Mari personalități din istoria românilor. Mircea cel Bătrân

În împrejurările înaintării otomane spre nord-estul Peninsulei Bal­canice, Mircea cel Bătrân a luat în stăpânire, pentru a proteja frontiera dunăreană a Ţării Româneşti, ţara lui Dobrotici, adică Dobrogea. Avansul rapid al statului otoman în Peninsula Balcanică a creat o ame­nin­ţare pentru Ţara Românească. Mircea cel Bătrân a reacţionat trimiţând un corp de oaste pentru a-l sprijini pe cneazul Lazăr al Serbiei în bătălia de la Kosso­vopolje, în 1389, bă­tă­lie înche­iată cu înfrângerea forţelor creştine.

Nicolae Iorga susţinea că Mircea nu a participat la bătălia de la Kossovopolje. „Amintesc lupta străină de noi pentru a spune că nimic nu dovedeşte un ajutor de la Mircea, care, de altfel, era abia aşezat în tron. Se pare, dimpotrivă, că el şi-a căpătat acea stăpânire a malului drept al Dunării şi a Silistrei tocmai prin legătura cu noul şi tânărul sultan Baiazid”, afirmă Nicolae Iorga.
Ca răspuns, turcii au efectuat în toamna aceluiaşi an o incursiune de pradă în Ţara Românească, acţiune condusă de unul dintre cei mai vestiţi comandanţi otomani ai vremii, Firuz-bei. Atacul otoman l-a găsit pe domnul Ţării Româneşti în raporturi tensio­nate cu regele Ungariei, Sigis­mund de Luxem­burg, ca urmare a dife­rendului mai vechi privind Banatul de Severin. Pentru a contracara ameninţarea un­gară, Mircea cel Bătrân a intrat în legătură, prin intermediul domnului Moldovei Petru Muşat, cu regele Poloniei Vladislav Jagiello al Polo­niei şi a încheiat o alianţă în 1389, reînnoită în 1390 şi 1391. Pentru încheierea alianţei cu polonezii, i-a trimis în Polonia, în 1389, pe boierii Manea şi Roman Herescu.
Prezenţa otomană la Dunăre impunea însă cooperarea dintre Ţara Românească şi Ungaria, astfel că Mircea cel Bătrân a tras concluziile din noul cadru geostrategic. În anul 1392, el a coordonat acţiunea atât cu Sigismund de Luxemburg, intrat în campanie împotriva otomanilor, cât şi cu emirul de Sinop, din Anatolia. Domnul Ţării Româneşti a întreprins un atac asupra bazei de achingii de la Karinovasi, la sud de Munţii Balcani. Lovitura îi viza pe călăreţii care efectuau incursiuni de pradă la Dunăre.
Prin relaţiile sale cu emirii anatolieni şi cu regele Ungariei, precum şi prin iniţiativele militare, Mircea a început să reprezinte o primejdie pentru stăpâ­nirea, încă neconsolidată, a Porţii în Balcani, astfel că Baiazid a decis să elimine Ţara Românească, în calitate de factor de putere, printr-o expediţie condusă chiar de el. Pentru a-şi consolida poziţia, în perspectiva iminentei invazii otomane, Mircea a încheiat un tratat cu Sigismund de Luxemburg, la Braşov, în 7 martie 1395, privind moda­li­tatea de cooperare militară împotriva turcilor.
Atacul otoman nu a întârziat: în mai sau poate la începutul toamnei, Baiazid a trecut Dunărea. Domnul român a folosit tactica destinată să devină tradiţională. „Mircea, strângând oastea ţării, nu şi-a făcut planul să vină asupra lui (Baiazid – n.n.) şi să dea lupta, ci cu multă grijă
şi-a pus în adăpost în muntele Braşo­vului femeile şi copiii. După aceea însă se ţinea şi dânsul cu armata pe urma lui Baiazid prin pădurile de stejar ale ţării, care sunt multe şi acoperă în toate părţile ţara, să nu fie uşor de umblat pentru duşmani şi nici lesne de cucerit. Şi ţinându-se pe urma lui, săvârşea isprăvi vrednice de amintit, dând lupte, când vreo unitate duşmană rupându-se, se îndrepta undeva prin ţară după hrană sau la prădat vite; şi cu aşa mare îndrăzneală se ţinea de armată. Ţinându-se de urma lui Baiazid, se lupta într-un cu dânsul în chip strălucit. Şi se zice că, armata fiind în cale, se ţinea strâns în urma ei punând-o la mare suferinţă şi o aducea în situaţii grele şi nu înceta să-i facă stricăciune”, afirmă Laonic Chalcocondil.
Bătălia s-a dat într-un loc întărit cu şan­ţuri de apărare, de unde şi numele de Rovine. Sursele relevă amploarea în­cleştării: cronica bulgară afirmă, pentru a înfăţişa pierderile mari suferite de ambele părţi, că râul ce străbătea câmpul de bătălie „curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute.” Încleştarea de la Rovine a fost extrem de sângeroasă. Cronicile turceşti povestesc că „din ambele părţi s-a prăpădit o mulţime de oameni.” Alte cronici, bulgăreşti şi bizantine, scriu că „lănci nenumărate s-au frânt şi s-au tras atâtea săgeţi, încât cerul nu se putea vedea de mulţimea lor.” În ceea ce priveşte localizarea bătăliei de la Rovine, s-au manifestat neconcordanţe de vederi în rândul specialiştilor. Pe lângă plasarea ei în Oltenia, susţinută şi de Nicolae Iorga, s-au adus argumente în sprijinul fixării sale pe valea Ialomiţei sau a Argeşului, această din urmă părere tinzând să se impună în ultima vreme în literatura de specialitate cea mai avizată.
După Rovine, neavând cu ce să reziste sul­tanului, căruia-i ucisese pe unii din cola­boratorii creştini, Mircea s-a retras spre munţi. A trecut pe la Bran şi s-a adăpostit ca pribeag la Braşov, oraş că­ruia îi va da apoi un larg privilegiu comercial, poate şi ca răsplată pentru buna adăpostire.

În bătălia de la Nicopole, din 26 septembrie 1396, experienţa căpătată de Mircea în confruntările româno-otomane nu a putut fi valorificată, cavalerii apuseni preferând să dea impetuos lupta după obişnuinţele războiului din Vest, neadecvate confruntării cu otomanii. Dezastrul a fost total, sultanul însuşi fiind surprins de proporţiile victoriei sale. La Nico­pole, trupele lui Mircea nu au participat la bătălie. Mihail Kogălniceanu admite fără nici o discuţie că Mircea i-ar fi trădat pe aliaţi, ba chiar s-ar fi închinat sultanului. A.D.Xenopol susţine că Mir­cea a procedat foarte cuminte retră­gându-se din luptă fără să aştepte să fie măcelărit de turci, neavând nici o scăpare cu Dunărea în spate. „Mircea ar fi jertfit numai în zadar armata lui dacă ar fi stat în luptă”, susţine Xenopol.
Înfrângerea de la Nicopole nu l-a împiedicat însă pe Mircea să restaureze autoritatea asupra întregii Ţări Româ­neşti. În anul 1400, Mircea a condus o surprinzătoare campanie în Moldova, înscăunându-l domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman, în detrimentul lui Iuga, „omul regelui polon”. Mircea cel Bătrân, în înţelegere cu noul domn din Moldova, s-a grăbit să pună stăpânire pe zona gurilor Dunării, desfăşurând în acelaşi timp şi ofensiva împotriva poziţiilor otomane limitrofe. În anul 1401, o mare oaste de pradă, compusă din achingii şi condusă de Evrenos bei, a devastat sudul Transilvaniei şi Ţara Românească, luând numeroşi robi. Mircea i-a urmărit pe turci, zdrobindu-i în Dobrogea, în aşa fel încât puţini dintre ei au mai reuşit să scape cu fuga.

Înfrângerea lui Baiazid de către Timur Lenk în bătălia de lângă Ankara, din 1402, a deschis lupta pentru succesiunea sultanului, dus în prizonierat de Timur. Mircea s-a folosit de slăbirea statului oto­man şi, în împrejurările create de răscoala bulgară condusă de Constantin şi Frujin, fiii ţarului din Târnovo, a reo­cupat Dobrogea, în 1404, şi a înfrânt forţele otomane de la Si­listra, cândva în 1407 sau 1408. La sfâr­şitul anului 1406, a avut loc la Severin o întrevedere între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg. Nu s-a păstrat nici o ştire cu privire la scopul şi conţinutul acestei întâlniri dintre conducătorii celor două state.
Circumstanţele instituirii autorităţii lui Mircea asupra Dobrogei rămân în gene­ral destul de neclare, în condiţiile dis­creţiei cvasitotale a izvoarelor narative contemporane. Reprezentarea acvi­lelor bicefale pe costumul voievodului redat în tabloul votiv de pe fresca din naosul bisericii mari de la Cozia, ca şi în partea superioară a ancadramentului exterior de la o fereastră a aceluiaşi lăcaş ctitorit de Mircea, a fost pusă în directă corelaţie cu adoptarea rangului despotal, odată cu încorporarea domeniilor suve­ra­nilor dobrogeni, care fuseseră investiţi cu titlul de despot de către împăraţii de la Cons­tan­tinopol, de unde ar fi preluat şi însemnul heraldic cu acvilele cu două capete. Ideea înrudirii lui Mircea prin mama sa cu dinaştii dobrogeni, de la care ar fi preluat şi titlul de „despot”, rămâne controversată, opiniile specialiştilor preocupaţi în ultimii ani de clarificarea acestei probleme fiind divergente. Trecerea Dobrogei sub autoritatea domnului muntean a însemnat întărirea sistemului de apărare al Ţării Româneşti şi constituirea unei baze de operaţiuni în Balcani. Totodată, erau create condiţiile pentru reluarea şi desfă­şurarea relaţiilor cu forţele antiotomane din Anatolia.
Domnul Ţării Româneşti era stăpânul unui întins teritoriu, descris astfel în titulatura sa: „Io, Mircea mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile pe toată Podu­navia, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.” Nicio­dată un domn al Ţării Româneşti nu a avut sub autoritatea sa o asemenea întindere teritorială.

Mircea cel Bătrân l-a sprijinit pe Musa, unul dintre fiii lui Baiazid. În anul 1409, acesta a venit în Ţara Românească, unde a fost primit mari onoruri de către Mircea. Cu sprijinul domnului Ţării Româneşti şi al lui Ştefan Lazarevici, Musa l-a învins pe fratele său, Suleiman, în 1410. În anul următor, Musa a fost recunoscut ca sultan la Edirne (Adria­nopol).

Izbânda lui Musa nu a fost de lungă durată. Un alt frate, Mehmed, l-a înfrânt pe Musa în 1413 şi l-a executat. La festivităţile prilejuite de întronarea lui Mehmed, în 1413, a fost prezent şi un  sol trimis de Mircea, în sensul firesc al politicii realiste promovate de domnul muntean.  Mircea a încercat să ridice pe tron pe un alt fiu al lui Baiazid, Mustafa, a adăpostit şi el în Ţara Românească, în 1415. Tot atunci, a încercat să submi­neze din interior autoritatea lui Mehmed, încurajând activitatea unui par­ti­zan al lui Mustafa, şeicul Bedreddin, reformator social şi religios, cu mare audienţă în mediul rural. Învingător a ieşit Mehmed, care a cucerit şi Dobrogea. La începutul anului 1415, Mircea a plătit primul său haraci unui sultan al turcilor. În schimbul acestei plăţi în bani, sultanul promitea că trupele de azapi şi achingii nu vor jefui Ţara Românească. Mircea plătit tribut sultanului ca toţi potentaţii creştini din Balcani.

În vremea lui Mircea cel Bătrân, Ţara Românească a cunoscut o perioadă de prosperitate economică. Ocnele de sare şi-au sporit activitatea, procurând domniei venituri importante, şi a fost des­chisă mina de aramă de la Bratilov. Au fost întemeiate târguri noi, semn vădit a unei dezvoltări economice generale şi al creşterii populaţiei. Ţinuturile cucerite de Mircea au creat condiţii de expansiune pentru boierii munteni. Braşovenii şi lipovenii au primit privilegii comerciale. Ţara Românească exporta vite, vin, peşte, miere şi ceară. Mircea a ctitorit şi numeroase biserici şi mănăstiri pe întreg cuprinsul ţării.

Mircea a bătut în Ungaria o monedă după model bizantin; Mircea apare pe aceste monede cu hlamidă şi coroană. Pline de semnificaţie pentru aspiraţiile politice ale domnului Ţării Româneşti sunt monedele de argint avându-l re­prezentat pe revers pe voievodul încoronat, ţinând într-o mână o sabie şi în cealaltă globul cruciger, iar pe avers pe Iisus Hristos Pantocrator, cu Evanghelia în mâna stângă, după modelul emisiunilor monetare ale Bizanţului.
Mircea cel Bătrân a desăvârşit sistemul de obligaţii şi de privilegii ale marilor feudali şi s-a preocupat de organizarea dregătoriilor. A întărit sistemul de cetăţi de la Dunăre, a întemeiat o dregătorie specială cu caracter militar, bănia Severinului, şi a organizat „oastea cea mare.” Dacă predecesorii lui Mircea au înjghebat statul muntean, Mircea i-a dat deplina sa formă şi i-a întins graniţele până la cea mai mare întindere ce a avut-o vreodată Muntenia. Stăpânirea sa cu­prins la un moment dat Muntenia, Olte­nia sau Banatul de Severin, Făgăraşul, Amlaşul, Moldova sudică (ţinutul Putna, cu cetatea Crăciuna şi portul Chiliei) şi Dobrogea. În Ardeal a mai stăpânit cetatea Bran şi cetatea Bologa.

„Domnia lui Mircea cel Bătrân rămâne importantă, în primul rând, prin inaugurarea cu succes a strategiei de disuadare şi prin oprirea la Dunăre a expansiunii otomane, ceea ce a salvat Ţara Româ­nească de anihilarea politică”, afirmă Florin Constantiniu. „Lucrarea politică a lui Mircea a fost fără îndoială măreaţă şi bine chibzuită, deşi poate părea cam îndrăzneaţă pentru puterile ţării lui. Acţiunea militară care trebuia să sprijine calculele lui politice a dat însă mai întotdeauna greş; aşa la Kossovo, la Nicopole, în lupta lui Musa contra lui Mahomed (...) De aceea, cu toată destoi­nicia politică a lui Mircea, vedem la sfârşit că rezultatul luptei întreprinse cu turcii aduce căderea Munteniei sub dânşii. Plecarea ei, însă, venită în urma unor lupte atât de cerbicioase care inspirau respect chiar învingătorului, nu putea fi decât onorabilă. El lasă posterităţii sale o domnie, ce e drept ştirbită, însă respectată”, suţinea A.D.Xenopol.

După lunga sa domnie, Ţara Româ­nească a căzut pradă unei tipice perioade de anarhie feudală, favorizată şi de ames­tecul marilor puteri vecine. După Moartea lui Mircea cel Bătrân, survenită la 31 ianuarie 1418, s-a deschis o nouă fază în evoluţia raporturilor româno-otomane, când factorii interni şi externi au concurat la întărirea influenţei politice otomane în Ţara Românească.

Familia lui Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bătrân a fost fiul lui Radu I şi fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. Se pare că Mircea a avut şi un frate mai mic, jupân Staico, menţionat într-un singur document de danie al domnitorului pentru mănăstirea Snagov. Totodată, Mircea cel Bătrân a fost, prin mama sa, Calinichia, strâns legat de stăpânitorii balcanici. Doamna Calinichia ar fi fost a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei cronici sârbeşti târzii din secolul al XVII-lea. Nicolae Iorga susţine că ar fi fost o prinţesă bizantină şi o ultimă ipoteză afirmă că ar fi provenit
dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele moşii pe care le-a deţinut acolo.
Mara, prima soţie a domnului muntean, a fost sârboaică, după spusele lui Nicolae Iorga. Ştiri directe asupra ascendenţei doamnei Mara nu ne-au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfăţişată ca mare proprietară de terenuri lângă lacul Balaton din Ungaria, majoritatea specialiştilor acceptă descendenţa acesteia din familia de Cilly, de origine germană, venită în Ungaria din Carintia. Pomelnicele mănăstirilor Tismana şi Arnota menţionează o a doua soţie a lui Mircea, doamna Anca.
Mircea cel Bătrân a avut mai mulţi copii, căci „a dus o viaţă liberală”, după afirmă Ducas şi Chalcocondil. Dintre copiii lui sunt cunoscuţi Mihail (asociat la domnie în anul 1408), Radu Praznaglava, Alexandru Aldea şi Vlad Dracul. Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ca ostatec la turci, în anul 1417. În cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) şi Arina (căsătorită cu sultanul Musa Celebi).