia mâneca lecrecului ori a gubei, dacă de ea s-a atins un porțieș. Și în cântece mai dăi­nuiește amintirea stărilor de pe atunci, căci se mi aud versuri ca acestea:

Pe cărare și pe drum
Se cunoaște omul bun;
Si pe drum și pe cărare
Se cunoaște omul mare”.1

Puterea cutumelor, tăria comu­nitară a trecut dincolo de limitele sociale, amestecându-se periculos chiar și în practica cultului religios greco-catolic, de la acea vreme. Aici în Maramureș s-a intervenit și în prestarea jurămân­tului religios al tinerilor; acesta fiind modificat, fiind întărit cu fraze care se rostesc până astăzi, chiar și de către preot și care exced ritualului religios canonic, fiind recunoscut ca „jurământ de fidelitate”, așa cum rezultă din observația preotului Gheorghe Cosma din Drago­mirești, din 22 ianuarie 1930: „În parohia Dra­gomirești și în întreg Maramu­reșul este un obiceiu vechiu, că preotul la capătul cununiei i-a jurământul de fidelitate al cunu­naților. Acest jurământ este prestat în unele cazuri foarte cu greu, dând însă la controverse și greutăți considerabile între preotul cununător și mirii respective”.2
Fiind captivi într-o astfel de socie­tate cu un set de reguli tradiționale cutumiare și constrângeri religioase locale, ti­nerii se trezeau foarte limitați în perspectivele lor de viață și, de aceea, atunci când un licăr de li­bertate se întrezărea prin părăsirea pragului casei părintești, ei și-l asumau ca pe o provocare, ca pe o speranță.

De obicei, fugitul în lume, mări­tatul peste voia părinților era un eveniment de mare curaj și se întâmpla în momente limită, atunci când, de exemplu, peste voia fetei era grăbită, era antamată credința, stabilită data nunții, iar mirele „oficial”, făcuse o parte din cumpărături, între care țuica de nuntă și arvunea chiar și cetera, adică muzica. În general, acest moment al evadării din ecuația perspectivei maritale oficiale, era pregătit în mod subversiv, cu complicitatea unor apropiați de taină. Operațiunea de extragere a prezumtivei mirese din statutul său, din mediul său familial, se făcea, de obicei noaptea sau, uneori, prin crearea unei posibilități prin care aceasta se deplasa într-o localitate vecină, unde era, de obicei, gară pentru ca de aici să poată lua gheizășul, în care o aștepta alesul inimii sale și astfel debuta aventura lor în viață. Uneori aceste aranjamente erau făcute și cu știrea mamei fetei, dar într-un mod foarte vag; niciodată însă cu încuviințarea tatălui, care avea orgoliul său!
Acest demers avea loc când se rupea un echilibru îndătinat, când el sau ea erau de neam mai bun, fără să fie neapărat, prin compensare unul sau altul mai bogat, când el sau ea era mai bogat, când ea era mult mai frumoasă, dar de neam mai slab și mai sărăcuță, când unul dintre ei era din „gazde” sau de nemeși (de obicei, ea), iar el era de neam mai slab sau scăpătat istoric, adică din porțieși ș.a.
Feciorul era unul care se ținea mai lotru, mai hâtru, iar cu ocazia ultimului joc la care participa îm­preună cu aleasa inimii sale, el își anunța voalat intenția și bravura, prin strigături:
„Hai mândruță c-am aflat
O mașină de zburat;
Și-om mere la Petrușeni
Unde mai sunt moroșeni.
Este un popă din Văleni
Ce cunună moroșeni:
Pentru o sticlă de vin
Cununa-ne-a când sosim”.

Nunta era astfel sfidată ca ritual, era părăsit spectacolul nupțial al ceremoniei în care mirii (de ne­meși) purtau pe ei o gubă de oaie, el având pe cap o căciulă, ca semn al nobilității, indiferent că era miezul verii; iar toate aceste nepre­țuite simboluri cutumiare erau „înșchimbate” pe un fluierat tre­murat de tren, eventual dintr-o gară învecinată. Uneori mirele, atunci când era mai arogant și mai sfidător își potența isprava plătind mecanicului de locomotivă să fluiere puțin mai prelung la urnirea trenului din gară, atât ca semn că-i pare rău după feciorie, după drăguțele lui, după sat, dar și ca sfidare a tuturor potrivnicilor. De obicei, în acel moment mireasa era deja ascunsă în tren sau urma să se urce din stația vecină. Din acel moment, mirele era sigur pe reușita operațiunii sale, renunțase și la portul struțului în clop, dar își lua și măsuri de precauție, adu­cându-și doi - trei prieteni mai apropiați în gară, care să poată interveni la nevoie dacă, de exemplu, în ultimul moment acțiunea lui subversivă ar fi fost decons­pirată.
Pe de altă parte, pentru fată începea, cu adevărat, o aventură so­cială riscantă, pentru că ea își părăsea nu numai fetia, ci și neamul, rudenia, iar din acel moment înainte, ea își întemeia o nouă linie genealogică, o nouă spiță de neam, un nou zăcământ de rudenie pentru că, de cele mai multe ori, cel puțin în prima fază, fata era dezmoș­tenită, era renegată social pentru a se păstra, măcar așa, de ochii lumii, onoarea neamului „pân­gărit”, de o „minte slabă ca a ei”. Ea era oricum „copilită”, adică ple­case gravidă, „grea”, tăroasă, iar la stătutul de dinainte nu mai avea cum să revină „în veci-vi­leag”, adică niciodată.
Pe de altă parte, cea mai mare rușine care se putea abate asupra casei unui om era ca fata să-i nască prunc nelegiuit, din flori, căci atunci însemna că părinții ei, dar mai ales mama, vor ajunge în iad, iar preotul o dădea ca exemplu negativ la predica duminicală, dar o făcea într-un mod în care întrega asistență vărsa lacrimi de foc și de compasiune pentru mama fetei.

Note:
1. Bologa, I. Petru, Satul lui Dragoș, în „Graiul Maramureșului”, Anul IV, nr. 125, 16 ianuarie 1936, p. 3;
2. Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale, Fond Protopopiatul Ieud, Dos. 181/1930, f. 2.