Marele Incendiu al Londrei

Marele Incendiu al Londrei a distrus părţile centrale ale oraşului, începând cu ziua de duminică, 2 septembrie 1666, şi până în ziua de miercuri, 5 septembrie 1666. Focul a pustiit centrul medieval al Londrei, aflat în interiorul vechiului zid roman al oraşului. A ameninţat şi districtul aristocratic Westminster, Palatul Whitehall al lui Carol al II-lea şi mare parte a mahalalelor din suburbii, fără a ajunge acolo.

Incendiul a izbucnit la brutăria lui Thomas Farriner (sau Farynor) de pe Pudding Lane, la scurt timp după miezul nopţii de duminică, 2 septembrie 1666, şi s-a răspândit cu repeziciune spre vest prin tot centrul vechi al Londrei. La vremea aceea, a fost cel mai puternic incendiu, după vâlvătaia care a transformat Roma în scrum pe timpul împăratului Nero.

Anul 1666 a fost perceput de mulţi ca fiind anul sfârşitului lumii.

Londonezii au văzut incendiul ca fiind o pedeapsă divină, un foc răzbunător al lui Dumnezeu pentru curăţarea păcatelor oamenilor.

Flăcările au făcut ravagii timp de cinci zile şi au pus în evidenţă gravele carenţe în lupta împotriva incendiilor. Deşi Londra era centrul unuia dintre cele mai puternice regate europene, cu un imens imperiu colonial, marele oraş nu avea un serviciu corespunzător de stingere a incendiilor.

Prăpădul a survenit după o vară foarte secetoasă şi a fost înteţit de un vânt puternic şi uscat. Utilizarea principalei tehnici de stingere a incendiului de la acea vreme, şi anume crearea de blocaje în calea focului prin demolări, a întârziat din cauza nehotărârii lordului primar al oraşului, sir Thomas Bloodworth. Când s-au ordonat demolări pe scară largă în noaptea de duminică spre luni, vântul împrăştiase deja focul şi măsurile au fost insuficiente pentru stăvilirea întinderii prăpădului.

Thomas Farynor, unul dintre brutarii regelui Carol al II-lea Stuart, a trebăluit până la ore târzii în seara zilei de sâmbătă, 1 septembrie 1666. Obosit, a plecat să se culce în camerele de sus, unde locuia împreună cu familia şi servitorii. Farynor a declarat ulterior că a stins focul la cuptoare înainte de culcare. Peste câteva ore, fumul şi flăcările i-au trezit pe toţi ai casei. Aceştia s-au speriat şi au fugit pe o fereastră, de unde au ajuns pe acoperişurile caselor vecine. Nu au făcut nici o încercare de stingere a incendiului. De la brutăria de pe Pudding Lane, acesta s-a întins la o magazie de fân pentru cai.

Atitudinea pasivă a lordului primar al oraşului, sir Thomas Bloodworth, este amintită de jurnalul lui Samuel Pepys. Acesta a ajuns la brutăria cuprinsă de flăcări, supărat că fusese trezit din somn. Apoi   s-a întors acasă pentru culcare. Nehotărârea edilului a întârziat operaţiunile de stingere. După el, focul izbucnit nu prezenta nici un fel de pericol. „L-ar fi putut stinge şi o femeie dacă făcea pipi pe el”, ar fi spus primarul.

Incendiul s-a declanşat spre nord în ziua de luni, spre centrul oraşului. Vântul furios a dat o mână de ajutor consistentă, purtând tăciunii şi cenuşa încinsă peste stradă, incendiind fânul de la hanul Star.

Faptul că o mare parte a oraşului era construită din lemn explică proporţiile grozăviei. „În ciuda celor 350.000 până la 400.000 de suflete ale sale, Londra era, în acea vreme, un oraş chibrit, în care lemnul şi aglomeraţia constituiau un pericol constant”, scrie reputatul istoric francez Pierre Chaunu, în Civilizaţia Europei clasice. 

Pe străzi s-a declanşat dezordinea, întrucât s-au răspândit zvonuri că străini suspecţi aprind focurile. Temerile celor rămaşi fără adăpost s-au concentrat pe francezi şi olandezi, inamicii Angliei în cel de-al doilea război anglo-olandez; aceste grupuri substanţiale de imigranţi au devenit victimele linşajelor şi ale violenţelor de stradă. Oamenii au început să fugă spre Tamisa, unde luntraşii le-au cerut sume exorbitante pentru a-i duce dincolo, la loc sigur.

Marţi, incendiul s-a împrăştiat prin mare parte din oraş, distrugând catedrala Sfântul Paul şi trecând peste râul Fleet pentru a ameninţa curtea lui Carol al II-lea de la Whitehall, în timp ce eforturile de stingere a focului începuseră să se mobilizeze. Flăcările au luat-o înaintea demolatorilor. Lordul primar se văita „ca o femeie gata să leşine”.

Lupta de stingere a incendiului a fost câştigată în principal datorită a doi factori: încetarea vântului puternic dinspre est şi utilizarea de praf de puşcă de către garnizoana din Turnul Londrei, pentru a crea stăvilare eficiente în calea focului. Garnizoana Londrei şi marinarii au folosit praf de puşcă pentru a demola casele neatinse de flăcări, spre neplăcerea localnicilor. Procedeul a dat roade. Totodată, au fost aruncate neîncetat găleţi cu apă peste ruine. Până la urmă, potolirea vântului a oprit apocalipsa.

Problemele sociale şi economice produse de acest dezastru au fost copleşitoare. Evacuarea din Londra şi strămutarea în alte zone au fost ferm încurajate de regele Carol al II-lea, care se temea de o răscoală a refugiaţilor rămaşi fără case din Londra. Deşi Franţa era în război cu Anglia, regele Ludovic al XIV-lea a interzis Curţii sale să se bucure, deoarece era „o întâmplare vrednică de plâns” şi a hotărât să se trimită ajutoare la Londra, pentru sinistraţi.

Focul a distrus 3.200 de case, 87 de biserici de mir, Catedrala Sfântul Paul şi mare parte din clădirile autorităţilor orăşeneşti. S-a estimat că incendiul a distrus casele a 70.000 de locuitori ai Londrei. Aproximativ 430 de străzi au dispărut cu totul. Suprafaţa totală devastată a fost de 396 de acri. Pagubele au fost estimate la aproape 10 milioane de lire.

Numărul morţilor în urma incendiului nu este cunoscut. Prin tradiţie, acesta este considerat a fi foarte mic, întrucât a fost înregistrată moartea a doar şase persoane. Recent au apărut contestări ale acestei idei, pe temeiul că decesul celor săraci şi a oamenilor din clasa de mijloc nu s-a înregistrat nicăieri şi pe acela că focul ar fi carbonizat total rămăşiţele multor victime, fără ca ele să poată fi identificate. Numărul celor linşaţi a fost mai mare decât cel produs de incendiul propriu-zis. Au avut loc omoruri cauzate de furie, nebunie şi groază.      

În pofida numeroaselor propuneri radicale, Londra a fost reconstruită pe acelaşi plan al străzilor existent înainte de incendiu. Nerăbdarea a avut câştig de cauză în faţa esteticii şi casele au fost reconstruite la repezeală, în multe cazuri la fel de înghesuite ca în Vechiul Oraş. Londra a fost reconstruită în zece ani, cu mai puţin lemn, dar cu mai multă piatră şi cărămidă.

Monumentul Marelui Incendiu a fost ridicat între 1671 şi 1677, pentru a comemora Marele Incendiu din 1666 şi reconstrucţia ulterioară a oraşului. Este cea mai înaltă coloană izolată din lume, construită în stilul doric, după planuri întocmite de sir Christopher Wren şi colegul acestuia, dr. Robert Hooke. Sir Christopher Wren este cel care a proiectat şi construit multe dintre clădirile emblematice ale capitalei britanice, inclusiv faimoasa catedrală Sfântul Paul.

De Marele Incendiu al Londrei se leagă şi câteva prevestiri. William Lilly, unul dintre cei mai cunoscuţi astrologi ai renaşterii târzii, a fost chemat în faţa unei instanţe de judecată din Londra pentru că, cu patrusprezece ani înaintea izbucnirii focului, a prezis cu mare precizie dezastrul. Acesta fusese prezis, spun adepţii astrologiei, cu o sută de ani înainte, de mult mai cunoscutul Nostradamus.

Naşterea societăţilor de asigurări

Incendiul a dat un impuls puternic pentru a se lua măsuri de apărare adecvate. Aşa s-au născut societăţile de asigurări. În 1681 a apărut The Fire Office, urmată la trei ani de The Friendly Society, iar în 1690 s-a înfiinţat The Hand-in-Hand. Rapid, au devenit foarte populare. Conform istoricului Jean Delumeau, în primii patru ani, The Fire Office a asigurat 4.000 de case, iar The Hand-in-Hand emisese, în 1704, mai mult de 7.000 de poliţe ce garantau peste 1.200.000 de lire, numai pentru casele din cărămidă. Cele din lemn erau garantate cu doar 125.000 de lire.

Companiile de asigurări au organizat lupta împotriva incendiilor. „La Londra, fiecare parohie are propriile ei pompe: pompele cele mai active şi mai des folosite sunt însă cele care aparţin companiilor de asigurări. De îndată ce izbucneşte un foc, pompele sunt urcate în căruţe... Pompa care ajunge prima primeşte 30 de şilingi, a doua 20, iar a treia 10; aceşti bani sunt plătiţi de parohii”, nota scriitorul francez Lamoyne des Essats, în 1801. 

O mare urâtă şi răutăcioasă de flăcări

„Sărmanii oameni stau în case până când îi ajunge focul şi atunci încep să alerge înspre bărci sau încearcă să treacă Tamisa de pe un mal pe altul cu scările. Şi, printre altele, sărmanii porumbei au continuat să planeze în zbor deasupra ferestrelor şi balcoanelor până când, unora dintre ei le-au luat foc aripile şi au căzut pe pământ. Am văzut cum creşte focul... într-o mare urâtă şi răutăcioasă de flăcări, nu ca o flacără frumoasă a unui foc obişnuit... Un arc întreg de foc... lung cam de o milă.

Focul făcea prăpăd în toate direcţiile (...) Oamenii nu mai ştiau cum să-şi pună la adăpost lucrurile, apoi îşi lăsau casele să ardă (...) Parcă înnebuniseră cu toţii. Nimeni nu încerca în nici un fel să stingă focul. De altfel, casele sunt foarte înghesuite în acest cartier şi pline de materiale combustibile, cum ar fi smoala şi gudronul, ca să nu mai vorbim de depozitele de ulei şi de rachiu de pe tot malul Tamisei... Bisericile, casele, toate ardeau laolaltă... Se auzea zgomotul oribil al flăcărilor şi al caselor distruse.

Regele şi ducele de York porunciseră dărâmarea cât mai grabnică a caselor, dar nu puteai face mare lucru, într-atât de iute se-ntindea focul”, scria Samuel Pepys, înalt funcţionar al Amiralităţii, membru al Parlamentului englez şi publicist, martor al cumplitului incendiu. Nenorocirea care a lovit Londra a putut fi reconstituită pe baza preţiosului său jurnal.