Marele Razboi - iadul pe pamant!

* 28 iulie 1914 - izbucnirea primului razboi mondial Primul razboi mondial a presupus o mobilizare a fortelor pe scara globala. Alaturi de tarile europene aflate în conflict, la razboi au participat si dominioanele acestora. Ramas în istorie cu numele de Marele Razboi, acest conflict a produs numeroase si semnificative mutatii politice, sociale si economice la nivel mondial. La începutul secolului XX, fragilul stat multietnic reprezentat de Austro-Ungaria era paralizat de propria stare de faliment si de fortele nationaliste care se manifestau tot mai violent. Cu toate acestea, Austro-Ungaria a continuat sa-si sustina cu agresivitate pretentiile asupra Bosniei-Hertegovina si Serbiei. Dupa asasinarea la Sarajevo a mostenitorului tronului austriac, arhiducele Franz Ferdinand, Austria i-a facut raspunzatori de acest act terorist pe slavii nationalisti influentati de Serbia si a facut asupra acesteia presiuni menite sa ofere un pretext pentru declansarea razboiului. Cu toate ca sarbii au acceptat toate despagubirile cerute de guvernul vienez, la 28 iulie 1914, Austria a declarat razboi Serbiei. Guvernarea habsburgica era hotarata sa înlature definitiv pericolul slav, iar Germania a fagaduit o data în plus sa sprijine Austria, cu care era aliata. Rusia nu-i putea dezamagi pe slavii din sud; ca atare, a asigurat Serbia de sprijinul sau si si-a mobilizat trupele. O luna mai tarziu, razboiul ce parea balcanic s-a transformat în Marele Razboi, printr-o reactie în lant a mobilizarilor. Extinderea conflictului Conflictul s-a extins dincolo de Balcani din cauza ajutorului acordat Austriei de Germania. La începutul lui august, Germania a declarat razboi Rusiei si Frantei. Germania a atacat la 3 august 1914 Franta, în conformitate cu planul Schieffen. Trupele germane au evitat fortificatiile situate de-a lungul granitei franco-germane, chiar daca actionand asa au încalcat neutralitatea Belgiei. Nerespectarea neutralitatii Belgiei a fost elementul care a convins în cele din urma guvernul britanic sa intre în razboi. Pretextul a fost acela ca Anglia se simtea amenintata de de regimul german care nu respecta legislatia internationala. În plus, Anglia a declarat ca un tratat semnat în 1829 o obliga sa apere statutul neutru al Belgiei. Prin urmare, la 4 septembrie, Marea Britanie a declarat razboi Germaniei, în numele Imperiului si dominioanelor britanice. În realitate, tensiunile dintre Germania si Marea Britanie erau mai vechi. Acestea au izbucnit pentru prima data în timpul razboiului burilor, cand germanii au sustinut populatia afrikaner. Arme chimice si tancuri Frontul de Vest a fost deschis de înaintarea rapida a trupelor germane prin Belgia si Luxemburg. Germanii au ajuns pana în apropierea Parisului, dar dupa prima batalie de pe Marna s-au retras si si-au fixat pozitiile în zona cuprinsa între Ypres (în nordul Belgiei), Soisson si Verdun. De la sfarsitul anului 1914, conflictul s-a transformat într-un razboi de uzura. Disparand repede ideea unui razboi scurt, durata însasi si costul de vieti omenesti ale conflictului au provocat profunde mutatii în societatea si în economia europeana. Ofensivele de proportii s-au soldat cu victorii strategice modeste, dar cu maceluri inimaginabile pana atunci. Mitralierele, „reginele transeelor”, pozitionate astfel încat sa acopere liniile frontului cu foc încrucisat, faceau ca atacurile sa fie extrem de distructive (70.000 de soldati britanici au murit în batalia de pe Somme înainte sa ajunga la liniile germane, iar un batalion canadian a pierdut înca din prima zi de lupta 90% dintr-un efectiv de 800 de oameni). Barajele de artilerie grea, vremea nefavorabila si sobolanii au facut din transeele întinse pe o lungime de 800 de kilometri iadul pe pamant. Ororile au capatat o noua dimensiune în 1916, cand germanii au introdus în lupta armele chimice. În ciuda ofensivei germane finale de pe Marna din 1918, razboiul de uzura a fost pierdut în cele din urma de germani, acest lucru fiind rezultatul, în special, a doi factori: introducerea de catre Aliati a echipamentelor mecanizate de lupta, în special folosirea tancurilor, si intrarea SUA în razboi, acest eveniment înclinand definitiv balanta de forte în favoarea Aliatilor. În vara lui 1918, cea mai mare parte a teritoriului Frantei fusese eliberat de sub ocupatia germanilor, acestia suferind o grea înfrangere ca urmare a folosirii tancurilor de catre generalul Foch în batalia de la Amiens. Esecul slav în rasarit În timp ce germanii încercau fara succes sa învinga Franta înainte ca Rusia sa-si mobilizeze trupele, imediat dupa izbucnirea razboiului, armata rusa a încercat sa profite de situatie si a înaintat pe teritoriul slab aparat al Germaniei. Trupele germane aflate sub comanda lui Hindenburg si Ludendorff au reusit sa-i învinga pe rusi în bataliile de la Tannenberg si de la Lacurile Mazuriene, dar rusii au continuat sa ramana pe pozitii în Prusia pana în 1915. Dupa ofensiva austro-ungara din primavara si vara anului 1915, înaintarea rusilor a luat sfarsit, cea mai mare parte a teritoriului Poloniei fiind ocupata de germani si austrieci. În septembrie 1915, tarul Nicolae al II-lea a preluat personal comanda trupelor sale. În anul urmator, contraofensiva rusa s-a soldat cu unele victorii, dar grelele pierderi în materiale si oameni au scazut mult moralul soldatilor. Efortul de razboi al Rusiei a fost afectat de Revolutia rusa din 1917, de care armatele germana si austro-ungara au profitat, ocupand Bucovina si cea mai mare parte a Galitiei. Trupele rusesti s-au aflat în pragul înfrangerii. Dupa o noua ofensiva germana, noii conducatori bolsevici ai Rusiei, care îi aveau în frunte pe Lenin si Trotki, nu au avut alta alternativa decat sa accepte Tratatul de pace dezavantajos care le-a fost impus la Brest-Litovsk. Sfarsitul hegemoniei europene La sfarsitul razboiului, patru mari imperii au disparut, iar din cenusa lor s-au nascut noi entitati statale. S-a întamplat cu Rusia tarista, tarîta în revolutia din 1917, Germania wilhelmiana, transformata într-o noua si vlaguita republica (Republica de la Weimar), în timp ce destramarea Austro-Ungariei si a Imperiului otoman au accentuat traditionala instabilitate din regiunea central-europeana a Europei. Primul razboi mondial a însemnat si sfarsitul hegemoniei europene asupra lumii, care atinsese apogeul în perioada coloniala. SUA, chiar daca formal s-a izolat dupa 1918, s-a impus ca o adevarata superputere, în timp ce constituirea primului stat socialist, Uniunea Sovietica, a reprezentat polul de contragreutate, care avea sa-si puna amprenta asupra politicii europene si mondiale pentru urmatorii 70 de ani. Trezirea spiritului national de independenta a actionat în lumea araba si în Extremul Orient. Chiar daca nu a avut un succes imediat, acesta s-a dovedit a fi de necontrolat de catre puterile europene, iesite din conflict îndatorate economic si profund marcate politic si institutional. Pacea din 1919 a dorit „sa pedepseasca” învinsii, dar s-a dovedit fragila si a dus la aprinderea fitilului spiralei crizei economice si politice care, la randul ei, a dus la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. Rezultatul nationalismului fervent „În deceniile dinaintea declansarii razboiului, în 1914, europenii au cochetat cu ideea de putere militara mai mult ca oricand în decursul istoriei. Aceasta adeziune provenea într-o oarecare masura din satisfactia si emotia de a privi desfasurarile de forta militara, dublate de certitudinea ca forte masive aparau interesele tarii. Experienta sugera si considerente de ordin practic care justificau admiratia fata de puterea militara. De la jumatatea secolului al XIX-lea, razboaiele au fost, de regula, rapide si decisive, aducand rezultatele dorite cu pretul unor pierderi umane si materiale relativ scazute. Încrederea în primatul puterii militare a determinat statele europene sa se angajeze într-o cursa a înarmarilor care a dus la formarea celor mai mari si mai distrugatoare armate cunoscute în istorie. Chiar daca scopul acestei competitii razboinice era în primul rand defensiv, complexitatea situatiei sporea temerile si antipatiile nationale, amplificand fiecare criza (...) Acest razboi de proportii a fost rezultatul nationalismului fervent care anima întreaga populatie europeana; la aceasta s-au adaugat doua aliante rivale, care legau majoritatea natiunilor de statele est-europene aflate în conflict, si o încredere nemarginita în posibilitatea rezolvarii pe cale militara a diferendelor internationale.” - John R.Barber Cauze numeroase si eterogene Cauzele izbucnirii conflictului au fost numeroase si eterogene. Pe plan cultural ele au fost legate de dezvoltarea curentelor de gandire nationaliste, de irationalismul si exaltarea violentei ca factor de dezvoltare în istorie, care au gasit o rezonanta deosebita în miscarile panslaviste si progermaniste. Echilibrele politice au intrat în criza din cauza concurentei coloniale si maritime dintre Marea Britanie si Germania, care sub împaratul Wilhelm al II-lea (în fotografie) a încercat sa-si asume rolul de putere mondiala. La aceasta s-a adaugat si tensiunea persistenta franco-germana dupa razboiul din 1870-1871 si rivalitatea austro-rusa din Balcani, alimentata la randul sau de conflicte între statele din regiune. Nu trebuie uitate nici tensiunile generate de presiunile nationale din interiorul marilor imperii multietnice. Au contat si motivatiile economice si financiare, explodarea dezechilibrelor create ca urmare a tumultuoasei miscari de dezvoltare a deceniilor precedente, pana atunci absorbite în parte de cursa pentru colonii. Efect devastator, de durata Pe langa pierderile economice imense (aproape 400 de miliarde de dolari), costurile razboiului au însemnat o grea lovitura în special pentru Imperiul britanic, care a suportat 30% din pierderile totale (Germania a suportat 20%, Franta 15%, iar SUA 14%). Pierderile de vieti omenesti au avut însa un efect devastator de durata asupra generatiilor urmatoare. Acest efect a fost la fel de puternic în randul tarilor participante din afara Europei (dominioanele tarilor aflate în conflict) ca si în cazul Europei, ale carei pierderi au fost probabil mult mai mari în raport cu populatia sau cu interesele pe care acestea le-au avut în razboi. Canada, care avea o populatie mai mica de opt milioane de locuitori, a contribuit cu un total de 600.000 de oameni, dintre care 60.000 au fost ucisi. Noua Zeelanda a trimis peste 100.000 de oameni dintr-o populatie de circa un milion de locuitori, (peste 16.000 au fost ucisi). Din circa cinci milioane de australieni, 330.000 au luptat în Europa, (aproape 60.000 au murit). În total, în acest razboi au participat circa 65 de milioane de soldati, dintre care 21 de milioane au fost raniti. Razboiul s-a soldat cu aproape 10 milioane de morti (inclusiv circa un milion de dati disparuti), dintre care 1,8 milioane germani, 1,7 milioane din Imperiul tarist, 1,2 milioane din Austro-Ungaria, 950.000 din Imperiul britanic, 460.000 din Italia si 115.000 din SUA. În raport cu marimea populatiei, cele mai mari pierderi le-a suferit Serbia, al care numar de morti a reprezentat aproape 6% din populatie, urmata de Franta (3,4%), Romania (3,3%) si Germania (3%). Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro