Mari personalități din istoria românilor. Nichita Stănescu

Ioan BOTIŞ

Născut la 31 martie 1933, la Ploiești, Nichita Stănescu a fost fiul Tatianei Cereaciu­chin, membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiată în România, și al lui Nicolae Hristea Stănescu, fost țăran devenit meșteșugar și comerciant.
Între anii 1944 și 1952 a urmat Liceul Sf. Petru și Pavel din Ploiești (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952-1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din Bucu­rești. În anul 1952, în primul an de fa­cul­tate, s-a căsătorit cu Magda Petres­cu, Marea sa dragoste din adolescență, însă după un an cei doi au divorțat.

În anul 1955, Nichita și-a adunat poe­ziile „bășcălioase”, scrise după pro­priile cuvinte „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice – cântece la drumul mare”, însă care avea să fie publicat mult după moartea sa, în anul 1992. În martie 1957, a debutat în revistele „Tribuna” din Cluj și în „Gazeta literară”, unde i-au fost publicate trei poezii. În anii 1957 și 1958 a fost, pentru scurtă vreme, corector și apoi redactor la secția de poezie a „Gazetei literare”, aflată sub direcția lui Zaharia Stancu, iar în anii 1960 i-a apă­rut volumul de debut „Sensul iubirii”.
În anul 1962 Nichita s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din dragostea celor doi reieșind inspirația poetului pentru volumul „O viziune a sentimentului”, apărut doi ani mai târ­ziu și pentru care Nichita a primit, în același an, premiul Uniunii Scriitorilor. În martie 1965 a publicat volumul de poezii „Dreptul la timp”, iar un an mai târziu a publicat volumul „11 elegii”, apărut la Editura Tineretului. În anul 1967, a publicat nu mai puțin de trei volume: „Roșu vertical”, „Antologia Alfa” și „Oul și sfera”, iar în anul 1969 a publicat volumele „Necuvintele”, care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, și „Un pământ numit România”. În același an a fost numit redactor-șef al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu, iar în anul 1970 a publicat volumul „În dulcele stil clasic” și a doua antologie din opera sa cu titlul „Poezii” și a deținut o rubrică lunară în revista „Argeș”.

În perioada 1970-1973 a devenit redactor-șef adjunct la revista „România literară”, aflată sub conducerea lui Nicolae Breban. În anul 1971 i-au fost traduse în fosta Iugoslavie volumele „Belgradul în cinci prieteni”, ediție bilingvă de poezii inedite, și „Nereci” („Necuvintele”), iar un an mai târziu a publicat volumul de poezii „Măreția frigului” și a primit pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire” pentru a treia oară Premiul Uniunii Scriitorilor.
În anul 1973 a publicat antologia de poezie de dragoste „Clar de inimă”, iar în anul 1975 a fost recompensat cu Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder”. În același an a publicat antologia „Starea poeziei”, pentru care a primit un nou premiu al Uniunii Scrii­torilor, și a devenit publicist comentator la revista „România literară”. În 1973, se simțea vinovat pentru că trăise deja cu un an mai mult decât Mihai Emi-nescu.

La cutremurul din 4 martie 1977, Ni­chita a încercat, în zadar, să-l salveze pe prietenul său, Nicolae Ștefănescu. A fost lovit de un zid care s-a prăbușit, a suferit un șoc și o paralizie de scurtă durată a părții stângi a corpului, dar care i-a lăsat sechele pe mai departe. A fost și perioada în care poetul a devenit dependent de alcool, apropiaţii săi povestind că Nichita consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi, un viciu care, culmea, nu îi crea beția inevitabilă în astfel de cazuri, ci o luciditate aproape nefirească și o efervescență artistică care conducea spre culmea genialităţii. Era, probabil, „necesarul pact cu Diavolul”, fără de care mulți dintre artiști nu ar fi atins împlinirea de geniu. Sumele cheltuite de Nichita pe băutură ajungeau în câteva zile la mai mult decât dublul unui salariu lunar obișnuit, însă avea de unde plăti, fiind răsplătit regește pentru contribuțiile lui literare, ajungând, pentru același motiv, și unul dintre favoriții regimului ceaușist. În fapt, tot ce câștiga poetul, altfel un om extrem de generos, era cheltuit u de puține ori Nichita contribuind cu sume considerente la ajutorarea celor aflați în dificultate.
În anul 1978 a publicat volumul de poezii „Epica Magna”, pentru care a primit premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în anul 1979
i-a apărut volumul de poezii „Opere imperfecte”. În același an i-a apărut traducerea în limba bulgară a volumului „Basorelief cu îndrăgostiți”. În anul 1980 a fost propus Academiei Suedeze pentru includerea sa pe lista candi­da­ților la Premiul Nobel pentru Literatură.
În acei ani, Nichita Stănescu frecventa o cârciumă aflată în apropiere de Palatul Elisabeta, unde cânta și Johnny Răducanu, de care avea să-l lege o prie­tenie impresionantă. Familia Ceau­șescu l-a trimis la tratament, după ce a aflat de problemele sale de sănătate. Recunoaș­terea internațională a lui Nechita a determinat-o pe Elena Ceaușescu să facă un gest mai puțin obișnuit și să-i trimită la ușă ministrul Sănătății, Eugen Proca, pentru o consultație.

Se spune că Nichita a stat o perioadă mai lungă la Mangalia Nord, tocmai pentru a fi îndepărtat de anturaj și de vicii, iar tratamentul, foarte costisitor, a constat în cele mai noi medicamente existente pe plan mondial și cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie care părea că a convins pacientul să consume mai puțin alcool și chiar i-a prelungit viața cu câțiva ani. La Man­galia Nord, vizitele i-au fost suprave­gheate cu mare strictețe. Tratamentul a costat aproximativ două milioane de lei, o sumă fabuloasă pentru vremea aceea.
Cu toate acestea, cu trecerea anilor, alcoolul avea să revină puternic în viața sa și să își pună puternic amprenta pe sănătatea și fizionomia poetului, iar în august 1981, Nichita a suferit prima criză hepatică puternică, care s-a re­petat apoi, periodic, astfel încât poetul a fost spitalizat în toamnă, la Fun­deni.

În anul 1982 a primit Premiul „Cununa de aur” a Festivalului internațional de poezie de la Struga, Macedonia, și în februarie același a a murit tatăl poetului. Tot în 1982 i-a apărut volumul „Noduri și semne”, subintitulat „Rec­viem pentru moartea tatălui”, o selecție din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariție editorială.
În iulie 1982 s-a căsătorit cu ultima sa soție, Todorița Tărâță (Dora), povestea lor de iubire fiind una cu adevărat impresionantă. Atât de mare încât Dora i-a convins chiar pe prietenii poetului să alcătuiască un fel de „conjurație antialcool”, oficializată printr-un act pe care toți și-au pus semnăturile, angajându-se să lupte alături de el împotriva acestui viciu care pusese stăpânire pe Nichita. Poetul avea deja ciroză, iar oaspeții care intrau în casa lor erau perche­ziționați de Dora pentru a nu ascunde vreo sticlă de vodcă. Nichita reușea să înșele mereu vigilența soției și își pitea sticlele în pendulă sau în cutia televizorului.
Poetul a călătorit în Iugoslavia, după care, într-o deplasare la Focșani, în no­iembrie, și-a fracturat piciorul stâng, întâmplare care l-a imobilizat în casă pentru următoarele șase luni. La 3 martie 1983, la împlinirea a 50 de ai de via­ță, poetului i s-a organizat o sărbătorire națională și, în același an, i-a apărut volumul „Strigarea numelui”, la Edi­tura Facla.

Viața boemă pe care o ducea Nichita nu era un secret pentru nimeni. Așa cum nu era un secret faptul că în ultimii ani alcoolul i-a ros viața încet, încet și că nici una dintre încercările celor din jur de a-l face să se oprească nu a dat rezultate. Așa a trăit Nichita până la sfârșit. Cu un fel de liberate pe care și-a creat-o singur și la care n-a vrut să renunțe. Iar alcoolul care l-a ucis a făcut, de fapt, parte din ea. Deși s-a simțit tot mai rău în ultima perioadă și deja își dădea seama că îl trădează corpul și nu-i mai plăcea cum arată în fotografii, a conti–nuat să trăiască la fel ca până atunci.
La 9 decembrie 1983, Nichita a participat la o nuntă a unor prieteni, Ofelia Rotaru și Alexandru Condeescu, la Turnu Severin, însă din cauza consu­mului exagerat de alcool, la 12 decembrie a suferit o criză puternică de ficat. A ajuns la București cu trenul, chiar în seara aceea, cu câteva ore înainte să moară. A fost dus cu salvarea la Spitalul Fun­deni. Pe culoarele spitalului a mers singur. Până în ultima clipă a fost lucid. A doua zi, pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu a trecut la cele veșnice, la doar 50 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Respir, doctore, respir”. Anunțul oficial spunea că poe­tul a murit în urma unui stop cardio-respirator, însă la autopsie s-a descoperit că ficatul său era aproape inexistent. 

Nechita Stănescu aparține, temporal și formal, neomodernismului românesc din anii 1960/1970. A fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

„Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul lui pentru «compromis», cred sincer că nu prea știa ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea... doct, aș zice că spiritul sau ludic îl făcea să plutească deasupra situațiilor, pentru a căror substanță tragică cred că nu avea «organ»: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârșită față de sine însuși: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exercițiu al spiritului.
Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei.”
Ștefan Augustin Doinaș

 

„Poezia stănesciană reia tradiția liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârșitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia românească, după întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutație a structurilor limbajului și viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor. Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a limbajului poetic, în jurul cărților sale dându-se o adevărată bătălie a (neo)modernității.”
Alexandru Condeescu

 

„Nichita nu era un tip pretențios. Umbla cu o cămașă și un pantalon de stofă, nu făcea paradă, nu avea mașină. Soru-sa, Mariana, se ocupa de menaj și-i aducea rufele spălate. Și el ouă fierte mânca și cu slănină, că asta îi plăcea lui. Și bea vodcă. Pe urmă, când s-a însurat pentru ultima oară, Dora l-a obligat să mănânce mai bine, să se îmbrace mai bine, că până
atunci el nu era așa.”
Johnny Răducanu

 

„Totul era magic la el. De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos și o masă cu șase scaune bonanza, pe care și alea cred că i le dăruise cineva, și un dulăpior bonanza, dar bătăliile, vorbele, ideile... Era un loc unde te informai și puteai să știi tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte... Veneau și generali de Securitate și oameni foarte mari, erau și mediocri mulți care se vânturau pe acolo. Vă dați seama că, dacă era un om care n-avea clanță la ușă... Împingeai ușa și intrai în casă, pur și simplu!”
Mircea Dumitrescu

 

„Era generos ca un prinț, dar și capricios, imprevizibil, incapabil să-și asume o responsabilitate pentru mai mult timp. Era poet, cu totul poet, poet ziua și noaptea, nu numai în timpul liber. În dragoste, ca și în poezie, se manifesta ca un improvizator genial. Ca să scrie, cheltuia din propria ființă. Trăia mai repede decât alții. Înțelegea tot ce se întâmpla în jurul lui, nu era un naiv, dar numai poezia însemna ceva pentru el. Îi plăcea să fie răsfățat (sărbătorit, ocrotit, elogiat) de mai-marii zilei.”
Alex Ștefănescu