Mari personalități din istoria românilor. Eugen Ionescu

Ioan BOTIŞ

Eugen Ionescu s-a născut pe 26 noiembrie 1909 la Slatina, județul Olt. Mama lui, Marie-Thérèse, născută Ipcar, era fiica unui inginer francez care lucra în România. Tatăl, Eugen Ionescu, era avocat de meserie, însă a avut de-a lungul vieții nenumărate funcții publice, fiind în 1909, pentru câteva luni, subprefect al județului Olt. În anul 1911, când viitorul scriitor avea mai puțin de doi ani, familia s-a mutat la Paris, unde tatăl și-a continuat studiile la Facultatea de Drept. Între timp, familia Ionescu avea să se mărească: au venit pe lume încă doi copii, Marilina și Mircea, acesta din urmă fiind răpus de meningită la numai 18 luni.
În anul 1916, atunci când România a intrat în primul război mondial, tatăl său s-a întors la București și s-a înrolat în armată, lăsându-i pe Marie-Thérèse și pe micuții Eugen și Marilina să se descurce singuri la Paris. Astfel, relațiile dintre Eugen și mama lui au devenit tot mai strânse, creându-se o dependență care va face despărțirea din 1922 și mai greu de suportat. „Mama care m-a crescut, era de-o incredibilă tandrețe și plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă și că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soțul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris”, avea să afirme Eugen Ionescu după mulți ani.

Constrânsă de greutăți, Franța fiind de doi ani în război, mama viitorului dramaturg le-a cerut sprijinul părinților ei și și-a trimis copiii să locuiască la niște rude, în Mayenne, un departament din nord-vestul Franței. Au fost doi ani pe care Ionescu i-a considerat mai apoi ani de viață paradisiacă. După sfârșitul războiului, Eugen și sora lui au revenit la Paris și au locuit alături de mama lor, în apartamentul bunicilor. În aceeași perioadă, tatăl, pe care l-au considerat mort în război, avea să revină în viața familiei, schimbându-i dramatic cursul. Beneficiind de relații sus-puse, avoca­tul a reușit să divorțeze și să câștige în justiție custodia celor doi copii. Tatăl său a divorțat pentru că îl obseda posibila origine semită a soției sale. În aceste condiții, Eugen și Marilina au fost nevoiți să se întoarcă în București, unde au locuit cu tatăl lor și cu cea de a doua soție a acestuia, Lola, care avea, conform spuselor scriitorului, să le facă viața un coșmar.
Perioada petrecută în România a fost un adevărat exil pentru Eugen Ionescu. Nevoit să trăiască într-o țară în care nu se regăsea, Eugen Ionescu a fost dominat, în permanență, de dorința de a fugi cât mai departe de România. În 1922, anul în care a fost nevoit să se întoarcă în România la tatăl său, avea 13 ani. Șocul ruperii de Franța și de „paradisul în care a copilărit”, așa cum a descris perioada petrecută alături de familia mamei sale în localitatea Clapelle-Authenaise, un sat mic din nord-vestul Franței, avea să-l marcheze pe totdeauna și să-i influențeze opera. După zeci de ani, avea să scrie: „Acolo m-am simțit în exil. Mi-am promis să nu trăiesc în acel oraș sau în acea țară. Din păcate, mi-au luat 14 ani pentru a reuși să scap din România.” De fapt, au fost 16 ani. România i-a apărut scriitorului într-o lumină negativă încă de la început. Bucureștiul i se părea un oraș urât, cu străzi strâmte și case ponosite, cu oameni urâți pe străzi, cu mirosuri de mititei și de cârnați prăjiți emanând din grădinile de vară. Țiganii i s-au părut prea numeroși.
Eugen a fost nevoit să învețe limba ro­mână, pe care nu o vorbea deloc, și a fost înscris la Liceul „Sfântul Sava” din București, unde s-a adaptat destul de greu, dacă e să luăm în considerare notele obținute. Esențială pentru cu­noaș­terea stării emoționale a adolescentului este media obținută la purtare, 6, ceea ce dovedește că tânărul Eugen Ionescu era un elev dificil, greu de strunit.

Perioada liceului a fost una extrem de tumultoasă în viața scriitorului. Sora lui, Marilina, a părăsit casa tatălui, go­nită de mama vitregă. Fata a locuit cu mama naturală, Marie-Thérèse, ne­voită, pentru a fi în preajma copiilor ei, să părăsească Franța și să se stabilească la București, unde s-a angajat ca funcționară la o bancă. Cele două au trăit în sărăcie, deși tatăl scriitorului avea o situație materială bună. În cele din urmă, inevitabilul s-a produs, iar în 1926, după o ceartă violentă cu tatăl său, Eugen a plecat de acasă și s-a dus și el să locuiască cu mama lui.
Conflictele de la școală cu profesorii
s-au agravat, iar în primăvara anului 1928 a fost retras de la liceu și a fost nevoit să susțină, un an mai târziu, examenul de Bacalaureat la Craiova. Tot în 1928, Eugen Ionescu și-a făcut debutul literar, publicând poezii în „Bilete de papagal”. În anii următori, Ionescu a exprimat o serie de atitudini de opoziție față de tendințele literare și culturale ale dreptei politice, contestând scriitori con­temporani consacrați: Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Ion Barbu și Mircea Eliade. A publicat în numeroase reviste cronici literare, pa­gini de jurnal, eseuri, cronici plastice și poezii.
Pesimismul și nesiguranța zilei de mâine l-au apăsat tot mai mult. Anii petrecuți în România i-au conturat complexul de a nu se fi născut francez, considerând poporul român „leneș în viața de zi cu zi, liric în poezie și tembel în politică.”

Relația cu tatăl său a rămas una extrem de tensionată, Eugen Ionescu senior fiind un susținător consecvent al puterii politice, indiferent de orientările ideologice ale acesteia. Orice conversație purtată cu tatăl său se termina cu o ceartă. Ultima discuție cu tatăl său a avut loc în anul 1937, după care nu s-au mai văzut niciodată. Tatăl său avea să moară în anul 1948. 
În anul 1938, Eugen Ionescu a plecat din nou în Franța, la Paris, ca bursier al statului român. După o scurtă revenire în țară, perioadă în care a lucrat ca profesor de franceză la Liceul „Sfântul Sava” din București, în 1942 s-a stabilit definitiv în Franța, țara pe care a iubit-o și în care s-a simțit pe deplin împlinit. În 1940, Eugen Ionescu intrase în serviciul diplomatic român. Un an mai târ­ziu, Ionescu i-a tradus în franceză pe P.Dan, M.Ralea și Urmuz. În Franța, a realizat emisiuni radio la Marsilia despre România, a deschis catedra „Mihai Eminescu” la Nisa și primul lectorat de limba română la Monpellier. După război, odată cu schimbările dramatice din țară, a refuzat să se întoarcă.
În anul 1950, Eugen Ionescu a obținut cetățenia franceză. A fost „lucrător manual”, corector într-o editură și anticomunist declarat, deoarece „comunismul este contrariul a ceea ce afirmă teoretic”. A militat cu o stăruință exem­plară împotriva politicii promovate de Nicolae Ceaușescu. Scrisori deschise, semnarea unor proteste, mesaje televizate au demascat cu o virulență ex­tremă „genocidul cultural” instaurat de regimul dictatorial de la București. Sunt binecunoscute polemicile sale cu in­telectualitatea franceză de stânga, care influența masiv întreaga viață culturală a Franței și exercita un fel de „cenzură” neoficială.
Creația în limba română a marelui dramaturg („Elegii pentru fiinţe mici”, 1931 și „Nu”, 1934) este umbrită de dimensiunea impresionantă a operei sale de expresie franceză. E vorba de un parcurs triumfal care a început în 1946-1948 cu „Englezește fără profesor” (mai apoi jucată sub titlul „Cântăreața cheală”). Din anul 1957 această piesă se joacă neîntrerupt, alături de „Lecția”, la Teatrul de la Huchette din Paris. E un fapt unic în istoria teatrului universal, consemnat în Guiness Book of Records.
„7 piese într-un act” (1953) și alte vo­lume din dramaturgia lui Ionescu (din 1955) au fost întâmpinate cu răceală de cronicarii francezi. Dar „Scaunele” (1956) și „Rinocerii” (1959) l-au consacrat pe autor care, din 1966, a intrat în repertoriul permanent al Comediei Franceze. Creația sa e definită drept „teatru al deriziunii”, „anti teatru”, „teatru al absurdului”.

Scrierile lui Ionescu reflectă un comic născut din absurd, o manieră expresivă, care la început nu a fost apreciată de public. Opera sa poate fi considerată ca un efort original și reușit de a se desprinde din banalitatea contingentului sensului tragic și absurd al exis­tenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane. Obsesia morții este marea forță motrice a lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînţeleasă și neacceptabilă a individului. Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit, drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.
În primăvara anului 1967, Eugen Io­nescu a traversat o perioadă de severă depresie psihică, când a plecat în Elve­ția pentru tratament. Ca să-și depă­șească depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua criza. Nu putea ieși din acest cerc vicios și căuta alinare telefonându-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, providențialul propo­vă­duitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care l-a alinat pe depresiv. Prin­cipalul motiv al deprimării dramaturgului era impresia că piesele sale nu mai sunt jucate și că celebritatea lui apunea. Impresia era falsă, deoarece piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele din Europa. Începând cu anul 1964, piesele sale au fost puse în scenă chiar și în România comunistă. „Gloria lui mor­bidă, absurdă, nefastă nu a făcut decât să-i agraveze starea și problemele. O glorie ce are chipul blestemului”, spu­nea Cioran despre Ionescu.
Una dintre preocupările majore cu caracter aproape obsesiv ale dramaturgului, a fost cea a sfârșitului existenței pământești a ființei și a ceea ce ar mai putea fi după. „În fond, e foarte nefericit, veșnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie”, considera Emil Cioran într-o scrisoare din 1979, către Arșavir Acterian.

Membru din 1970 al Aca­demiei Franceze și fondator al teatrului absurdului, Eugen Ionescu a trăit și a privit sentimentul morții ca o angoasă permanentă, fără ieșire și fără răspuns.
După 1970, militantismul său declarat (a fost președintele Comitetului intelectualilor pentru o Europă a libertăților) contra totalitarismului de expresie comunistă a făcut ca autoritățile de la București să-l interzică cu desăvârșire. Respins de țara sa până în 1983, Eugen Ionescu a contribuit ca nimeni altul la cunoașterea valorilor culturii române în Franța. Personalitate polivalentă, Ionescu a expus desene, litografii și picturi în Franța, SUA, Germania și Elveția, a jucat într-un film și a scris un libret de operă. A fost considerat un teoretician al „avangardei” teatrale din deceniul șase al secolului XX.
În planul creației, obsesia și angoasa sfârșitului au reprezentat „marea forță motrice” a operei sale literare. În ceea ce privește experiența individuală, acestea și-au găsit expresia în febrile căutări de a înțelege și de a explica finitudinea umană, pornind de la teza de doctorat intitulată „Tema morții și a păcatului în poezia franceză”, începută înainte de război și rămasă neterminată, și ajungând până la ultimele gesturi ale vieții sale.
După 1989 a văzut unica soluție de refacere a României în reinstaurarea monarhiei, cu regele Mihai I, înconjurat de savanți specialiști în calitate de consilieri. A rămas reticent față de configurația politică de după 1989 a țării, deși a declarat că „din acest mo­ment s-a simțit a fi redevenit român”. Cu toate acestea, astăzi, în contractele de drepturi de autor pe care le semnează fiica sa Marie-France Ionesco, aceasta in­terzice categoric ca tatăl său să fie recunoscut ca dramaturg de origine ro­mână.
Eugen Ionescu a fost dr. Honoris Causa la mai multe universități din Europa și America. Operele sale au fost traduse și montate în întreaga lume, de-a lungul timpului bucurându-se de un prestigiu răsunător. S-a stins din viață la 28 martie 1994 la Paris și a fost înmormântat la cimitirul din Montparnasse. În anul 2009, a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.