MAREA SCHISMA a Bisericii Crestine

* La 16 iulie 1054, s-a produs Marea Schisma in cadrul Bisericii crestine. De atunci, Biserica Romano-Catolica si Biserica Greco-Ortodoxa au mers pe drumuri separate. Excomunicarile reciproce din vremea Marii Schisme nu au fost indepartate decat foarte tarziu, la 7 decembrie 1965, de catre Paul al VI-lea si Athenagoras. In evul mediu, Biserica din Rasarit nu a reusit niciodata sa fie atat de independenta ca si cea din Apus, deoarece ea era sub ochii imparatului bizantin si pentru ca ea trebuia sa faca fata traditiei culturii greco-romane, care era pastrata in Rasarit, in timp ce Apusul trecea prin haosul cultural al „epocii intunecate”. Dupa caderea Imperiului roman, Biserica de Apus nu a intampinat nici un rival politic mare pentru tronul imperial, crescand tot mai puternica in timp ce se confrunta cu probleme asociate cu haosul cultural care a insotit caderea imperiului. Cand Constantin cel Mare si-a mutat, in anul 330, capitala la Constantinopol, el a pavat drumul pentru separarea politica si – in final – ecleziastica, a Bisericii din Rasarit si Apus. Teodosiu a pus administratia regiunilor rasaritene si apusene ale impe-riului sub conduceri separate in anul 395. Odata cu caderea Imperiului Roman de Apus, la sfarsitul secolului al V-lea, aceasta divizare s-a realizat complet. In Rasarit, Biserica era sub jurisdictia imparatului, dar papa de la Roma era prea departe ca sa fie adus sub controlul lui. In absenta controlului politic efectiv in Apus, papa a devenit conducatorul atat secular cat si spiritual in timpuri de criza. Aceasta le-a dat celor doua biserici o perspectiva total diferita in ce priveste puterea seculara. Si conceptia intelectuala a Apusului era diferita de cea a Rasaritului. Apusul latin a fost mult mai inclinat sa ia in considerare problemele practice ale politicii, avand putine probleme in formularea dogmei ortodoxe. Gandirea greaca a Rasaritului era mai interesata in rezolvarea problemelor teologice pe linii filozofice. Majoritatea controverselor teologice intre 325 si 451 s-au iscat in Rasarit, dar aceleasi probleme au cauzat putina dificultate in Apus in majoritatea cazurilor. O alta diferenta intre cele doua biserici era in legatura cu celibatul. In Rasarit era permisa casatoria tuturor clericilor de parohii sub rangul de episcop, dar in Apus clerul nu avea voie sa se casatoreasca. S-au ivit dispute de cateva ori pe seama purtarii barbii. In Apus, preotul isi putea rade obrazul, dar clericul din Rasarit trebuia sa poarte barba. De asemenea, Apusul insista asupra utilizarii latinei, in timp ce bisericile din Rasarit utilizau greaca. Si acest lucru a dus uneori la neintelegeri. Desi acestea si alte subiecte similare par acum neinsemnate, in acele vremuri ele aveau o mare importanta pentru ambele parti ale Bisericii. Cele doua biserici au fost in dezacord si in anumite probleme teologice. In 867, Fotie, patriarhul Bizantului, l-a acuzat pe Nicolae I, dar si Biserica din Apus, de erezie, pentru ca Apusul avea expresia filioque in Credeul de la Niceea. In Apus, teologii sustineau ca Duhul Sfant venea atat de la Fiul cat si de la Tatal. Rasaritul nu accepta aceasta idee. Apoi o serie de controverse au inrautatit relatiile dintre Rasarit si Apus. Cu fiecare disputa ostilitatea crestea. Pe la mijlocul secolului al doilea, problema datei cand trebuia sa fie sarbatorit Pastele a deteriorat relatiile dintre cele doua ramuri ale bisericii. Diferentele de opinie in aceasta pro-blema intotdeauna au redus posibilitatea unor relatii amicale intre cele doua grupari. Controversa iconoclasta in Biserica Rasariteana din secolul al VIII-lea si al IX-lea a cauzat multe suparari. In anul 726, Leon al III-lea, ca imparat al Rasaritului, a interzis orice ingenunchiere in fata tablourilor sau ima-ginilor, si in anul 730, el a ordonat scoaterea din biserici a tuturor acestora, in afara de cruce, si le-a distrus pentru a limita puterea calugarilor si pentru a infirma acuzatiile de idolatrie pe care le-au adus musulmanii. Aceasta incercare de a face o trezire laica in Biserica Rasariteana s-a ciocnit de opozitia clerului parohial si monastic. In Apus, papa si chiar imparatul Carol cel Mare au luat po-zitie in favoarea folosirii simbolurilor vizibile ale realitatii divine. Acest amestec al Apusului in problemele Bisericii din Rasarit a marit antagonismul dintre cele doua regiuni. Biserica din Apus a continuat sa foloseasca tablouri si statui in in-chinaciune, dar Biserica din Rasarit a eliminat statuile, pastrand insa icoanele, de obicei imagini ale lui Cristos, carora trebuia sa li se acorde reverenta, dar nu inchinare, care ii apartine doar lui Dumnezeu. Oamenii din Rasarit au detestat in mod special incercarea papei Nicolae I in mijlocul secolului al IX-lea, de a se amesteca in numirea patriarhului Bisericii de Rasarit, dar acest amestec ar fi putut fi justificat pe temeiuri morale. Cu toate ca Nicolae nu a avut succes, amestecul lui in ceea ce rasaritenii credeau ca era o problema numai a lor a intensificat animo-zitatile intre cele doua biserici. In 1043, Mihai Cerularius a fost numit patriarh al Constantinopolului. Se tragea dintr-o familie nobila, avea o cultura vasta, o minte patrunzatoare si o vointa de fier. Desi calugar, el se ridicase mai degraba prin cariera sa politica decat prin cea ecleziastica. In 1053, a raspandit in tot imperiul un tratat in limba latina, scris de un calugar grec, tratat care acuza Biserica romana ca le impunea preotilor sa ramana celibatari, fapt care contrazicea deopotriva exemplul apostolic si traditia ecleziastica. In acelasi an, Cerularius a inchis toate bisericile din Constantinopol care respectau ritualul latin si a excomunicat toti prelatii care au continuat sa il practice. Leon, aflat atunci la zenitul pontificatului sau, i-a trimis o scrisoare lui Cerularius prin care ii cerea patriarhului sa recunoasca suprematia papei si sa trateze drept eretice toate bisericile care ar refuza sa accepte aceasta autoritate, numindu-le „adunaturi de eretici, cuiburi de schismatici, sinagoge ale lui Satan.” In anul 1054, controversa finala a avut loc in jurul unei probleme aparent minora. Mihai Cerularius, patriarh al Constantinopolului intre 1043 si 1058, a condamnat Biserica de Apus pentru ca folosea la euharistie painea nedospita. Aceasta era o practica tot mai raspandita in Apus, incepand cu secolul al IX-lea. Papa Leon al IX-lea i-a trimis pe cardinalul Humbert si alti doi legati in Rasarit pentru a pune capat disputei. Imparatul i-a primit curtenitor pe legati, in schimb Cerularius le-a negat orice competenta de a se ocupa de aceste probleme. Dupa moartea lui Leon, in aprilie 1054, scaunul pontifical a ramas vacant pret de un an. Cu cat continuau discutiile, cu atat se mareau diferentele de opinie. La 16 iulie 1054, legatii romani au dat in final un decret de excomunicare a patriarhului si a discipolilor lui, decret pe care l-au asezat pe marele altar al catedralei Sfanta Sofia. Patriarhul nu s-a lasat si, ca urmare, si el l-a anatemizat pe papa de la Roma si pe urmasii lui. Prima mare schisma in crestinism a rupt unitatea Bisericii. De atunci, Biserica Romano-Catolica si Biserica Greco-Ortodoxa au mers pe drumuri separate. Aceasta excomunicare reciproca nu a fost indepartata decat la 7 decembrie 1965, de catre Paul al VI-lea si Athenagoras. Era dificil sa mai aiba loc vreo miscare ecumenica dupa evenimentele pline de ostilitate care au se-parat Biserica din Rasarit de cea din Apus. Miscarea ecumenica moderna, tinand la reunirea bisericilor crestinatatii, nu are nici un sprijin de la Biserica Romano-Catolica si de la Biserica Greco-Ortodoxa. Miscarea a fost, pana recent, in principal protestanta. Nici una din cele doua biserici nu doreste o biserica ecumenica decat cu conditiile puse de ea, desi Biserica Rasariteana este gata sa discute cu bisericile protestante in legatura cu reunirea. Separarea a impiedicat sa patrunda in Biserica de Rasarit multe influente vitalizatoare care au intarit Biserica de Apus. Aparitia oraselor, a natiunilor si a burgheziei, miscarile cultu-rale ale Renasterii si Reforma nu au afectat Biserica din Rasarit, dar Biserica Romano-Catolica din Apus a fost supusa influentei lor si intarita fie prin asimilarea caracteristicilor utile, fie prin reactia impotriva a ceea ce ii parea Romei a fi daunator. Pana in prezent, in Biserica din Rasarit s-a produs putina schimbare in ritual, politica sau teologie. Ca urmare, ea nu a avut asupra lumii influenta pe care a avut-o Biserica din Apus, cu toate ca in perioada antica a istoriei Bisericii ea avusese rol conducator in formularea teologiei. Adevaratele motive ale Marii Schisme „Divortul dintre crestinatatea greaca si cea latina s-a petrecut in timpul pontificatului Sfantului Leon. Daca Europa apuseana se afunda in bezna, mizeria si ignoranta secolelor IX si X, sub imparatii Macedoneni (867-1057), Imperiul de Rasarit a recuperat o parte a teritoriilor cucerite de arabi, si-a reafirmat autoritatea in sudul Italiei si se bucura de o noua inflorire a literaturii si artelor. Biserica a dobandit putere si mandrie din reinsanatosita bogatie si forta a statului bizantin, a castigar Rusia, Bulgaria si Serbia si respingea mai ferm ca niciodata pretentiile unei papalitati, degradate si saracite, de a detine controlul asupra lumii crestine. Grecii din aceasta epoca ii priveau pe contemporanii lor germani, franci si anglo-saxoni din Apus ca pe niste bulgari neciopliti, a- nalfabeti si salbatici, o gloata de laici condusi de un episcopat cufundat in cele lumesti si peste masura de corupt. Preferinta manifestata de papa pentru regele franc, in detrimentul imparatului bizantin, insusirea de catre papa a exarhatului Ravennei, incoronarea de catre papa a unui imparat roman rival sau patrunderea papei in Italia bizantina, ei bine acestea au fost evenimentele politice care au iritat – si nicidecum maruntele nepotriviri de credinta – si au provocat ruperea crestinatatii intre Rasarit si Apus.” Will Durant Ioan BOTIS