Mari personalități din istoria românilor. MS MIHAI I

Iubit, dar și contestat, pentru unii simbol al demnității naționale, pentru alții laș, Regele Mihai a fost ultima mare personalitate din istoria recentă a României, un model de lider care a pus pe primul loc modestia, cinstea și patriotismul.
În urmă cu un an, în 5 decembrie 2017, MS Mihai I s-a stins la fel de discret pe cât a trăit, în Elveția, pentru ca apoi, trupul său neînsuflețit să se întoarcă în țara care i-a devenit deopotrivă responsabilitate și destin, la Curtea de Argeș, alături de ceilalți membri ai familiei regale a României. Odată cu viața sa s-a încheiat încă o pagină din istoria acestei țări.
Pe 25 octombrie 1921 se năştea la Si­naia, Mihai, cel care la doar 6 ani urma să devină Rege şi să încheie, astfel, istoria monarhilor din România. Tatăl său a fost Principele Carol, iar mama sa a fost Prințesa Elena a Greciei. Relația dintre părinții săi n-a fost una fericită, marcată de incompatibilitatea dintre Elena și Carol și infidelitățile acestuia. Astfel că, la doar 4 ani de la nașterea lui Mihai, tatăl său, Carol al II-lea, a părăsit România și și-a anunțat familia că nu intenționează să mai revină în țară, renunțând la tron. Astfel că, în ianuarie 1926, Mihai a fost proclamat moștenitor al tronului, iar un an și jumătate mai târziu, la vârsta de 6 ani, Mihai a urcat la tron după moartea bunicului său, Regele Ferdinand, iar potrivit legii, o Regenţă a preluat prerogativele regale, urmând a guverna în numele Regelui până la majoratul său.

În 1930, rătăcitorul tată a lui Mihai revine în țară și este proclamat din nou Rege (Restaurația din 8 iunie), iar Mihai devine prinț moștenitor și primește titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. Anii care vin îi aduc lui Mihai multă suferință cauzată de despărțirea de mama sa, care e obligată să plece în exil la Florența și pe care îi este permis să o vadă doar o dată pe an. În schimb, cu tatăl său are o relație rece, acesta nu-i permite să se amestece în treburile țării, astfel că nu poate dobândi aproape deloc experiență politică în această perioadă. Totuși, în 1940, tatăl său a fost obligat din nou să abdice, iar tronul îi revine iarăși lui Mihai, care avea 19 ani. În aceeaşi zi în care a fost proclamat Rege, Mihai a semnat un decret prin care îi acorda generalului Antonescu puteri depline. Iar în perioada guvernării antonesciene, Regele Mihai a fost ţinut din nou departe de toate problemele politice, inclusiv de decizia intrării în război alături de Germania nazistă. Antonescu vedea în Mihai un copil lipsit de experienţă care nu poate juca niciun rol în conducerea statului, mai ales pe timp de război: „Până când Regele va deveni cu vârsta şi mintea ca să-şi dea seama de pro­blemele statului, vă rog să luaţi notă de acest lucru, nimeni nu va putea să-i supună problemele de stat şi oricine şi pe orice treaptă s-ar găsi în stat, va fi destituit de mine. Nimeni nu va trece prin faţa Palatului decât ca să se închine în faţa unui simbol. El este un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea statului.”

În ciuda faptului că nici măcar nu i s-a cerut părerea în privinţa intrării în război, Regele Mihai a sprijinit decizia generalului Antonescu de a lupta îm­po­triva Uniunii Sovietice pentru recupe­rarea Basarabiei. De aceea, el a călătorit pe front pentru încurajarea soldaţilor. Treptat însă, tânărul Rege s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de politica lui Antonescu, dezaprobând continuarea luptelor dincolo de Nistru. După dezastrul de la Stalingrad, care a marcat pri­mul moment în care victoria germană nu mai era considerată sigură, Regele Mihai, alături de principalii repre­zen­tanţi ai opoziţiei, au început să se gândească la îndepărtarea Mareşa­lului de la putere. Astfel că Regele a jucat un rol central în planul de înlăturare a lui Antonescu de la conducerea statului, plan concretizat prin lovitura de la 23 august.
Imediat după arestarea lui Antonescu, Regele Mihai a investit un nou guvern, condus de generalul Constantin Sănă­tescu. A fost primul efort pentru reinstituirea unui regim democratic în țară, îngreunat de presiunile din partea Partidului Comunist, revenit după 23 august în legalitate și sprijinit de Uniunea Sovietică și Armata Roșie. A urmat o altă perioadă extrem de grea, cu presiuni mari din partea comuniș­tilor și a forțelor sovietice, care sprijineau aducerea la putere a PCR. La începutul lunii martie 1945 a fost obligat să accepte numirea lui Petru Groza, tova­răș de drum al comuniștilor, în funcția de premier. A fost începutul sfârșitului pentru Rege, care n-a mai avut niciun fel de autoritate în fața guvernului.
Ca un ultim efort de a se opune guvernului prosovietic, în august 1945 Regele i-a cerut demisia lui Petru Groza, motivând că Aliații occidentali nu au recunoscut acest guvern. Groza, sigur pe sprijinul sovieticilor (singurul sprijin, de fapt, care conta), refuză, așa că mo­narhul a intrat în așa-zisa grevă regală, refuzând să mai contrasemneze actele guvernului, fapt ce nu a oprit ca­binetul Groza să guverneze în continuare.
Greva regală a durat până în ianuarie 1946, când Aliații occidentali au recu­noscut în cele din urmă guvernul Groza, cu condiția includerii în cabinet a doi miniștri din PNȚ și PNL (chiar dacă Emil Hațieganu, liberal, și Mihail Rom­niceanu, țărănist, ca miniștri fără portofoliu, n-aveau nicio putere în guvern).
În noiembrie 1946, după alegerile câș­tigate – prin fraudare – de către Blocul Partidelor Democrate (alianță elec­torală controlată de comuniști), Regele Mihai a recunoscut noul parlament. În noiembrie 1947, Regele Mihai a călătorit la Londra pentru a lua parte la nunta Principesei Elisabeta a Angliei. A cunoscut-o atunci pe Ana de Bourbon-Parma, pe care decide să o ia de soție. La întoarcerea în țară – care i-a surprins pe liderii PCR, care se așteptau ca Regele să rămână în străinătate, Regele a luat legătura cu membrii guvernului pentru a discuta despre viitoarea căsătorie. Însă după Crăciun, când a revenit de la Sinaia la București, Re­gelui i-a fost pus actul de abdicare în față și a fost obligat să semneze. Se întâmpla în data de 30 decembrie 1947, ultima zi a monarhiei în România. Comuniștii au proclamat imediat abolirea regimului monarhic și nașterea republicii populare.
Regele a părăsit țara trei zile mai târziu, pe 3 ianuarie. A început astfel lungul exil al Regelui Mihai. În 1948, el s-a căsătorit, în Grecia, cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, cu care a avut cinci fete: Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria. Pe perioada exilului, Regele s-a împărțit între viaţa de familie şi eforturile de a menţine în viaţă cauza României. Pe parcursul deceniilor, el a păstrat legături apropiate cu românii din exil şi nu a renunțat la promovarea intereselor românilor.
Din 1949, Regele Mihai şi Regina Ana s-au mutat la Lausanne și apoi în Anglia, unde au locuit până în 1956. Pentru a-și câștiga existența, Regele și Regina au construit o fermă de pui și un mic atelier de tâmplărie. Familia Regală s-a întors în Elveția în 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriană „Lear Jeats and Co”, la Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oraș de pe malul lacului Léman, la câțiva kilometri de Geneva. Aici a locuit peste patruzeci și cinci de ani și tot aici se află, pentru moment, casa familiei.
În anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu „Lear”, iar un an mai târziu, a înființat o companie de electronică și de meca­nisme automate denumită „Metra­vel”, pe care a vândut-o cinci ani mai târziu.
Din biroul său de la Versoix și, în­cepând cu 2001, din cel de la București, Regele Mihai a militat pentru intrarea României în NATO și în Uniunea Europeană. Majestatea Sa a încurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piață, păstrarea culturii naționale, respectarea adevărului istoric, respectarea și garantarea proprietății private, consolidarea statului de drept și a democrației în țara noastră.
După căderea regimului comunist din decembrie 1989, Regele Mihai a avut o primă încercare de a reveni în țară în decembrie 1990. De Crăciun, el a sosit în România cu dorința de a merge la Curtea de Argeș, pentru a vizita mormintele rudelor sale. A urmat însă un moment încă foarte controversat: după ce, la aeroport, i s-a acordat viza de intrare în ţară, Regele a fost oprit de poliţie în drum spre Curtea de Argeş şi forţat să se întoarcă la Otopeni şi să părăsească România. S-a întors din nou doi ani mai târziu, în 1992, de Paşti. Mai întâi la Putna, apoi în capitală, Regele a fost întâmpinat cu braţele des­chise de o mulţime de oameni. Ne­liniştit de popularitatea Regelui, aclamat numai în București de un milion de oameni, guvernul preşedintelui Iliescu i-a interzis Regelui Mihai să se mai întoarcă în ţară. Abia în 1997, după ale­gerea lui Emil Constantinescu ca preşedinte, Regele Mihai și-a recăpătat cetățenia română și a putut reveni definitiv în România.
Regele Mihai şi Regina Ana au locuit din 2004 la Aubonne, în Elveția. De marile sărbători creștine și, în funcție de angajamentele Lor publice, Majestățile Lor au ales să fie alături de cei dragi fie la Castelul de la Săvârşin, fie la Palatul Elisabeta.
 

Discursul Regelui Mihai în Parlamentul României în 25.10.2011.
 

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.
Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.
Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.
Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.
Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.
Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.
Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Națională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românească.
Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.
România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.
Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna - vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.
Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin
idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.
În anul 1989, în ajutorul României
s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii.
A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.
Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.
Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române:
Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.
Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.
Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi.
Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.
Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.
Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!