Mari personalități din istoria românilor. Bogdan Petriceicu Haşdeu

Ioan BOTIŞ

Bogdan Petriceicu Haşdeu a fost fiul boierului Alexandru Hâjdău şi al Elisabetei Dauks­za, o familie de oa­meni cultivaţi. Tatăl şi bunicul lui au fost poligloţi, care au scris despre folclorul şi istoria românilor, ceea ce a avut o mare influenţă asupra viitorului savant. În anul 1841, familia s-a stabilit în Podolia, unde a avut de suferit din cauza temperamentului nepotolit al tatălui, considerat „tulburător al liniştei publice”. În anul 1848, a murit mama viitorului savant. După doi ani, familia s-a mutat în Basarabia.
Haşdeu a făcut primele clase în Polo­nia, Uiniţa, Rovo şi Cameniţa, liceul la Chişinău, dreptul la Universitatea din Harkov, Polonia (1852-1856), unde
şi-a aprofundat cunoştinţele de istorie şi filologie. A învăţat mai multe limbi: rusa, poloneza, germana, engleza şi franceza. Nicolae Iorga i-a făcut un portret lui Haşdeu, ajuns la douăzeci de ani: „Ca prinţ sărac, slab şi bolnăvicios, impunător printr-o ştiinţă enciclo­pe­dică, dobândită de douăzeci de ani între un duel şi un banchet intim, ca un ori­ginal de care nu se putea apropia nimeni fără a fi uimit şi rănit de uimirile şi însuşirile lui superioare şi de inferio­ri­tatea unui spirit agresiv, care nu cruţa nimic, nici pentru cel mai sfânt principiu ori pentru cea mai firească legătură.”
Haşdeu a ajuns ofiţer în armata rusă. De o uimitoare precocitate intelectuală, proiectând mereu mari opere fundamentale şi încercându-şi condeiul, cu egală dezinvoltură, în toate genurile literare, a dus, în acelaşi timp, traiul dezordonat al ofiţerului de husari, în stil Peciorin, risipitor, nebun, în conflict ostentativ cu morala filistină.

După o scurtă perioadă petrecută în ar­mata rusă, în anul 1857 Haşdeu a dezer­tat şi a trecut în Moldova, unde a fost numit judecător la Cahul, în anul 1858. Ruşii i-au cerut extrădarea, iar la refuzul autorităţilor române, i-au anulat dreptul la moştenire pe care-l avea asupra unor moşii ale familii rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale juridică. La scurt timp a fost destituit şi a revenit la Iaşi, devenind profesor de istorie, geografie şi statistică la Şcoala Reală, precum şi custodele Bibliotecii Universităţii din Iaşi (1859-1962). Haşdeu a donat bibliotecii 4.000 de vo­lume.
Cea mai mare parte a activităţii sale a consacrat-o istoriei şi filologiei. Ca istoric s-a remarcat, mai ales, prin Istoria critică a românilor (1873-1875), rămasă însă neterminată, bine primită, mai ales că demontează afirmaţiile contestatarilor autohtoniei românilor la nord de Dunăre, lucrare pentru care a fost premiat. În Istoria critică a românilor, Haşdeu ţi-a propus studierea secolului al XIV-lea, secolul în care au fost întemeiate statele feudale româ­neşti la nord de Dunăre. Din păcate, au apărut doar primul volum şi un fascicol din cel de-al doilea.
Alte lucrări importante scrise de Haşdeu sunt: Ioan Vodă cel Cumplit (1865), Arhiva istorică română (1865-1867), în trei tomuri, ce cuprinde documente istorice, filologice şi din literatura naţională şi străină, multe dintre ele inedite. În Historia antică a românilor (1875), deşi rămasă incompletă, Bog­dan Petriceicu Haşdeu a început inves­tigaţiile critice asupra istoriei româ­nilor.
Lucrările sale filologice mai importante sunt: Cuvente den bătrâni (1878-1881), unde „pătrunderea şi erudiţia lui Haşdeu se pun în evidenţă în modul cel mai splendid”, după cum afirma filologul german Schuchard şi Etymolo­gicum Magnum Romaniae (1886-1898), proiect grandios, nefinalizat însă din cauza morţii sale. Această lucrare a reprezentat începutul unui dicţionar enciclopedic al limbii române, dar, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, a ajuns până la definiţia „bărbat”.
În dramaturgie, operele sale cele mai importate sunt Răzvan şi Vidra (pusă în scenă pe 10 februarie 1867 la Teatrul Naţional din Bucureşti şi comedia Trei crai de la răsărit. În literatură s-a remarcat prin nuvela Duduca Mamuca (1863) asupra căreia a revenit după scandalul iscat, schimbându-i conţinutul şi titlul, care a devenit Micuţa (1863). Apariţia acestei nuvele i-a provocat îndepărtarea din posturile de bibliotecar şi profesor, precum şi chemarea în faţa tribunalului, sub învinuirea de imoralitate. S-a considerat că nuvela conţine pasaje chiar obscene, dar Haşdeu s-a apărat singur în instanţă şi a fost achitat.
Din anul 1878, Haşdeu a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti. A publicat o parte din lecţiile sale pline de originalitate şi de cunoştinţe vaste asupra literaturilor străine şi a limbii române.Ca director al Arhivelor Statului (1876-1901), a pu­blicat masiv documente referitoare la istoria naţională. Fiind primul condu­că­tor al Arhivelor Statului a început să publice copii după actele din arhivele străine privitoare la români. Recunos­cându-i meritele, Academia Română
l-a primit în rândurile sale în anul 1878, ca un omagiu al întregii sale opere de până atunci, dar şi ca recunoaştere a spiritului său enciclopedist. Bogdan Petriceicu Haşdeu a fost, de asemenea, membru al Societăţii Lingvistice din Paris, al Academiei din St. Petersburg şi al altor societăţi savante.
În politică a cochetat cu Partidul Naţional Liberal, pe listele cărora a fost ales deputat, în anul 1867. A sprijinit înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza şi aducerea prinţului străin, apoi, pentru o perioadă, a fost antimonarhist, revenind însă, după un timp, la sentimente monarhiste.
Până la moartea fiicei sale, Iulia, Haş­deu fusese un om straniu, cu preo­cupări şi moduri de viaţă străine lumii co­mune. După moartea Iuliei, savantul
s-a transformat cu totul, dând bizareriei sale o nuanţă sumbră. Activitatea ştiinţifică a scăzut permanent şi cu aceeaşi pasiune cu care adunase până atunci documente sau studiase limba
s-a apucat să strângă publicaţii spiritiste. Convins de caracterul ştiinţific al experienţelor spiritiste, a încercat chiar să fotografieze sufletele celor morţi.
În anul 1899, Haşdeu s-a retras de la Arhivele Statului, iar în anul 1900 de la Universitate. În castelul spiritist ridicat la Câmpina a trăit ca o buhă, un om cu nasul ascuţit, cu o barbă aruncată parcă de vânt peste umăr. Pe 19 iunie 1902
i-a murit şi soţia. Lumea îl uitase deja, catalogându-l drept un excentric cu o popularitate de savant eclipsată de cea de spiritist. Încredinţat că sufletul trăieşte materialmente într-o conversiune externă spre marele centru, Haşdeu s-a stins liniştit.

Haşdeu s-a stins din viaţă la 25 august 1907, la Câmpina, judeţul Prahova, singur, anonim, semiparalizat pe partea stângă şi suferind de mai multe boli şi de debilitate generală prin senilitate. La înmormântarea sa au fost prezente doar 27 de persoane. Majoritatea oficialită­ţilor erau în concediu şi nu şi-au găsit înlocuitori pentru tristul eveniment. „Acuma am înţeles eu vorbele lui Victor Hugo – scria Caragiale - «Oa­meni mari, trebuie să muriţi când trebuie», adică să nu moară «la saison morte», când nu e nimeni în Bucureşti.”

Prin lucrările sale ştiinţifice, Bogdan Petriceicu Haşdeu a creat un stil erudit, enciclopedist şi, mai ales, a deschis gustul pentru sinteze culturale, ge­nerând o tradiţie în cultura românească, continuată de Nicolae Iorga, George Călinescu şi Mircea Eliade. Haşdeu rămâne un deschizător de drumuri în filologie, folcloristică, istorie, aşezând cercetarea acestor domenii într-un cadru care a rămas neschimbat pentru o lungă perioadă de timp.

Marele enciclopedist a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile. În ciuda criticilor, foarte dure uneori, asupra metodelor sale de lucru, Haşdeu rămâne un mare om de cultură, un neobosit cercetător şi un pionier al mai multor domenii ale filologiei şi istoriei României. Geniu plurivalent, cu orizonturi enciclopedice, Haşdeu reuneşte în ecuaţia personalităţii un romantic cu ambiţii prometeene, un savant format la şcoala pozitivismului, un zeflemist dispus să ia totul în răspăr şi u vizionar capabil de fulguraţii profetice.


Bogdan Petriceicu Haşdeu a avut adesea sclipiri geniale în combinarea detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filolo­gice spre dezlegarea problemelor celor mai grele şi mai obscure.

Activitatea publicistică

Activitatea publicistică a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu constă în colaborarea cu numeroase publicaţii, multe dintre acestea fondate chiar de el: „România” (1858-1859), „Foaia de istorie română” (1859), „Foiţa de istorie şi literatură” (1860), „Lumina” (1862-1863), „Din Moldova” (1862-1863), în care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele critice etc. Aceste publicaţii au apărut în Iaşi, în ele predominând lucrările cu caracter istoric şi filologic.
La Bucureşti a editat revistele satirice „Aghiuţă” (1863), „Satyrul” (1866), istorico-literare: „Traian” (1869-1870), „Columna lui Traian” (1870-1877, 1882-1882) şi „Revista nouă” (1887). A condus „Foaia societăţii Românismul” (1870-1871), „Revista literară şi ştiinţifică” (1876) şi a colaborat cu „Buciumul”, „Familia”, „Sentinela Română”, „Românul”, „Perseverenţa”, Ghimpele” ş.a.

Un copil de geniu

În anul 1865, Haşdeu s-a căsătorit cu o româncă ardeleancă, Iulia Făliciu, care i-a dăruit peste patru ani un copil, pe Iulia. Copilul s-a dovedit a fi un geniu din primii ani de viaţă. Ştia să, scrie şi să citească de la vârsta de trei ani, la opt ani vorbea deja mai multe limbi: franceza, engleza şi germana. La 11 ani şi-a susţinut examenele la liceul „Sf. Sava”, iar în 1886, la numai 17 ani, şi-a luat bacalaureatul la Sorbona. Iulia nu şi-a putut continua studiile deoarece s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a stins din viaţă înainte de a împlini 19 ani, în anul 1888. Impactul asupra lui Bogdan Petriceicu Haşdeu a fost imens, toată perioada ce a urmat acestui trist eveniment a fost influenţată negativ,
ducându-l spre un continuu declin ştiinţific, moral, comportamental şi psihic.