Marea victorie a sovieticilor în infernul alb

La 2 februarie 1943, mareşalul von Paulus şi resturile armatei germane de la Stalingrad s-au predat sovieticilor. Pierderea unei întregi armate germane a însemnat un gol pe care nici o măsură ulterioară a Wehrmachtului nu l-a putut umple. Sovieticii au reuşit să-şi pună în valoare superioritatea numerică şi să încercuiască 290.000 de soldaţi în urma încheierii Operaţiunii Uranus. Stalingrad a fost un infern alb din care a ieşit victorios acela care a reuşit să-şi adapteze cel mai bine strategia la condiţiile oferite de teren.

Bătălia de la Stalingrad a început pe 23 iulie 1942. Până pe 26 septembrie 1942, cea mai mare parte a Stalingradului a căzut în mâinile germanilor. Trupele germane nu au reuşit însă să întrerupă pătrunderea de noi întăriri sovietice de pe celălalt mal al fluviului Volga. În consecinţă s-a ajuns în scurt timp la o bătălie de uzură în care germanii nu îşi mai puteau aplica strategia favorită, a „războiului fulger”.

În urma bombardamentelor aeriene intensive, Stalingradul a ajuns o grămadă imensă de moloz, care a împiedicat înaintarea tancurilor germane. Ultima ofensivă majoră germană în interiorul oraşului a avut loc pe 11 noiembrie 1942.

Principala greşeală făcută de Hitler a fost una de ordin psihologic. Atitudinea superioară afişată de Hitler era completată de caracterul său vulcanic, acesta ignorând de multe ori recomandările generalilor germani. Proasta planificare logistică a operaţiunii din Caucaz a fost greşeala lui Hitler, care a crezut că victoria de la Stalingrad poate fi obţinută în timp scurt. Trupele germane erau complet nepregătite să facă faţă unei ierni de tip siberian. Mulţi soldaţi germani au murit îngheţaţi, de foame sau de boli precum tifosul sau dizenteria. Ambiţia lui Hitler de a nu lua în considerare o retragere strategică din zona Stalingradului l-a costat în final pierderea întregii armate a 6-a.

Sovieticii au reuşit să mobilizeze întreaga populaţie împotriva armatei germane. O atmosferă a patriei în pericol se instalase în rândul întregii societăţi sovietice. Răspunsul politic al lui Stalin în faţa atacării Stalingradului a fost emiterea Ordinului nr.227, cunoscut ca „Nici un pas înapoi”.

Mareşalii Gheorghi Jukov şi Alexandr Vasilevski au fost principalii strategi ai victoriei de la Stalingrad. Spre deosebire de mareşalii sovietici, von Paulus nu a avut calităţile necesare conducerii directe a unei armate într-un teatru de operaţiuni cu toate că anterior a fost un excelent ofiţer superior în Biroul de planificări. Generalul von Paulus nu a reuşit să-l egaleze pe comandantul anterior al Armatei a 6-a, Walter von Reichenau.

Sovieticii şi-au pregătit contraofensiva de ceva vreme, ajungând să antreneze un milion de soldaţi pentru desfăşurarea Operaţiunii Uranus, de încercuire a trupelor conduse de von Paulus. 27.000 de români au căzut în prizonierat, la scurt timp după declanşarea contraofensivei sovietice. Încercuirea germanilor la est de Don a fost văzută de Hitler, din nou o mare greşeală, ca fiind una temporară. Ca urmare, Hitler a refuzat să aprobe la timp retragerea, bazându-se pe planul lui Göring, care susţinea că trupele din zonă puteau fi aprovizionate cu ajutorul avioanelor. Încercarea generalului Erich von Manstein de a realiza un culoar de retragere pentru trupele Armatei a 6-a germane a eşuat. Dintre cei 290.000 de germani prinşi în încercuire, doar 6.000 au reuşit să se întoarcă acasă, supravieţuind detenţiei în Uniunea Sovietică.

Încă din toamna anului 1942, Jukov, care preluase sarcina planificării strategice în zona Stalingradului, a început să concentreze forţe sovietice masive în stepele din nordul şi sudul oraşului. Flancul nordic era în mod special vulnerabil, fiind apărat de trupele române şi maghiare, mai prost echipate decât cele germane şi cu un moral scăzut. Planul lui Jukov era să ţintuiască forţele germane în interiorul oraşului şi apoi să străpungă flancurile slab apărate ale inamicului şi să-l încercuiască în oraşul transformat în capcană. Slab echipată şi copleşită numeric, Armata a 3-a română a fost pur şi simplu pulverizată de atacul masiv sovietic după o luptă crâncenă de o zi, lăsând descoperit flancul Armatei a 6-a germane.

Pe 20 noiembrie, o a doua ofensivă sovietică a fost lansată la sud de Stalingrad, în zona apărată de Armata a 4-a română. Aceasta, compusă în principal din unităţi de cavalerie, a cedat aproape imediat. Forţele sovietice şi-au continuat înaintarea către vest într-o mişcare de învăluire, făcând joncţiunea lângă oraşul Kalaci după două zile, încercuind fără scăpare forţele Axei. Peste un sfert de milion de germani, români şi italieni, ca şi câteva unităţi croate şi o serie de unităţi auxiliare de voluntari au fost prinşi în această încercuire. Alături de ei s-au aflat civili sovietici şi câteva mii de soldaţi sovietici căzuţi prizonieri în luptele cu germanii. Nu toţi germanii au fost încercuiţi, aproximativ 50.000 au rămas în afara pungii.

Generalii germani au propus o retragere rapidă spre vest şi stabilirea unei linii de apărare la vest de Don. Hitler nu a fost de acord, mizând pe promisiunea lui Herman Göring care a afirmat că aviaţia germană poate aproviziona trupele încercuite printr-un pod aerian. Asta ar fi permis germanilor prinşi în încercuire să reziste, până când o forţă de despresurare s-ar fi putut constitui.

Pentru toată lumea a fost evident că Luftwaffe avea o sarcină imposibilă. Era nevoie de 500 de tone de provizii zilnic.

Misiunile de aprovizionare aeriană au eşuat aproape imediat. Condiţiile meteo nefavorabile şi antiaeriana sovietică foarte eficientă au făcut imposibilă menţinerea unui pod aerian. Doar aproximativ 10% din provizii au fost duse la destinaţie. Avioanele care reuşeau să aterizeze transportau răniţii şi bolnavii din enclava asediată. Soldaţii germani erau atât de slăbiţi de foame, încât piloţii au fost şocaţi să vadă că aceştia nici nu mai pot căra lăzile cu provizii.

La loviturile sovieticilor s-a adăugat cumplita iarnă rusească. Pe Volga s-a format un pod de gheaţă care le-a permis sovieticilor să-şi aprovizioneze foarte uşor forţele din oraş. Germanii au rămas fără alimente, combustibil pentru încălzire şi medicamente. Câţiva dintre ofiţerii lui Paulus au cerut să nu se mai supună ordinelor lui Hitler şi să încerce să spargă încercuirea din interior. Paulus s-a dovedit însă un ofiţer prea disciplinat pentru a nu respecta ordinele date de un superior.

În scurtă vreme, germanii din încercuire au fost siliţi să se retragă din suburbii în centrul oraşului Stalingrad. Pierderea a două aeroporturi, Pitomnik şi Gumrak, a dus la stoparea aprovizionării pe calea aerului şi la încetarea evacuării răniţilor şi bolnavilor. Din acest moment, germanii au început, practic, să moară de foame. Muniţia a ajuns pe sfârşite. Totuşi, au continuat să reziste cu încăpăţânare, în parte şi pentru că mulţi credeau că sovieticii aveau să-i execute pe cei care s-ar fi predat.

Sovieticii au fost surprinşi de numărul mare de militari pe care-i încercuiseră, fiind nevoiţi să-şi întărească poziţiile ca să strângă încercuirea şi să câştige teritoriu. Pe un ger de minus 25 de grade Celsius şi un viscol cumplit, ruşii şi germanii au luptat practic corp la corp pentru fiecare stradă, fiecare casă, fiecare pivniţă.

Hitler l-a înaintat în grad pe Paulus, la 30 ianuarie 1943, făcându-l fieldmareşal. Cum nici un mareşal german nu fusese luat vreodată prizonier, Hitler a presupus că Paulus va continua lupta sau se va sinucide. Cu toate acestea, când Paulus şi Statul său Major au fost încercuiţi în clădirea unui fost magazin universal, mareşalul s-a predat, la 2 februarie 1943. Alături de el s-au predat şi alţi 22 de generali. Mii de soldaţi germani au ieşit din gropile îngheţate şi casele transformate în ruine, pentru a se preda sovieticilor. A fost cel mai cumplit dezastru militar suferit vreodată de germani. Din acel moment, inevitabil, Reich-ul a pierdut războiul.

Deşi erau slăbiţi de boli, foame şi lipsa de îngrijire medicală, cei mai mulţi dintre ei au fost trimişi în lagăre de muncă pe tot întinsul Uniunii Sovietice, unde cei mai mulţi au murit de foame şi de extenuare. Câţiva ofiţeri de frunte, printre care şi Paulus, au fost duşi la Moscova în scopuri propagandistice. Aceştia au semnat o declaraţie anti-Hitler care să fie difuzată trupelor germane. Un general german, Walter von Seydlitz-Kurzbach, s-a oferit să formeze o armată antihitleristă dintre supravieţuitorii germani ai Stalingradului, dar sovieticii nu au fost de acord. Unii supravieţuitori au fost repatriaţi în anul 1955.

Stalingradul nu a fost prima înfrângere germană, dar dezastrul reprezentat de această victorie sovietică a fost de o magnitudine nemaiîntâlnită.

Pe 18 februarie 1943, Joseph Goebbels, ministrul Propagandei, a ţinut faimosul discurs de la Sportpalat din Berlin, îndemnându-i pe germani să accepte războiul total, care cerea mobilizarea tuturor resurselor umane şi materiale ale Germaniei.

Din toate punctele de vedere, bătălia de la Stalingrad a fost cea mai sângeroasă confruntare, cu cele mai multe pierderi umane. Bătălia a durat 199 de zile. Pierderile din rândurile militarilor Axei au fost de circa 850.000 de oameni. Printre aceştia, 400.000 de germani, 200.000 de români, 130.000 de italieni şi 120.000 de unguri. Mai mult de 40.000 de civili sovietici au murit în oraş şi suburbii. Numărul de civili ucişi în zonele din raionul înconjurător nu a putut fi estimat. În timpul confruntării, sovieticii au executat circa 13.500 din proprii soldaţi, mai mult decât efectivele unei divizii.

Stalingrad a fost până la urmă o bătălie a resurselor, atât umane cât şi materiale între două forţe la fel de determinate. Câştigătoare a fost partea care a reuşit cel mai bine să-şi mobilizeze forţele şi să le adapteze în funcţie de circumstanţe. Chiar şi după bătălia de la Stalingrad, Germania nazistă nu a renunţat la războiul de anihilare pe care l-a practicat şi în prima parte a campaniei din est. În retragere, germanii au incendiat sate şi oraşe şi au dinamitat căi ferate şi poduri pentru a încetini înaintarea Armatei Roşii. Foarte mulţi civili din zonele de ocupaţie au fost executaţi de nazişti ca represalii pentru înfrângerea suferită la Stalingrad.  

Bătălia de la Stalingrad a reprezentat speranţa victoriei pentru Aliaţi, arătând faptul că armata Wehrmacht-ului nu era invincibilă. Statele aliate cu Germania au conştientizat că, după înfrângerea germanilor de la Stalingrad, vor trebui să negocieze o ieşire din război pentru a limita pierderile materiale şi umane.

În operaţiunea împotriva Stalingradului, pierderile umane şi materiale ale Wehrmacht-ului au depăşit toate cifrele cu pierderi însumate de la începutul Operaţiunii Barbarossa şi până atunci. Aceste pierderi nu au mai putut fi înlocuite de germani, care şi aşa erau în inferioritate numerică încă de la începutul invadării Uniunii Sovietice.

Bătălia de la Stalingrad va rămâne una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria omenirii, care a reuşit să schimbe soarta unui război. După catastrofa de la Stalingrad şi cea ulterioară de la Kursk, germanii au pierdut complet iniţiativa strategică pe frontul de est. Aşa cum aprecia generalul Douglas McArthur, în cazul în care trupele Axei ar fi reuşit să câştige bătălia de la Stalingrad, Hitler ar fi putut continua războiul pentru cel puţin încă zece ani.

Bătălia de la Stalingrad a influenţat de o manieră decisivă desfăşurarea ulterioară a conflictului, determinând preluarea iniţiativei strategice de către Armata Roşie. Bătălia a arătat insuficienţa forţelor Germaniei pentru un război de uzură, potenţialul sporit al statului sovietic şi ajutorul din ce în ce mai consistent al aliaţilor occidentali pentru Uniunea Sovietică. Totodată, a arătat creşterea valorii comandamentelor sovietice.

Victoria sovieticilor a avut şi importante consecinţe sub aspect psihologic, politic şi militar, redându-le sovieticilor încrederea în forţele proprii şi înlăturând neîncrederea occidentalilor cu privire la posibilităţile Armatei Roşii. Pentru Germania, şocul provocat de înfrângere a fost mult mai dur. Opinia publică germană – care fusese suprasaturată de propaganda nazistă cu lozinci referitoare la „invincibilitatea armatei germane”, „superioritatea rasei ariene” – nu era pregătită să accepte că diviziile de fier create de Hitler au putut fi învinse şi încă de armate ale unei „rase inferioare”.

Sub raport politic, s-au agravat raporturile existente între Germania şi aliaţii acesteia. Factorii de decizie aflaţi la conducerea acestor state au înţeles că Germania nu mai putea câştiga războiul şi ca atare s-au văzut nevoite să angajeze tratative cu Aliaţii în vederea desprinderii de Axă. Cu alte cuvinte, „soluţia militară” care precumpănise până la Stalingrad a cedat întâietatea „soluţiei politice”, respectiv a tratativelor cu aliaţii occidentali în speranţa evitării ocupaţiei sovietice.

Statele neutre, care până atunci au avut o atitudine prietenoasă faţă de Germania nazistă (Spania, Suedia, Turcia) şi-au întrerupt relaţiile diplomatice cu Reich-ul. 

Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a creat o coeziune între Armata Roşie şi conducerea politică, având ca efect diminuarea erorilor de planificare a operaţiunilor militare. La fel de importantă a fost şi coeziunea din societatea sovietică. Pentru Stalin, punctul de cotitură în război a fost considerată, totuşi, victoria de la Kursk.