Marele jaf al trenului

În anul 1963, transportul banilor uzaţi, care trebuiau distruşi la Londra, se făcea zilnic la aceeaşi oră, urmându-se un program strict. Astfel a fost posibilă, la 8 august 1963, jefuirea trenului poştal de noapte care ducea banii de la Glasgow la Londra. Era vorba de trenul poştal de Corespondenţă a Casei Regale, care transporta bancnote uzate de una, cinci şi zece lire sterline. 

Trenul poştal de Corespondenţă a Casei Regale a plecat pe 7 august 1963, ora 18:30 din Glasgow, transportând 72 de lucrători. În mod normal, valoarea corespondenţei era de 300.000 de lire, dar atunci, din cauza unei sărbători, ajunsese la peste 2,6 milioane de lire sterline.

La 8 august 1963, ora 3 dimineaţa, trenul poştal de noapte Glasgow-Londra pleca din mica gară Leighton, apropiindu-se de podul Bridego, aruncat peste un fir de apă din câmpia engleză, în apropiere de Buckinghamshire. Cei doi mecanici de locomotivă urmăreau cu atenţie semnalele luminoase pe lângă care trenul trecea. La un moment dat, acestea au început să-şi schimbe culoarea pe rând, din verde în portocaliu şi apoi în roşu, forţându-i pe mecanici să oprească trenul. Atacul a fost organizat după un plan care seamănă cu unul militar. 

La scurt timp, cei doi mecanici au fost atacaţi şi doborâţi, iar locomotiva şi primele două vagoane au fost desprinse şi duse într-un loc unde erau aşteptate de două Land Rover-uri şi un camion. Pentru a crea confuzie, bandiţii au folosit pentru cele trei mijloace de transport acelaşi număr de înmatriculare. Unsprezece siluete s-au năpustit asupra uşilor vagoanelor, iar paznicii au fost neutralizaţi, având soarta mecanicilor. În mai puţin de zece minute, 119 saci sigilaţi, conţinând exact 2.631.784 de lire sterline, au fost transferaţi în maşini. 

Nici o armă de foc nu a fost folosită în timpul jafului. Mecanicul trenului, Jack Mills, a fost lovit în cap cu o bară de fier şi s-a ales cu câteva vânătăi. Bandiţii îşi propuseseră să găsească un mecanic care să conducă trenul, dar cel pe care l-au găsit a avut probleme în a manevra garnitura, aşa că jefuitorii l-au obligat pe mecanicul trenului să facă manevra, după ce l-au bătut. Jack Mills a murit după şapte ani de la jefuirea trenului.

După încărcarea sacilor poştali, maşinile s-au pus în mişcare, urmând căi lăturalnice, pentru a evita o eventuală întâlnire cu Poliţia. La 40 de kilometri se afla ferma de unde pornise practic toată acţiunea. 

Jefuitorii trenului erau fericiţi, planul lor dovedindu-se a avea un succes deplin. Printre aceştia s-au numărat Bruce Reynolds, de 30 de ani, Ronald Edwards, de 30 de ani, Charlie Wilson, de 32 de ani, Bob Welch, de 32 de ani, Tommy Whisbey, de 32 de ani, Jim Hussey, de 30 de ani, expert în semnalizări feroviare şi mecanic de locomotivă pensionat, Jimmy White, Gordon Coody, Roger Cordrey şi Ronald Biggs, creierul jafului.

În vreme ce aceştia au început numărarea şi împărţirea banilor, o uriaşă operaţiune de vânătoare a bandiţilor a fost iniţiată de către autorităţi în întregul Albion, portretele autorilor furtului fiind afişate pretutindeni. Rând pe rând, de-a lungul primului an, Goody Welch, James Hussey (care, în urma procesului, aveau să fie condamnaţi la câte 30 de ani de închisoare) şi Cordy (care avea să primească 12 ani) au fost arestaţi fără să apuce să cheltuiască nici jumătate din câştig.

Primele arestări au avut loc la doar şase zile de la jaf. În şase luni de zile au fost prinşi 12 dintre cei 15 membri ai bandei, ei fiind condamnaţi la pedepse cu închisoarea care au însumat 300 de ani. Membrii grupării au fost prinşi după ce poliţiştii i-au identificat în urma recoltării de amprente lăsate în urmă, la ascunzătoarea lor de la ferma Leatherslade, lângă Oakley, Bukinghamshire. 

După un an de şedere în Londra, Reynolds şi Edwards au reuşit să fugă în Mexic, sub identităţi false, unde şi-au început viaţa de huzur. Însă şi de această dată celebra teorie conform căreia hoţul se întoarce la locul faptei avea să fie perfect valabilă. Revenind la Londra, cei doi nu au avut prea mult timp să se bucure de banii furaţi. Edwards a fost arestat în 1966, executând nouă ani de închisoare din cei 15 pe care-i primise, iar Reynolds a fost prins în 1968 şi condamnat la 25 de ani de închisoare, din care a efectuat zece. A ajuns din nou după gratii, acuzat de posesie de metamfetamină. După ce a fost din nou eliberat, a început să-şi scrie autobiografia. A murit la 81 de ani, în locuinţa sa din South London. Povestea lui Ronald „Buster” Edwards a fost transpusă în filmul „Buster”, din 1988, personajul principal fiind interpretat de Phil Collins. Edwards s-a sinucis în anul 1994.

Un alt condamnat, Charlie Wilson, a evadat şi a fugit în Canada, stabilindu-se în apropiere de Montreal. Aici a trăit o vreme liniştit, până ce a fost reperat de agenţii Scotland Yard-ului în timp ce îşi vizita cumnatul în Marea Britanie. A fost eliberat în anul 1978, iar la 24 aprilie 1990 a fost găsit împuşcat în vila sa din Spania. Roy James, un alt membru al grupului, a început să producă trofee pentru Formula 1, după ce a fost eliberat din închisoare. Roy a fost prieten cu Bernie Ecclestone, „părintele” concursurilor automobilistice.

Lovitura de teatru a fost dată tot de cel care a gândit marele jaf, Ronald Biggs. După arestarea şi depunerea lui la o închisoare de maximă securitate din Londra, totul părea să decurgă normal. Rapoartele gardienilor nu conţineau nimic îngrijorător, Biggs comportându-se normal, legăturile lui cu lumea din exterior fiind cunoscute şi controlate strict. Şi totuşi, în 1965, în timpul plimbării zilnice în curtea închisorii, Ronnie Biggs a dispărut pur şi simplu. Evadarea a fost simplă şi eficace: un salt peste zid, încă unul pe acoperişul unei maşini de gunoi care se afla într-una din curţile interioare şi Biggs s-a volatilizat.

După o operaţie estetică executată cu măiestrie de un plastician şi cu paşaportul fals în buzunar, Biggs a decolat, cu destinaţia Melbourne, unde s-a angajat ca instalator, pentru a nu atrage atenţia. După cinci ani de viaţă liniştită, Biggs a prins de veste că Scotland Yard-ul i-a dat de urmă şi a fugit în Brazilia. S-au scurs alţi patru ani, timp în care „furtul secolului” nu a încetat să fie gustat de cititorii ziarelor londoneze. Astfel, datorită unui ziarist englez cu veleităţi de detectiv, Biggs a fost găsit din nou. De această dată, poliţiştii englezi, trimişi la Rio de Janeiro cu un mandat de arestare, pe urmele deja vestitului bandit, aveau să se întoarcă la Londra aşa cum plecaseră, din alte motive.

Ajunşi pe aeroportul din Rio, detectivilor de la Scotland Yard li s-a comunicat respectuos de către autorităţi că nu există un acord guvernamental de extrădare între Brazilia şi Marea Britanie. Mai mult, tatăl unui copil brazilian, în speţă Biggs, care se căsătorise cu o braziliancă şi cu care avea un copil, nu poate fi extrădat, chiar în cazul existenţei unui acord între cele două ţări.

Povestea este departe de a se fi sfârşit. După alţi şapte ani, poliţia nu mai spera decât ca Bigg să părăsească paradisul brazilian pentru a-l aresta. Însă Ronnie nu avea un asemenea gând. Părăsit de soţie, Biggs locuia doar cu fiul său şi îşi petrecea mai tot timpul în cârciumi în compania amicilor de pahar. Printre aceştia se număra şi John Miller, un fost sergent în armata britanică.

Miller, gândindu-se la beneficiile pe care le-ar avea de pe urma răpirii şi predării lui Biggs autorităţilor engleze, a organizat împreună cu alţi câţiva prieteni „afacerea” prin care urma să intre în posesia recompensei. Biggs a avut din nou noroc. Ambarcaţiunea care îl ducea pe Biggs spre Insulele Antile a avut o defecţiune la motor, fiind nevoită să intre în port înainte ca Miller să dea semnalul pentru transferul lui Biggs în schimbul banilor. Autorităţile din Barbados l-au arestat pe Ronnie, iar răpitorilor nu le-a mai rămas altceva de făcut decât să fugă pentru a nu fi şi ei închişi.

Având încă prieteni buni la Rio de Janeiro, Biggs a tras sforile şi avocatul Ezra Alleyc, un reputat maestru al baroului brazilian, a intrat în acţiune, contestând legalitatea extrădării şi, după trei săptămâni de dezbateri aprinse, preşedintele Tribunalului din Barbados a hotărât că extrădarea nu era posibilă. Ronnie Biggs a revenit astfel în Brazilia, unde a locuit în continuare cu fiul său, Mike, încă 20 de ani.

Creierul „furtului secolului” s-a hotărât în cele din urmă să adreseze o scrisoare Scotland Yard-ului, prin care şi-a exprimat dorinţa de a se preda autorităţilor engleze, pentru a-şi petrece ultimii ani din viaţă în ţara natală. În vârstă de 71 de ani, după 36 de ani de exil, Biggs a fost arestat imediat după sosirea sa pe Aeroportul Heatrow din Londra. „În caz că mă întrebaţi dacă regret că am făcut parte din gaşcă, răspunsul meu este nu”, avea să declare Biggs. Acesta a fost încarcerat la închisoarea de maximă siguranţă Belmarsh.

Din cauza vârstei înaintate şi a faptului că în anul 1999 a suferit un atac cerebral, Biggs a fost eliberat în anul 2009, la cererea secretarului britanic al Justiţiei, Jack Straw. Ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut într-un azil de bătrâni din nordul Londrei. Ultima sa apariţie publică a avut loc la înmormântarea, în martie 2013, a lui Bruce Reynolds. Ronnie Biggs a murit anul trecut, în decembrie. Astfel s-a încheiat un capitol important din odiseea faimosului atac din 1963, care a suscitat atenţia opiniei publice timp de zeci de ani.

Până în anul 1963, nu a fost furată niciodată o sumă atât de mare de bani. Poliţia nu a reuşit să recupereze toţi banii din „jaful secolului” şi nu toţi membrii bandei lui Biggs au fost prinşi. Atacul asupra trenului de noapte a inspirat mai multe cărţi şi filme poliţiste. Banii furaţi atunci reprezintă echivalentul a 46 de milioane de lire sterline de astăzi şi 53 de milioane de euro.

Un nou record în materie de jafuri

Pe 8 august 2005 a avut loc un jaf şi mai spectaculos decât marele jaf al trenului. Luni, funcţionarii Băncii Centrale a Braziliei din Fortaleza (capitala statului Ceara), reveniţi la serviciu după weekend, au descoperit că din seiful central au dispărut 3,5 tone de bani. Cinci containere de bancnote, circa 60 de milioane de dolari.

Banii au fost scoşi printr-un tunel lung de 80 de metri, care pornea din partea seifului şi ajungea la o clădire care, de circa trei luni, era sediul unei mici firme de grădinărit. Galeria a fost săpată la o adâncime de peste patru metri, era consolidată cu scânduri şi protejată cu folie de plastic. Hoţii au folosit pentru săparea galeriei un sistem de localizare prin satelit şi au apelat la experţi în calcule, inginerie şi excavaţii.

După trei ani de la săvârşirea faptei, a fost arestat şi condamnat la 50 de ani de închisoare cel considerat a fi „creierul” operaţiunii, Jossivam Alves dos Santos. Mai mult de jumătate din bani au rămas nedescoperiţi.