Mari personalități din istoria românilor. Mircea Vulcănescu

28 octombrie 1952. Seara. Infirmeria de la Aiud. Frig, mizerie, sărăcie, lipsă totală de medicamente. Într-unul dintre paturile de fier, Mircea Vulcănescu îşi trăieşte ultimele ore de agonie. Lumina serii pătrunde slab printre gratii. Alături, doctorul Petre Ţopa şi un alt deţinut, Ion Constantinescu Mărăcineanu, stau de vorbă cu voce joasă. Mărăcineanu îşi aminteşte după ani întregi cuvintele lui, într-un articol publicat în „Memoria”. Mircea nu aude ce vorbesc cei doi, dar se ridică şi cu ultimele puteri, le vorbește despre viață și despre moarte. El, bărbatul puternic, care alesese să salveze viața unui tânăr, cu prețul plămânilor lui și care rostise cuvintele testamentare „Să nu ne răzbunați!” se lăsa acum, în pragul morții, pradă deznădejdii… Cuvintele lui, neînregistrate decât de memoria unui om distrus și el de suferință, au ajuns până la noi în această formă.
„Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare
s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent.
M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că
mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însânge­rat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea
şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă”, a șoptit Mircea Vul­că­nescu, sleit de putere. Agonia se stinge în zori, odată cu viața strălucitului filosof. Vulcănescu avea 48 de ani, iar povestea care l-a adus spre acest tragic sfârșit a început demult...
Mircea Vulcănescu s-a născut în familia inspectorului financiar Mihail Vulcă­nescu şi al Măriei, născută Tonescu. A urmat cursurile secundare la liceul „Matei Basarab” din Bucureşti (1914-1916) pentru ca, în timpul refugiului în Moldova, din primul Război Mondial, să-şi continue pregătirea la liceul refugiaților de pe lângă Liceul Național (1916-1917) şi la Gimnaziul „Ştefan cel Mare” din Iaşi.
Tot în acest timp, a activat în formațiu­nile de cercetaşi la cenzura militară a Poştei centrale din Bucureşti, telefonist la Spitalul Epitropiei „Sfântul Spiridon” din Iaşi şi chiar şeful detaşamentului de cercetaşi din cadrul Spitalului Brânco­ve­nesc, mutat în locul Spitalului „Venia­min Costache” din Iaşi. În vara lui 1918, tânărul Vulcănescu şi-a dat capacitatea la gimnaziul din Tecuci, a urmat liceul real la Galați, apoi liceele „Gheorghe Lazăr”, „Matei Basarab” şi „Mihai Viteazul” din Bucureşti, unde, în toamna anului 1921, a susținut bacalaureatul.
Pe lângă pregătirea şcolară, Vulcănescu a luat lecții de Limba rusă, franceză şi germană sau de Istoria filosofiei, a făcut încercări literare (traduceri, schițe, dra­matizări, poeme) şi a audiat cursurile profesorului Nicolae Iorga. A fost chiar premiant, în două rânduri, al Societății „Tinerimea română”.
După votarea Unirii Transilvaniei cu Regatul Român, la 1 decembrie 1918 şi prezentarea actului Unirii la Regele Ferdinand, la 29 decembrie, Mircea Vulcănescu, la numai 15 ani, se număra printre oratorii care țineau discursuri de manifestare a bucuriei în București, la statuile lui Mihai Viteazul şi Gheorghe Lazăr, din Piața Universității.
În toamna anului 1921, Mircea Vulcă­nescu se înscrie la două facultăți din Bu­cureşti: Facultatea de Litere şi Filosofie și la Facultatea de Drept. În 1925, avea să-şi susțină licența în Drept şi în Filo­sofie, la disciplina Sociologie, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gusti, cu tema „Individ şi societate în sociologia contemporană”.
Pe durata studiilor universitare, Mircea Vulcănescu se apropie de cercurile studențimii naționaliste, evidențiindu-se printre întemeietorii şi liderii spirituali ai Asociației Studenților Creştini Români, fiind totodată unul dintre colaboratorii activi ai Buletinului ASCR.
Opțiunile sale erau influențate mai ales de profesorii care i-au dat, în mod deosebit, direcțiile pentru activitatea sa ştiințifică ulterioară, şi anume: Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan şi Nae Ionescu. De altfel, Vulcănescu participase la campaniile sociologice organizate de profesorul Gusti, pentru ca, din octombrie 1929, să-i devină chiar asistent la catedra de Sociologie, Etică şi Politică.
În cercul de discipoli ai lui Nae Ionescu, Vulcănescu intră în contact cu Mircea Eliade, Constantin Noica şi Emil Cioran. Alături de Eliade, Vulcănescu a rămas un permanent admirator al lui Nae Ionescu, care îl va influența mult în formarea sa spirituală.
În toamna lui 1925, Vulcănescu pleacă la Paris, pentru studii de doctorat în Ştiințe economice şi politice, unde obține diploma în anul 1927. Aici, pentru a-şi dimi­nua greutățile materiale, lucrează în cadrul contenciosului societății franceze de asigurări „L’Abeille”. Totodată, are preo­cupări de Teologie, frecventează cercurile ortodoxe din capitala franceză, unde a fost secretar al Federației franceze a Asociațiilor Creş­tine Studențeşti, pentru stu­denții străini. A frecventat cercul lui Jacques Maritain, a conferențiat la Cercul interconfesional de studii religioase şi la Cercul de studii religioase şi sociale al studențimii române, alături de Nicolae Berdiaev sau Leon Zander.
Întors în țară, Vulcănescu a colaborat la „Cuvântul”, unde a scris până în 1933. Timp de un an de zile, este „asistent onorific” al lui Dimitrie Gusti, apoi profesor de Economie politică şi Științe juridice la Şcoala de Asistență Socială, până în 1935. A publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice şi texte de economie politică, a participat la campaniile monografice ale lui Dimitrie Gusti, a conferențiat în diferite ocazii şi la emisiunea „Universitatea radio” de la Radiodifuziunea Română.

În octombrie 1932, şi-a început activitatea la Asociația de Arte, Litere şi Filo­sofie „Criterion”, cu obiectivul declarat de a prezenta curentele ideologice ale vremii, într-o formă cât mai puțin părtinitoare. Vulcănescu s-a angrenat şi el în conferințele organizate de această asociație, susținând teme precum: „Le­nin şi leninismul”, „Filosofia lui Freud”, „Andre Gide - călăuză a vieții interioare”, „Istorismul prin resemnare, în spiritualitatea tinerei generații”. Prin activitatea sa, a intrat în colegiul de redacție al revistei „Criterion”, alături de Ion Cantacuzino, Petru Comamescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Alexandru Christian Tell.
Preocupările sale asupra problemelor de religie izvorau şi dintr-o credință puter­nică, manifestată în scrierile sale. Po­trivit lui Ştefan J. Fay, Mircea Vulcă­nescu era un fidel creştin, spunând despre el: „Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă - cum o spune şi cuvântul - era religia ortodoxă. Dar la aceasta se adăuga o nuanță în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noțiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelație indestructibilă. Poporul român nu putea fi citit în afara acestei strânse corelații. Poporul român nu ar fi putut dăinui, cu obiceiurile, limba, spiritul şi hotarele sale fireşti fără casa Bisericii Ortodoxe Române, cu ceea ce cuprindea ea, de la miturile ancestrale, precreştine, la Cristos, Apostoli, Sfinții martiri şi înțelepții Bisericii.

Prin capacitatea sa sofianică, Mircea Vulcănescu realiza o desăvârşită armo­nie între credința în ordinea ideală şi raționamentele sale asupra ordinii (sau dezordinii). «Fără religie şi istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare şi cenuşă», a spus el într-o conferință”.
În acelaşi timp, Vulcănescu a ocupat funcții în aparatul de stat, la început ca referent la Oficiul de studii al Minis­terului de Finanțe (din 3 mai 1929), unde a lucrat sub îndrumarea lui Virgil Madgearu, apoi ca director al Vămilor Statului, din 1935 până în 1937, când a fost demis pentru descoperirea unei contrabande cu băuturi şi țigări, făcute de un fost ministru al Comuni­cațiilor. La vremea aceea, Serviciile Secrete Române nu ezitau să noteze atmosfera creată în această situație, spunându-se că Vulcă­nescu este „un om excelent de manierat, de o corectitudine absolut exemplară şi de o putere de muncă remarcabilă”. Mai târziu, a fost numit director al Datoriei Publice, în cadrul aceluiaşi minister, până în 1940; din noiembrie 1940, a condus Casa Autonomă de Finanțare şi Amortizare, iar apoi a devenit preşedin­tele Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale.
În timpul regimului de autoritate al regelui Carol al II-lea, Mircea Vulcă­nescu îşi exprima tot mai mult poziția față de climatul politic nou instalat. În timpul referendumului, din februarie 1938, pentru votarea în mod deschis şi obligatoriu a noii Constituții, Mircea Vulcănescu avea să se afle printre cei 277 cetățeni din Bucureşti care s-au pronunțat împotrivă. În perioada august-septembrie 1940, Mircea Vulcănescu a făcut parte din Comisia mixtă româno-bulgară în problema Cadrilaterului. Meritul lui Vulcănescu, în această chestiune, este legat de acordul financiar din anexa D a Tratatului, semnat la 7 septembrie 1940.
În noul context politic intern, creat de marile puteri, Vulcănescu s-a înscris în rândul celor care au protestat împotriva răpirii Ardealului de Nord-vest, alături de alte personalități ale vremii, precum mitropoliții Nicolae Bălan, Alexandru Nicolescu sau omul politic Iuliu Maniu. În acest sens, a ținut şi o conferință la Radio România, cu tema: „Gânduri pentru jalea şi nădejdea ceasului de acum. Cuvinte pentru fratele rămas departe”, publicat în anul 1941, în revista „Dacia”.
După evenimentele din ianuarie 1941, la recomandarea lui Gheorghe Cretzianu, Mircea Vulcănescu ocupă postul de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, sub miniştrii: generalul Nicolae Stoe­nescu, Alexandru D. Neagu şi Gheron Netta.

După arestarea lui Ion Antonescu, la 23 august 1944, şi demiterea guvernului său, Vulcănescu revine pe postul de director la Datoria Publică, pe care îl deținuse în perioada carlistă, şi unde avea să rămână până în august 1946.
În contextul judecării „criminalilor de război”, în martie 1945, Mircea Vulcă­nescu era citat de Tribunalul Poporului, pentru a fi epurat din aparatul de stat. Aceasta se va întâmpla abia în august 1946, când autoritățile statului, pentru încă o dată, s-au folosit de experiența lui Vulcănescu, de data aceasta pentru a perfecta lucrările în vederea încheierii tratatului de pace de la Paris.
Prima dată a fost reținut în perioada 18 mai-28 mai 1946, pentru ca la 30 august 1946, Mircea Vulcănescu să fie arestat, în vederea trimiterii în justiție, pentru participare la guvernarea Antonescu şi pentru „crime de război”, „de subjugare a economiei naționale Germaniei na­ziste, în interese de război”.
Procesul s-a desfăşurat în perioada decembrie 1946-ianuarie 1947, la Curtea Criminală, secția a VIII-a, Bucureşti, Vulcănescu fiind judecat alături de foşti subsecretari de stat antonescieni, precum Nicolae Stoenescu, Alexandru Marcu, Ovidiu Vlădescu, Petru Strihan, Gheor­ghe Jienescu sau Nicolae Şova. Prin Sen­tința acestui tribunal, Mircea Vulcănescu primea 8 ani temniță grea şi confiscarea averii. A cerut recurs, care a fost judecat la 14 februarie 1947, la Secția a II-a a înaltei Curți de Casație, dar care a fost respins.
Pe baza Legii nr. 291, din 18 august 1947, de „urmărire şi sancționare a celor vinovați de crime de război sau împotriva păcii ori umanității, a fost redeschis, la Curtea de Apel Bucureşti, secția a II-a, procesul celui de-al doilea lot de foşti miniştri în guvernarea Antonescu, între care se afla şi Mircea Vulcănescu. Era învinuit „că a făcut parte din guvern în timpul declarării războiului, că a colaborat în toate actele lui (ale guvernului, n.n.), că a militat pentru hitlerism, că s-a solidarizat cu toate actele guvernului şi, în consecință, şi-a asumat întreaga răspundere a tuturor actelor rezultate din această guvernare, inclusiv aceea a continuării războiului”. Practic, erau aceleaşi acuzații, dar într-o altă încadrare juridică încât să compromită, să discre­diteze o elită, pe care România încă o mai avea.

În vederea judecării procesului, la 17 no­iembrie 1947, Mircea Vulcănescu era transferat de la Penitenciarul Aiud la cel din Văcăreşti, ca urmare a stării sale de slăbiciune, generată de subnutriție. La 25 septembrie, se aprobase de către MAI ca deținutul Mircea Vulcănescu „să pri­mească o cotă suplimentară de alimente în greutate de 7 kg/lună. De asemenea, medicul acelui penitenciar va ține sub observație pe susnumitul, raportând constatările sale Direcției Peniten­cia­relor din Aiud. Demersul ministerului era rezultatul cererilor repetate ale Mar­garetei Vulcănescu, soția sa, cu privire la starea gravă de sănătate a soțului.

Despre traiul din Penitenciarul Aiud, Mircea Vulcănescu avea să mărturi­sească familiei, pe o carte poştală, trimisă în anul 1947: „Începutul a fost greu; ca la judecata dintâi, când te înfățişezi gol dinaintea lui Dumnezeu, între îngeri şi draci. A fost pe urmă un (alt) ceas greu. M-am temut de singură­tate... Păream pierdut în fundul lumii şi purtat de o aripă. Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul, ce trist trebuie să fi fost Ghetsimanii sau Golgota... Am rămas în sfârşit cu mine însumi... Am stat de vorbă cu mine despre evidență, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu... M-am simțit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber”.
Pe baza acuzațiilor aduse în proces, la 15 ianuarie 1948, Mircea Vulcănescu avea să fie condamnat de Curtea de Apel Bucureşti la 8 ani temniță grea. Înaintea primirii sentinței, Vulcănescu a susținut memorabilul „Ultimul cuvânt”, în care, pe parcursul mai multor pagini, a demontat punct cu punct acuzațiile care i s-au adus, disculpându-se exemplar, ca un autentic avocat. La 7 august 1948, avea să-i fie respins recursul pe care îl solicitase.
După condamnarea definitivă, la 3 noiembrie 1948, Mircea Vulcănescu avea să fie trimis în Penitenciarul din Aiud, de unde avea să fie transferat în mai multe rânduri la Jilava, pentru diferite anchete.
La Aiud avea să se îmbolnăvească de TBC, după cum aflăm din documentele Securității. La 26 mai 1951, într-o adresă a Securității din Bucureşti către DGSS, în care se arăta că deținutul Mircea Vul­că­nescu „este la dispoziția DGSS, fără a se cunoaşte motivația reținerii”, se concluziona: „Nu putem aviza transferarea sa de la Penitenciarul Jilava la Spitalul penitenciar Văcăreşti”, pentru ca, mai târziu, într-o rezoluție din 8 iunie să aflăm că cel ce „sugerase” să nu se apro­be transferarea şi internarea fusese căpitanul de Securitate Sican, din DGSS. Astfel, Securitatea, refuzându-i inter­narea, îi refuza practic ajutorul medical.

La Aiud, unde a fost mutat din nou, boala i s-a agravat tot mai mult, astfel încât la 29 octombrie 1952, Mircea Vulcănescu a trecut la cele veşnice, din cauza unei „miocardite pleurezii duble TBC”, potrivit documentelor Securității.

„Ar fi trebuit să vezi pe baba pe care am cunoscut-o într-un sat îndepărtat, ai cărei genunchi lăsaseră urme pe pământul colibei ei, de atâtea metanii ce făcuse. Adevărata sfinţenie nu are nevoie să se arate şi să fie recunoscută”.

Mircea Vulcănescu