Mari personalități din istoria românilor. Carol I al României

S-a născut pe 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Ho­hen­zollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al principelui Karl Anton şi al principesei Josephine de Baden. Era înrudit cu Casa regală a Prusiei şi cu numeroase familii domnitoare din Euro­pa. După ce Carol finalizează studiile elementare, se înscrie la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857, termină cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin cu gradul de locotenent, iar până în 1866 va fi ofiţer al armatei germane. Îşi comple­tează studiile teoretice la Universitatea din Bönn, urmând cursuri de literatură franceză şi istorie. Familia sa avea legături de rudenie cu împăratul Franţei Napoleon al III-lea, iar România era pu­ternic influenţată de cultura şi politica franceză. Aşadar, recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare.

După refuzul lui Filip de Flandra al Belgiei de a ocupa tronul României, pe 19 martie 1866, I.C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în România din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I.
Între timp, la Bucureşti, în ziua de 30 martie, Locotenenţa Domnească publică o proclamaţie către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de Hohenzollern ca domnitor al românilor, cu drept de moştenire, care va domni sub numele de Carol I. Regele Prusiei este primul care îşi dă acordul. Pe 7 aprilie, Carol a avut o întrevedere cu Otto von Bismarck, cancelarul pru­sac, care l-a sfătuit „să ia hotărârea în­drăz­neaţă de a pleca direct spre Ro­mânia”. În cele din urmă, după îndelungi sfaturi cu tatăl său, guvernatorul Renaniei, Carol acceptă să vină în Prin­ci­pate pentru a deveni domnitorul românilor.

Carol ajunge la Bucureşti pe 10 mai 1866, fiind întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, care îi înmânează cheile oraşului. Principele este escortat spre Dealul Mitropoliei, pe drum fiind aclamat frenetic de mulţimile strânse să-l vadă pe noul suveran. Aici se oficiază Tedeumul, apoi este invitat să depună jurământul în noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Române în Palatul Mitropoliei, care era sediul Adunării Constituante. Carol este întâm­pinat de preşedintele Adunării, Emanoil Costache Epureanu, care îl conduce la tronul princiar ridicat pe tribună. Mitropolitul Nifon pune crucea şi Evanghelia pe masa aşezată în faţa tro­nului, iar colonelul Nicolae Haralambie citeşte formula de jurământ românească, care îi este tradusă principelui în franceză: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn constituţional”. Carol pune mâna dreaptă pe Evanghelie şi rosteşte cu voce fermă în româneşte: „Jur!”. Astfel, Carol I de Hohenzollern-Sig­maringen devine domnitorul Princi­patelor Unite Române. Totodată, în momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanţei Naţionale, tânărul dom­ni­tor rosteşte o frază ce va fi emblema­tică în dezvoltarea personalităţii sale pe tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”. Într-o scurtă alocuţiune, el şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumnea­voastră soarta cea bună ca şi cea rea”.
Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a numit un nou Consiliu de miniştri condus de Lascăr Catargiu şi a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea redactării şi elaborării unei noi Constituţii a României, care să facă din domnia sa un regim democratic şi constituţional. Noua lege fundamentală a fost promulgată de domnitor pe 1 iulie 1866. Era alcătuită după model belgian, fără aprobarea Marilor Puteri, având şi caracterul de primă constituţie internă românească. Pe plan extern, ea a fost percepută ca o manifestare a indepen­denţei, căci prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. Noua Constituţie proclama principiul fundamental al separării puterilor în stat. Puterea executivă era exercitată de un Consiliu de miniştri, puterea legislativă de Reprezentanţa Naţională, bicamerală, care printre alte atribuţii avea drept de interpelare a guvernului, iar puterea judecătorească era încredinţată instan­ţelor de judecată. Domnitorul era şeful statului, comandatul suprem al armatei, având atât prerogative executive, cât şi legislative. El putea convoca şi dizolva Parlamentul, numea şi revoca miniştri, sancţiona şi promulga legile, având şi drept de veto absolut, declara război şi încheia pacea. Aşadar, România devenea o monarhie constituţională. Totodată, legea fundamentală garanta drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, precum egalitatea în faţa legii, libertatea
învăţământului, a presei, a asocierilor şi întrunirilor, şi declara proprietatea sacră şi inviolabilă.

Pe 3 noiembrie 1869, Carol se căsă­toreşte cu principesa Elisabeta de Wied. Cuplul regal a avut o fetiţă, principesa Maria, născută la 27 august 1870, însă aceasta a murit de scarlatină când era doar o copilă, pe 28 martie 1874. După această tragedie, Carol şi Elisabeta nu au mai avut copii, lăsând familia domnitoare fără moştenitori la tronul dinastic.

Primii ani de domnie au însemnat o perioadă de adaptare la realităţile româneşti, viaţa politică agitată fiind caracterizată şi de o instabilitate guver­namentală. În perioada mai 1866 - martie 1871 s-au format 10 guverne şi au existat peste 30 de remanieri.
Personalitatea puternică a noului domnitor i-a luat prin surprindere pe repre­zentanţii grupărilor politice, în special pe liberalii radicali. Treptat, pe fondul di­sensiunilor de pe scena politică erau or­ganizate tot mai multe manifestaţii antimonarhice şi republicane, care îl acuzau pe Carol că încearcă să profite de situaţia financiară grea a ţării. Acesta era consi­derat vinovat şi de problema din jurul afacerii Strousberg, consorţiu prusac căruia domnitorul îi concesionase dreptul de a construi o magistrală feroviară între Roman şi Vârciorova, dar care a comis incorectitudini grave în manipularea fondurilor pe spatele statului ro­mân.

În 10 martie 1871 a pornit o amplă răscoală a populaţiei Capitalei faţă de sărbătorirea cu mult fast a zilei de naştere a împăratului Wilhelm de către colonia germană din Bucureşti. Manifes­tanţii nu puteau tolera un asemenea afront şi s-au abătut cu pietre asupra geamurilor sălii unde se ţinea fastul, scandând în acelaşi timp lozinci antidinastice şi republicane. Carol a scos armata în stradă pentru a restabili ordinea, ge­nerând o ciocnire de forţe sângeroasă. În dimineaţa zilei de 11 martie 1871, Las­căr Catargiu şi Nicolae Golescu s-au prezentat la Palatul Regal, iar Carol le-a adus la cunoştinţă hotărârea de a abdica. Decizia domnitorului de a juca pe o singură carte a produs un efect psiholo­gic. Puterile Garante nu vedeau cu ochi buni o Românie republicană, plus că plecarea lui Carol ar fi dezlănţuit mari nenorociri asupra ţării, precum falimentul statului şi o stare de anarhie generală. Exponenţii clasei conducătoare nu se puteau dispersa de Carol. În aceste condiţii, la insistenţele ferme ale lui Catargiu, domnitorul declară că „vrea să mai chibzuiască o dată”, cerând în schimb „un guvern tare” care să sprijine legea finanţelor şi modificarea atitudinii Adunării, care în repetate rânduri îşi exprimase ostilitatea faţă de domnitor. Spre seară, Lascăr Catargiu devine noul preşedinte al Consiliului de miniştri şi acţionează energic pentru împrăştierea manifestanţilor şi restabilirea ordinii.

La 9 septembrie 1878, Consiliul de miniştri a hotărât ca domnitorul Carol I să poarte titlul de „Alteţă regală”. Prin aceasta se urmărea afirmarea României pe scena internaţională ca stat suveran şi independent, care a rupt definitiv trecutul de vasalitate faţă de Poartă, şi conso­lidarea poziţiei lui Carol concomitent cu ridicarea prestigiului dinastiei de Hohenzollern în faţa celorlalte monarhii europene. În 1879, Reprezentanţa Naţio­nală promulgă revizuirea Constituţiei în conformitate cu hotărârile luate de Congresul de Pace.

În februarie 1880, la numai câteva zile de la proclamarea convenţiei, Germania, Franţa şi Anglia recunoşteau indepen­denţa României.
Conservatorii îi acuzau în dese rânduri pe liberali că nu doreau să proclame monarhia, deoarece în străfundul inimii lor rămâneau republicani. Pentru a dovedi că acuzaţiile sunt false, în ziua de 14 martie 1881, guvernul liberal prezintă un proiect de lege prin care Parlamentul, în puterea dreptului de suveranitate a naţiunii, „Proclamă rege al României pe Alteţa Sa Regală prinţul Carol I”. Proiectul a fost adoptat în unanimitate de Corpurile legiuitoare şi prevedea: „Articolul I. România ia titlul de regat. Domnitorul ei, Carol I, ia, pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de rege al României. Articolul II. Moştenitorul tronului va purta titlul de principe regal”. O delegaţie în frunte cu Dimitrie Ghica, preşedintele Senatului, şi Constantin A. Rosetti, preşedintele Adunării Deputa­ţilor, a prezentat legea lui Carol I. Chiar în acea seară a avut loc ceremonia la palat în cadrul căreia a fost promulgată legea. În raportul guvernului, citit la ce­re­monie se arăta: „România, constituită în regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume care este în acord cu poziţia ce a dobândit ca stat independent. Domnul României este suveranul său, şi acest suveran luând titlul de rege, nu face decât să continue a exercita suveranitatea domnului”.

Pe 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei, are loc ceremonia de încoronare a lui Carol I şi a soţiei sale, Elisabeta, ca suverani ai României. Preşedinţii celor două Camere au înmânat suveranilor coroanele din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub comanda lui Carol. În cuvântul de mulţumire, regele a afirmat că primeşte coroana „ca un simbol al independenţei şi al puterii României”. Cum, după moartea fiicei lor Maria, cuplul regal nu a mai avut copii, nu exista un succesor clar determinat la tron. Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen s-a reglementat această problemă. Articolul 83 din Constituţia României prevedea ca succesiunea tronului să i se încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I.

După proclamarea regatului, manifes­taţiile antidinastice au continuat, mai ales din partea „Opoziţiei Unite” care se folosea de orice prilej pentru a determina căderea de la putere a guvernului I. C. Brătianu. Campaniile se desfăşurau prin intermediul presei. Cei mai activi erau Gheorghe Panu, lider al radicalilor libe­rali, prin intermediul oficiosului „Lupta”, şi Dumitru Brătianu în ziarul „Naţiu­nea”. Cea mai mare manifestaţie a avut loc în martie 1888 la Bucureşti, când răbdarea opoziţiei faţă de marea gu­vernare liberală atinsese punctul culminant. Au avut loc lupte de stradă în faţa Palatului Regal sfârşite prin intervenţia brutală a Jandarmeriei. Presat şi de răscoala ţărănească izbucnită în acelaşi an, Ion C. Brătianu şi-a depus demisia pe 20 martie 1888, după 12 ani de dominaţie liberală a vieţii politice din România. Au urmat, după expresia lui Nicolae Iorga, „douăzeci de ani de dominaţie a Coroanei”, în care regele a ştiut să ţină în mână balanţa puterii, folosind cu precădere sistemul rotativei guvernamentale prin alternarea la putere a conservatorilor cu liberalii.

Carol I s-a preocupat de sprijinirea culturii şi dezvoltarea învăţământului. Aca­demia Română i-a recunoscut preţioasa activitate în acest sens, iar după 1879 a fost ales preşedinte de onoare al acestui for ştiinţific şi cultural. Mai mult, din 1891 regele s-a dedicat în mod special dezvoltării culturii româneşti prin fundaţia „Carol I”.

Politica externă a României după obţine­rea independenţei de stat a cunoscut multiple semnificaţii. Ostilitatea vădită a Rusiei faţă de ţara noastră, scăderea influenţei franceze şi creşterea rolului Germaniei pe scena interna­ţională au permis lui Carol I să îşi materia­lizeze simpatiile pentru ţara sa de origine printr-un tratat de alianţă. Carol a fost invitat la Berlin ca naş la botezul unui fiu al viitorului împărat Wilhelm al II-lea, iar cu acest prilej a fost stabilit cadrul proiectului de tratat.
La 18 octombrie 1883 România a încheiat un tratat cu Austro-Ungaria la care a aderat şi Germania. Astfel, ţara noastră a devenit membru asociat al blocului militar denumit Tripla Alianţă sau Puterile Centrale. Prin acest fapt, România a ieşit din izolarea politică în care se afla la acel moment, iar ţara noastră s-a afirmat ca un factor de echilibru în Balcani. Acest tratat a fost ţinut secret, căci o alianţă cu Austro-Ungaria, care stăpânea opresiv Transilvania, ar fi fost extrem de nepopulară în rândul opiniei publice. De fapt, şeful statului român nu s-a considerat niciodată aliatul guvernului maghiar, iar starea de tensiune dintre România şi Austro-Ungaria, generată de voinţa poporului român de pe ambele versante ale Carpaţilor de a trăi în graniţele unuia şi aceluiaşi stat, nu s-a micşorat. De asemenea, Carol I a încurajat lupta românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, folosind diverse modalităţi. Un exemplu este intervenţia sa pe lângă Curtea de la Viena pentru eliberarea conducătorilor mişcării memorandiste, condamnaţi în procesul de la Cluj în 1894. Promovând o politică de echilibru între Marile Puteri, România a evitat să se angajeze efectiv de partea unuia sau altuia din cele două blocuri militare, Antanta şi Puterile Centrale, străduindu-se să menţină relaţii amicale cu toate statele.

Având cea mai lungă domnie din istoria ţării, 48 de ani, Carol I a murit pe 27 septembrie 1914 la Castelul Peleş, la vârsta de 75 de ani, fiind înmormântat la Curtea de Argeş, în Biserica Episcopală, unde, după numai doi ani de la moartea sa, a fost înmormântată şi soţia sa, Elisabeta.