Mari personalități din istoria românilor. Lucian Blaga

Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filosof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume „sunetele lacrimei”. Opera lirică a scriitorului a evoluat în jurul temei misterului existenţei. În timpul vieţii, Blaga a publicat şapte volume de poezii: „Poemele luminii” (1919), „Paşii profetului” (1921), „În marea trecere” (1924), „Lauda somnului” (1929), „La cumpăna apelor” (1933), „La curţile dorului” (1938) şi „Nebănuitele trepte” (1943). Lucian Blaga este cel care a definit cele două concepte filosofice care stau la baza lucrărilor sale: cunoaşterea paradisiacă, de tip logic şi al cărei scop este luminarea misterului, şi cea luciferică, al cărei scop este adâncirea misterului. Conceptele sale sunt expuse în patru trilogii: „Trilogia cunoaşterii” (1943), „Trilogia culturii” (1944), „Trilogia valorilor” (1946) şi „Trilogia cosmologică”, neterminată.

Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, „sub semnul unei fabuloase ab­senţe a cuvântului”, auto­definindu-se „mut ca o lebădă”, deoa­rece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că „era de o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe „o fiinţă primară” („eine Urmutter”). Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul „Andrei Şagu­na”, din Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919, Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj.
Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. „La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta ad­miraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu în Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935.
În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia „Pe ţărm“, urmată de cea intitulată „Noapte” şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. „Începuse să-l pasioneze pro-blemele de ştiinţă şi filozofie” – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dove­dească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filosofice (Conta, Schopenhauer, Höff­ding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşo­via, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipotenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, pu­blicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.
În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filosofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul pu­blic. Inaugurată cu „Poemele luminii” (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: „Paşii profetului” (1921), „În marea trecere” (1924), „Lauda somnului” (1929), „La cumpăna apelor” (1933), „La curţile dorului” (1938), „Nebănuitele trepte” (1943).
Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, individ/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre „tristeţea metafi­zică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei.
Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)). Opera filosofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe perso­na­lităţi ale culturii române moderne.
Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: „Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu).
Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.
Blaga și Securitatea
În viziunea Securităţii, lucrările scriitorului aveau „un conţinut duşmănos“, iar teoriile sale luptau „împotriva artei şi literaturii progresiste”. „M-a apucat în timpul din urmă o nerăbdare, şi teama să nu se întâmple ceva cu mine, să nu rămână opera neterminată”, îi scria Blaga fiicei sale, Dorli, în 1953.
Din cauză că scriitorul nu a acceptat să intre în Comitetul Central al Partidului Naţional Popular, un satelit al Partidului Comunist, Securitatea a început să îl urmărească îndeaproape pe Lucian Blaga. Astfel, în 1949, după reforma învăţământului, Blaga a fost înlăturat definitiv din postul de profesor universitar. Până în 1959 a lucrat la Institutul de Istorie şi Filosofie din Cluj, ca cercetător, iar apoi a fost transferat la Biblioteca Filialei Academiei din Cluj.
Scriitorul nu a mai putut să-şi publice vo­lumele, dar a continuat să scrie, operele din această perioadă fiind publicate după moartea sa. În schimb, a început să traducă lucrările unor poeţi străini, iar în 1950 a stabilit cu Uniunea Scriitorilor planul pentru traducerea poemului dramatic „Faust”, de Goethe. În acest timp, Lucian Blaga coresponda cu fiica sa, Dorli, aflată la Bucureşti. În scrisori îi explica dificultatea situaţiei sale. „Eu încerc să mă adaptez la o nouă viaţă cu ore fixe şi foarte nepoetice”, îi scria el.
Poetul a fost propus pentru Premiul Nobel în 1956. „Este evident că autorităţile româneşti nu au acceptat o asemenea pro­punere”, precizează Dorli Blaga, în cartea „Blaga supravegheat de Securitate”. La Stockholm a fost Zaharia Stancu, în ve­derea convingerii juriului să nu-l premieze pe Lucian Blaga. În 1959, în „Gazeta literară” a apărut un fragment din romanul lui Mihai Beniuc, „Pe muche de cuţit”, intitulat „Marele Anonim”, care avea ca scop atacarea poetului. Lucian Blaga a fost foarte mâhnit de acest articol, dar nu a avut cum să riposteze. Supravegherea lui Blaga a devenit mai accentuată din 1960. Securitatea a început să-i înregis­treze convorbirile telefonice, să-i obser­ve ieşirile şi vizitele primite. Cunoştinţe de-ale scriitorului au fost interogate, oameni pe care el îi considera prieteni l-au trădat.
Lucian Blaga s-a stins din viaţă pe 6 mai 1961. În romanul său postum „Luntrea lui Caron”, Blaga îşi imaginează propria înmormântare. Documentele găsite în arhivele Securităţii sunt dovezi ale faptului că scriitorul trebuia să fie arestat în acel an. Într-un interviu acordat revistei „Apostrof”, în 2002, Dorli Blaga po­vesteşte: „Tata a murit ca scriitor interzis, scos din programa analitică a şcolilor şi universităţilor, din manuale, din bibliotecile publice. Lucrările lui puteau fi citite numai cu aprobare, la fondurile speciale ale marilor biblioteci. Lucrările lui nu puteau fi citate decât dacă comentariul era negativ. În general, nu era acceptat în bi­bliografii. Iar cine aducea în şcoli sau facultăţi lucrări de Blaga risca sancţiuni foarte grave”.Cât a fost ostracizat, scriitorul nu a putut să-şi publice operele. În 1962, Dorli Blaga s-a ocupat de publicarea volumului de poezii postum, intitulat simplu, „Poezii”.

Un timid, un delicat, un introvertit

„Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici (…) Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat… Un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în România până ce vei închide dumneata ochii.”
Șerban Cioculescu
 

Poetul animei în veșnică desfășurare

„Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe ambivalente constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic (…) Acest tărâm este un continent al sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frământare, într-un continuu efort de autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin anima doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al unor experienţe depăşind această subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe esenţiale.”
Nicolae Balotă

„Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodatâ iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna”.
(Lucian Blaga, Biografie)