Mari personalități din istoria românilor. Petre Ţuțea

Pentru unii e economist, pentru alții filosof, pentru alții erou. Pentru el însuși era doar „Nea Petrache Românul”. Așa-l cunoșteau cei mai mulți dintre oamenii simpli, deținuți la Aiud, în perioada reeducării sau a autoanalizelor critice: Nea Petrică Românul. Mai ales după ce, odată, întrebându-l careva dintre deţinuţii mai puțin școliți, de la țară, probabil, „Ce profesie aveți dumneavoastră, domnule Țuțea?”, acesta îi răspunsese simplu: „Român! Român de profesie!”. Și „porecla” de atunci, transformată în renume, așa-i rămăsese: „Petre Țuțea, Românul”. Mai târziu și-a adăugat și profesia de „popă de țară”. Pentru că, altă dată, tot în Aiud, în timpul unei plimbări în cerc, alături de părintele profesor Dumitru Stăniloaie, când acesta îl întrebase serios cum s-ar defini el însuși în fața unui public de intelectuali, Nea Petrică, plin de umor, îi spusese: „În fața in­telectualilor? Nişte proşti care caută neaflând? Pentru ei... Popă de ţară”. „Şi atunci, unde aveţi parohia?” îl întrebă Dumitru Stăniloaie. „Unde să am parohia, părinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde şi chiar şi de la vreun amvon, dacă mi se oferă”. După aceea, explicaţia dată părintelui profesor se adăugă poreclei, amplificându-i faima de „Român şi popă de ţară”.
De fapt, el, Petre Țuțea era în egală măsură român și creștin: „Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ” și întreaga lui gândire de geniu se sprijină pe acești doi piloni. Dar cine a fost până la urmă Petre Țuțea?
Un român și un creștin absolut, dar plin de paradoxuri: comunist convins, „du­mirit” la legionarism, pentru a muri în 1991 sub steagul galben al Partidului Naţional Liberal, adulat în anii ’90, apoi dispreţuit pentru dogmatismul său de şuetă, azi celebru din nou pe Facebook cu citatele sale celebre şi cu fesul de noapte pe cap, un geniu care
n-a reușit să scrie nimic, dar care reușea să transmită până și celor care nu înțelegeau, o enciclopedie, un fenomen.
Petre Ţuţea se naşte la 6 octombrie 1902, în satul Botenii de Muşcel, judeţul Argeş. Urmează liceul la Câm­pu­lung Muscel şi la Cluj. Tot la Cluj face şi Facultatea de Drept, unde îşi ia titlul de doctor în ştiinţe juridice. În perioada studenţiei devine un comunist convins şi scrie la revista „Stânga”.
Lucrează la Ministerul Economiei Naţionale şi este trimis în mai multe călătorii diplomatice: Berlin, Budapesta şi Moscova. Intră apoi într-un cerc select de intelectuali: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constan­tin Noica şi alţii. Colaborează la revista „Cuvântul” a lui Nae Ionescu. Influenţa acestor personalităţi ale culturii româ­neşti îi va marca viaţa. Ţuţea trece de la stânga la dreapta, devenind legionar.

În cadrul Guvernului Naţional-Legio­nar, Petre Ţuţea a îndeplinit funcţia de Director în Ministerul Economiei Naţionale. Între 1940 şi 1944 a fost Şef de secţie în Ministerul Războiului, iar între anii 1944-1948 a fost Director de studii în Ministerul Economiei Naţio­nale.
După cel de-al Doilea Război Mondial este anchetat cinci ani în stare de arest, fiind condamnat definitiv în 1956. În cei 13 ani de temniţă trece prin închisorile Malmaison, Aiud, Jilava şi Ocnele Mari. După gratii ţine adevărate predici cu paralele între Platon şi Hristos, între păgânism şi creştinism. „Constantin Noica mi-a povestit că în închisoare, la un interogatoriu care se prelungea peste măsură, anchetatorul a sfârşit prin a proclama răstit, cu titlu de avertisment: «Ascultă, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!». Era pentru el o dovadă de extremă competenţă, o încununare profesională de tipul doctoratului, o proba supremă. Călăul se legitima prin anvergura victimei”, nota, în 1990, Andrei Pleşu.

De fapt, în închisori, toți deținuții, indiferent de categoria socială, îl ascultau pe Nea Petrache cu interes, chiar dacă nu înțelegeau. Iar când - în faţa oamenilor simpli şi săraci cu duhul - înţelegerea nu era totuşi deplină, ea se transforma în admiraţie. „Ce înţelegeţi voi, mă, din ce spune Țuțea?” îi întrebase odată colonelul Crăciun, directorul închisorii Aiud, pe nişte ţărani care-l ascultaseră pe Țuțea vorbind prin cine ştie ce colţuri sau cluburi despre indiferent ce subiect. „Nimic, domnule colonel, da-i năprasnic când vorbeşte!” îi răspunseseră în cor ţăranii. „Şi de aceea căscaţi gura la el?”. „D-aia, da!” întăriră ţăranii.
De fapt, Țuțea stârnise chiar și admirația conducerii teribilei închisori Aiud. Colonelul Crăciun, după ce l-a auzit vorbind, a spus: „Domnule Țuțea, până a nu te cunoaşte, tare aş fi vrut să te omor. Dar acum, n-aş mai putea-o face!”. „Riscurile cunoaşterii adânci, domnule colonel! îi răspunse Țuțea zâmbind. Ce să-i faci, dacă suntem amândoi Români?”. Și apoi Crăciun mai făcu ceva: îi dădu voie să umble liber prin închisoare, la orele când cei „înţelegători” erau aşteptaţi la cluburi. Ba-i dădu şi un secretar, pe nea Ghinea, ca să-l ajute să scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Țuțea nu refuza făţiş, dar nici nu scrise un rând.
El, de fapt, nu scrisese nici după elibe­rarea din ’64, când iese din închisoare cu sănătatea șubrezită. Cu greu şi-a găsit o garsonieră la etajul opt al unui bloc de lângă parcul Cişmigiu, din Bucureşti. În parc practica un tip de activitate di­dactică precum vechii filozofi greci: se plimba cu tinerii pe alei, învăţându-i diferenţa dintre lumina soarelui în amurg şi la răsărit, între prostie şi spirit, între necredinţă şi credinţă.
A publicat articole (majoritatea sub pseudonim) în revistele de cultură şi a supravieţuit datorită meselor gratuite de la cantina Uniunii Scriitorilor.
În tot acest timp a fost supravegheat în permanenţă de Securitate şi i s-a înscenat o delincvenţă, fiind arestat în holul unui hotel, sub învinuirea de speculă, nedovedită.

După decembrie 1989, cunoaşte o po­pularitate fulminantă. Primeşte în garsoniera sa zeci de ziarişti, iar în lumea culturală începe să se vorbească despre un nou curent: ţuţismul. În final, Petre Ţuţea publică mai multe cărţi, dar ta­lentul lui principal rămâne cel de orator. Astfel, Ţuţea a rămas celebru cu o culegere de vorbe memorabile.
Ţuţea moare la 3 decembrie 1991, dimineaţa. Avea 89 de ani. Este dus de la Bucureşti la Boteniul natal cu o maşină care transporta morcovi.

Înmormântarea are loc în ziua Sfântului Nicolae, drumul spre locul de veci făcându-l într-un car tras de boi. Scriitorul Marcel Petrișor povestește: „Când să-l înmormântăm, era criza aia cu benzina. Zic: «Nea Petrache, să nu mori pe vremea asta, ca n-am cu ce te transporta!». În sfârșit, a murit totuși. Norocul nostru, al meu și al unui nepot al lui, a fost că nepotul a găsit un ca­mion militar care se ducea la Câm­pulung, încărcat cu morcovi. În el l-am pus pe nea Petrache. Dar nu găsisem coșciug pe măsura lui, astfel că nea Petrache stătea puțin înghesuit.
L-am descărcat la Boteni, a mai stat și la fraţi, după patru zile de stat acolo, ne-am hotărât să-l ducem și la groapă.
N-avea mormânt. O rudă a găsit un mormânt care, culmea, era cam strâmt pentru sicriul în care urma să-l băgăm pe nea Petrache.
Și când s-a făcut slujba morților,
mi-aduc aminte ce frică le era preoţilor. N-a durat citirea textului sacru mai mult de 15 minute, că s-au evaporat. Am rămas numai noi, prie­tenii. Am avut probleme cu transportul de acasă până la biserică. Coșciugul era cam departe de biserică. Am avut mari dificultăţi în a improviza un car, că n-avea nimeni. Când l-am băgat în mormânt, am văzut că nea Petrache nu încape. Nu l-am pus pe Nea Petrache pe verticală, ci culcat într-un fel. Așa s-a prezentat sfârșitul lui nea Petrache Țuțea”.
 

Petre Ţuţea - Un colos intelectual
 
Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.
Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca M. Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de opinii.
Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi, în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.
A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gânditor. Trăiască Petre Ţuţea!

(Ioan Ianolide – „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”, Editura Bonifaciu, București, 2012, pp. 307-308)
 

Petre Țuțea în dialog cu prigonitorul Gheorghe Crăciun

Altă dată, tot aşa într-una din întâlnirile organizate de putere cu deţinuţii, în vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun „trecea în revistă” însoțit de un grup de ofițeri, careul.
La un moment dat s-a oprit în fața unui om înalt, slab, puțin adus de spate.
- Ce faci, filosofule?
Îl cunoscuse. Era Petre Țuţea. Era aşa de slab că-l susțineau doi camarazi.
Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către mulțime:
- Mă! Aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-l închipuiţi pe Christos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!
Se depărtase câţiva paşi. Țuțea a ridicat mâna.
- D-le Colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!
- Da! Ia zi, mă, filosofule!
- Nu vă supăraţi, aţi crescut la oraş sau la ţară?
- La ţară, mă! Nu se vede? şi-şi bombează pieptul.
- Şi aţi avut porci?
- Auzi vorbă? Cum să nu?! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?
- Şi... aţi văzut dvs. porc să privească în sus?
Tăcere scurtă. Priviri speriate. Crăciun nu era prost, a schiţat un zâmbet şi către cei de faţă:
- Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii...
S-a stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu „ne­buni ca Țuțea”.
De când ne băgaseră în celulă, din 1959, nu mai văzusem „bomba” în care puţină vreme a staţionat la un loc atâta mulţime de oameni. Dar iată... mari și minunate sunt lucrurile tale, Doamne!

(Ilie Tudor – „De sub tăvălug”, Ediția a III-a, Editura MJM,
Constanța, 2010, p. 85)
 

„Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema «Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români». Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu. Din punct de vedere politic, viforniţa din spaţiul în care s-a desfăşurat istoric poporul român ne arată că suntem unul din marile popoare ale Europei. Care cronicar spune, Costin, parcă – n-am fost noi «în calea răutăţilor»? A reuşit vreo invazie să-şi impună stilul şi credinţele aici?”