Marian Popescu – profesor universitar, critic literar, editor, eseist, traducator, cercetator

Marian Popescu – profesor universitar, critic literar, editor, eseist, traducator, cercetator Expert in lumea scenei Cunoscutul om de teatru Marian Popescu afirma ca il intereseaza foarte mult ca integrarea Romaniei in Europa sa mearga macar in paralel cu integrarea Romaniei in Romania. Satisfactiile pe care lumea scenei i le-au oferit provin din pasiunea emanata de artisti, dublata de creativitate, iar insatisfactiile din felul in care este receptat teatrul in Romania. Marian Popescu mai crede ca lumea artistilor poate fi adulata, dar si injosita in acelasi timp, deoarece conditia ei este una a fragilitatii. Reporter: Cum vi s-a parut aceasta editie a Festivalului Atelier? Marian Popescu: Cunosc mai multe editii ale festivalului, de pe vremea cand se desfasura la Sfantu Gheorghe. Se poate remarca o noutate fata de toate editiile anterioare si anume introducerea portretelor in atelier (care concentreaza si atentia publicului si atentia mediului teatral de specialitate, a presei, asupra fie a unui creator de spectacole, fie a unei formule de teatru care este situata in afara sistemului teatral). E un lucru bun si o sansa pentru publicul baimarean, pentru ca nu cred ca spectacolele selectate puteau fi vazute altundeva. Apoi acest colocviu despre Alfred Jarry, care marcheaza centenarul mortii unui scriitor cu totul iesit din comun este un lucru iarasi relevant. Am ascultat cateva comunicari si mi se pare ca programul festivalului se imbogateste cu genul acesta de activitati care nu sunt spectacole; sunt colocvii, sunt simpozioane. De altfel, formula festivalului asa cum a fost gandita de scriitorul Radu Macrinici are sansa sa se dezvolte in conditii foarte bune. Sigur ca asta este o opera la care contribuie mai multi factori si fara un efort concentrat nu se pot dezvolta. Eu ma gandesc ca un festival este in primul rand al orasului in care are loc. El nu trebuie facut pentru presa si oameni de specialitate, desi, prin alte locuri, asa se gandeste. Din acest punct de vedere pe mine m-a bucurat faptul ca am putut vedea o participare consistenta a publicului baimarean, ceea ce ne arata ca se intampla ceva aici. Teatrul Municipal din Baia Mare nu a fost, din pacate, o lunga perioada in prim planul fenomenului teatral, ori festivalul poate avea calitatea de a atrage atentia asupra teatrului, mai ales ca in aceasta stagiune colaborarea cu Victor Ioan Frunza poate fi un moment important. Pot fi atrasi si alti creatori de spectacole importanti din tara si din strainatate si toate acestea pot face sa intre in actualitatea fenomenului teatral romanesc. Pe mine ma bucura atunci cand vad ca exista eforturi conjugate pentru renasterea unei institutii teatrale. Civilizatia relatiei cu fenomenul artistic Rep.: Ce v-a impresionat in mod deosebit in aceasta saptamana? M.P.: Avand in vedere ca sunt prima data in Baia Mare, m-au impresionat multe, dar pot remarca publicul: oameni de diferite varste, femei, barbati, tineri. M-a impresionat civilizatia relatiei pe care o au toti cei pe care i-am vazut seara de seara cu fenomenul artistic. Oamenii acestia chiar vin din interes la teatru; sunt interesati sa vada, ori asta spune ceva. Este aceasta calitate umana care m-a impresionat. Apoi este orasul, care pentru mine inseamna intotdeauna oamenii. Dincolo de cladiri, mult mai important e factorul uman, ori te simti bine aici. E un loc foarte placut si un loc care permite dezvoltari chiar importante din punct de vedere cultural. Rep.: Mai exista canoane in teatrul actual? Prejudecati? M.P.: Canonul presupune intotdeauna o relatie cu libertatea interioara a fiintei si cu modul in care aceasta libertate este structurata pe un tip de credinta care poate sa fie intr-o entitate superioara noua, poate sa fie una de tip religios, poate fi orice. Libertatea interioara se formeaza, de regula, in timp si atunci prejudecatile apar numai in momentul in care nu exista un set de valori, un tip de credinta care sa sustina aceste valori. Canonul se schimba, dar exista si tipuri de culturi care se bazeaza pe libertatea de exprimare a artistului. Libertatea de expresie poate fi pierduta foarte usor, dar mai inspaimantator este faptul ca ea poate fi prilejul pentru a spune orice, fara nici un fel de credinta in nimic. Ideea de destin si consumul tragicului Rep.: Ii lipseste ceva teatrului romanesc pentru a fi un teatru european? M.P.: Sunt multe de discutat. In primul rand, teatrul european nu are o realitate concreta, deci nu exista ca atare. Exista insa o suma de valori care caracterizeaza ceea ce s-a dezvoltat in timp: relatia dintre un scriitor, un dramaturg, cu un actor, mai tarziu scenograf, regizor, compozitor. Tot ce este mai bun in teatrul tarilor occidentale este reprezentat de valoarea individuala care evident ca se formeaza intr-un mod cultural pe care-l poti identifica lesne ca fiind occidental, vestic sau central-est european. Cei din vest remarca imediat spectacolele care vin din Europa centrala sau rasariteana. Ele au o caracteristica care e posibil sa piarda in procesul integrarii europene. Au o anumita raportare la ideea de destin, de pilda. In tarile din apusul Europei gasesti asta mai putin. La noi, inca este prezenta. Rep.: Poate si pentru ca destinul oamenilor din aceasta parte de lume comporta o doza mai mare de tragism decat a celor mai obisnuiti cu libertatea. M.P.: E adevarat, dar sa nu uitam ca spatiul acesta obisnuit cu libertatea s-a fondat in buna masura prin consumul tragicului. Numai ca acest consum s-a petrecut la ei cu cateva secole inainte. Exista, evident, defazari. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro