Marea Unire în memorialistica maramureșeană Memoriile lui Ilie Lazăr

„După pregătirile în județ, au urmat cele în vederea Adunării de la Alba-Iulia. Noi, maramureşenii, ne-au transportat 12 căruţe peste muntele Gutâiului, până la Satu Mare - Ţara Oaşului, Ugocea şi Baia Mare. În fruntea noastră erau bătrânii protopopi Bârlea, Doroş, o mulţime de preoţi, avocaţi, medici, studenţi şi fruntaşi. O parte din delegaţi au plecat cu trăsuri spre Năsăud.

Întâlnirea căruţelor a fost în satul meu Giuleşti. De aici la Baia Mare, călătoria a fost un triumf. Ce păcat că nu s-a păstrat din acele vremuri nici o fotografie. La marginea pădurii, deasupra Băii Sprie, delegaţia maramureşeană a fost întâmpinată de o echipă de doamne şi domni cu steaguri, în fruntea cărora era familia părintelui protopop Anca din Baia-Sprie. După o odihnă de vreo oră, ne-am continuat drumul spre Baia Mare, unde am fost primiţi de intelectualii români în frunte cu părintele protopop Brebanu.

La restaurantul Ştefan a avut loc o masă mare de înfrăţire între intelectuali şi ţărani. Îmi aduc aminte că vecinul nostru din Giuleşti, «Toderici», care ne-a adus cu căruţa şi care avea o iapă nărăvaşă ţinea tot drumul cu glume. În restaurant eram cu toţii «claie-grămadă». Bietul Toderici nu ştia ce să facă la masă între atâţia «domni». Îi explicam vecinului Ion că acum începe şi românul «domn». A doua zi, după programul stabilit, plecăm cu trenul decorat cu steaguri şi flori, spre Cluj. În gara Ulmeni, se atașează trenului nostru vagonul cu «Badea Gheorghe Pop de Băseşti» președintele partidului național, căruia îi facem o entuziastă primire. În gara Jibou, ne așteptau delegații din Zalău, şi Şimleu, iar în celelalte gări: lleanda Mare, Câlgău, delegaţi din judeţul Someş. Ajungem în gara Dej; unde, în urma unor altercaţiuni cu nişte soldaţi secui, retrăgeau spre pusta Ungariei, era s-o păţim; cât p-âci să zvârle cu grenade. Aici, în gara Dej, ne-am întâlnit cu trenul care venea dinspre Bistriţa. În acest tren am întâlnit şi fraţi de-ai noştri care veneau din Moldova şi care purtau uniformă românească, bunul meu prieten Ghiţă Pataky-Văleanu, care cânta de răsunau văile. În gara Apahida, a trebuit să stăm mai mult timp, fiind mare aglomeraţie. În gara Cucerdea-Războieni, a fost o încăierare cu ungurii; aici a căzut bietul plutonier Arion, iar alţii au fost răniţi. Noi am scăpat ca prin minune.

În gara Teiuş, am strâns lume multă şi ne-am dus la vagonul lui „Badea Gheorghe”, unde am manifestat pentru Preşedintele Partidului Naţional, care avea pe atunci peste 80 de ani.

Sosirea la Alba-Iulia a unei mulțimi neprevăzute până atunci ne-a impresionat mult. Nu este cazul să descriu această măreaţă demonstraţie a poporului ardelean, fiindcă au descris-o iluștrii mânuitori ai condeiului în cele mai mici amănunte. Eu voi arăta doar ce s-a petrecut în jurul nostru; actele la care personal am avut fericirea să iau parte. Eu am reprezentat la această Mare Adunare plasa mea de baştină Şugătag-Maramureş, cu «credenţional» (cum i se spunea) în regulă, aşa că am fost unul dintre «deputaţii» cu drept de vot în Sala istorică din Cetate, unde s-a votat Marea Unire.

Acesta este primul mare act politic la care am avut cinstea - deşi încă tânăr - să iau parte. Marea Adunare a prezidat-o Preşedintele Partidului Naţional, Gheorghe Pop de Băseşti, secondat de toţi episcopii, de Comitetul Naţional compus între alţii din Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad şi întreg biroul.

În sală, au fost prezenţi şi reprezentanţii tuturor provinciilor româneşti. Când au apărut reprezentanţii armatei române, generalul Lecate şi aviatorul Peneş, entuziasmul a atins culmea. Şedinţa o deschide octogenarul preşedinte Gheorghe Pop de Băseşti care după ce rosteşte cuvintele: «acum Doamne, slobozeşte pe robul Tău, că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc...» nu-şi poate opri plânsul şi nici nu-i în stare să conducă şedinţa, aşa că lucrările le conduce în continuare, în prezenţa lui, Ştefan Cicio-Pop. După cuvântările din program, la orele 12 exact se ridică Vasile Goldiş şi citeşte «Moţiunea» prin care se votează pe vecie Unirea. Votarea unirii şi citirea moţiunii s-a făcut de către episcopii Cristea şi Hossu în faţa poporului imens adunat în Cetatea unde altă dată a fost tras pe roată Horea. După citirea moţiunii, ia cuvântul înţeleptul şi marele gânditor politic Iuliu Maniu, care «motivează hotărârile istorice».

Tot ce a urmat după actul oficial al Unirii este descris de autori competenţi. Votarea se face într-un entuziasm de nedescris şi care nu mai încetează”. 

Ilie Lazăr, Amintiri, Fundaţia Academia Civică, 2000, p. 57-60; 64-68

Din amintirile preotului EMIL FUCEC

„S-au ţinut adunări populare în tot Maramurăşul, adunări despre care aveam cunoştinţă îndeaproape. Formarea consiliilor naţionale româneşti, a gărzilor naţionale şi mai ales alegerea liberă, fără de constrângere a delegaţilor pentru adunarea de la Alba Iulia, sunt momente pe care nu le poate uita nimeni. În satul Giuleşti s-a ţinut o mare adunare populară, adunare cu oamenii de pe apa Marei unde s-au ales reprezentanţii acestor locuri pentru a pleca la Alba Iulia.

În total au fost aleşi opt delegaţi printre care am avut cinstea şi onoarea să mă număr.

Era vreme ceţoasă de toamnă când, urmând firul de apă al Marei, am trecut Gutinul ajungând cu bine la Baia Mare. Aici ne-am întâlnit cu alți delegaţi de pe Iza şi Vişeu, din Firiza şi Ferneziu. Tot la Baia Sprie am aflat că fuseseră deplasate la Baia Mare pentru a ne intimida trupe de secui. Dar nici nu ne-a păsat. Am cântat şi am jucat bucuroşi că Maramureşul este într-un gând şi într-o simţire cu toţi românii ardeleni.

La Baia Mare am ajuns pe întuneric dar cu steaguri tricolore în frunte şi cântând fericiţi Hora Unirii. Odată s-au aprins luminile în fereşti şi muncitorii mineri au început a cânta împreună cu noi. Când am ajuns la hotelul «Ştefan» unde se aflau adunaţi corifeii din Baia Mare, unul mai precaut a ieşit afară şi ne-a strigat speriat: «Tăceţi măi, că aicea-s secuii!” Atunci Lazăr Ilie a strigat: «Măi să nu fim pitici şi să nu ne temem. Maramurăşenii nu se tem de nimeni şi de nimic în lumea asta».

Şi nici nu era cazul să ne fie teamă, pentru că prin oamenii săi tot Maramurăşul mergea să voteze unirea.

Ne-am suit în tren fără de păs şi am plecat mai întâi la Cluj şi mai pe urmă spre Alba Iulia. Trenul mergea încet, mai stătea prin gări, era un furnicar de lume. Oamenii îşi făceau cruce văzându-ne cu sarici miţoase, cu plete şi cu bărbi, înalţi ca brazii, toţi unul şi unul. Câte unul mai curajos ne întreba sfios:

-   De unde sunteţi măi uriaşilor?

-   Din Maramurăş, din Maramurăş!

Şi cum vă spuneam, la Cluj ne-am unit cu clujenii şi am plecat mai departe. La Cucerdea unde garda naţională fusese dezarmată ne-am dat jos din tren şi am repus Consiliul naţional în drepturile sale. La Teiuş ne-am oprit din nou, am jucat şi am cântat cu oamenii care veneau cu trenurile la adunare. Eram atât de aproape de Alba Iulia! Şi totuşi unuia din cei care mergeau cu sufletul curat să primească împărtăşania unirii nu i-a fost dat să-şi vadă visul cu ochii. Gloanţele pornite dintr-o mitralieră l-au omorât pe loc pe bărbatul despre care aveam să aflăm că îl chema Ion Arion. Într-un fel am avut noroc. Dacă gloanţele îl ajungeau pe mecanic, ne duceam în văzduh cu toţii.

În Alba Iulia dacă am sosit ne-am aşezat într-o şcoală unde am stat până în zorile zilei când, într-o vreme de ploaie amestecată cu zăpadă, am plecat la adunare. Noi cei de pe Mara şi de pe Cosău ne­-am pus lângă tribuna de unde a vorbit episcopul Iuliu Hossu, care a povestit tot ce s-a petrecut în adunarea deputaţilor.

Mulţumiţi că s-a făcut treabă bună am pornit îndărăt spre casă. Vestea unirii ne-a depăşit în iuţeală şi cei de acasă ne-au întrebat mulţi ani la rând cum a fost drumul spre Alba Iulia şi cum au fost cele petrecute acolo.

Anii au trecut cu bucurii şi necazuri, după cum oamenii îşi rânduiesc soarta. Azi până şi mie care am 91 de ani acele vremuri îmi par un vis din cartea de poveşti a istoriei. Unirea ni se pare firească, pentru că noi românii am purtat-o mereu în nădejdea sufletului, împlinirea ei în urmă cu 60 de ani este hotarul pentru a cărui apărare nici o jertfă nu a fost şi nu va fi vreodată zadarnică”.