Maramureșul şi Moldova Nobilimea maramureșeană între pax hunica și pax mongolica

Prima jumătate a secolului XIV este dominată de repetate invazii ale hoardelor tătare în Transilvania, inclusiv în Maramureș, fapt ce a adus multe suferințe populației autohtone. În acest context, în Maramureș are loc o polarizare a păturii conducătoare (voivozi, cnezi) cu privire la atitudinea față de statul ungar. O importantă parte dintre aceștia se alătură eforturilor de alungare a invadatorilor, acceptând suzeranitatea regilor din dinastia angevină (pax hunica). Pentru vitejia în luptă, aceștia sunt recompensați fie prin recunoașterea posesiunilor avute, fie prin noi donații. O altă  parte dorește ca, sprijiniți de tătari, să obțină un statut de autonomie a Maramu­reșului, chiar dacă pentru început dependent de tătarii care, la acea vreme, stăpâneau teritoriul la est de Carpați (pax mongolica).

La finele anului 1324, trupele tătare pătrund prin trecătorile din nordul Tran­sil­vaniei în Maramureș. Maramureșenii, sprijiniți de armata trimisă de voivodul Transilvaniei, înving pe invadatori, într-o bătălie desfășurată în răsăritul Maramureșului. Oastea tătară suferă pierderi importante lăsând pe terenul de luptă 30.000 de morți [1]. Tătarii revin în Transilvania la sfârșitul anului 1334, jefuind în special partea de sud a acesteia, prezența tătarilor fiind menționată, cu intermitență, până în anul 1342. La luptele contra acestora, în armata transilvană participă mulți maramureșeni, care se afirmă prin fapte de vitejie și care, ulterior, vor fi recompensați de regii angevini. Astfel, la 22 septembrie 1326, pentru fapte de credință, Carol Robert donează pământul Strâmtura lui Stanislav Kenezul fiul lui Stan.

În anul 1336, la mandatul regelui Carol Robert, prin Capitul din Eger, se face retrasarea hotarelor posesiunii Bedeu în favoarea românilor Drag și Dragoș servienții regelui [2]. În diplomă se men­ționează faptul că moșia se afla în district Maramorosiensi. Se poate deduce din aceasta că Mara­mu­reșul era privit ca o provincie relativ autonomă.
Pentru început, voivodul maramu­reșean Bogdan se afla într-o relație de suzeranitate cu regele Carol Robert, voivodatul acestuia, cu centrul la Cuhea, având în compunere 22 de sate. Conflictul cu regalitatea ungară pornește de la dorința lui Bogdan de a scăpa de sub suzeranitatea regatului maghiar.
În anul 1335, întrezărind posibilitatea realizării acestui deziderat, refuză să se alăture cu oamenii săi la oastea trimisă contra tătarilor. Această atitudine a voivodului Bogdan determină pe Carol Robert, după alungarea tătarilor, să dispună strămutarea lui, departe de Mara­mu­reș, în Ungaria. Totodată, regele Carol Robert numește pe Thouka, castelanul din Ersomlyo și Crasseu, să conducă acțiunea de strămutare. Deplasarea convoiului, din Maramureș până la locul de exil, a fost redată într-un act emis la Vișegrad, la 6 octombrie 1335. Aceasta a durat aproape 10 luni și a implicat mai multe popasuri [3].

În diplomă se menționează: „...trebuia să-și stabilească popasul acolo, în părțile mărginașe ale regatului, în slujba noastră, întâia oară de la Sărbătoarea Tuturor Sfinților (2 octombrie 1334) până la Sărbătoarea Botezului Domnului (6 ianuarie 1335 ), după aceea până la Sărbătoarea Rusaliilor și a treia oară în sfârșit până la Sărbătoarea Chemării la Cer a Sfintei Fecioare (15 august 1335)”. Durata călătoriei sugerează că, alături de familie, era însoțit de apropiați precum și multe bunuri.

Strămutarea unui personal numeros a implicat cheltuieli importante și, ca atare, conducătorul expediției, castelanul Thouka, a impus dări în locurile de popas sau a confiscat bunuri, probabil alimente. Proprietarii moșiilor, Jam și Sângeorge, Nicolae cel Mic zis de Jank și fratele său, se adresează regelui Carol Robert solicitând despăgubiri de la Thouka pentru pagubele suferite. Prin actul datat 6 octombrie 1335, regele decide… socotind ca pomenitele strângeri de plăți sunt făcute în slujba noastră… am dat scrisoarea noastră deschisă pentru scoaterea de sub orice răspundere și dezvinovățirea aceluiași Thouka.
Tătarii invadează din nou Transilvania și Ungaria în anul 1341. După moartea conducătorului acestora Oz Beg Khan (1341), în anul 1342, tătarii se retrag din aceste teritorii. La 16 iulie 1342, regele Carol Robert decedează.  Voivodul Bogdan nu participă la acțiunile militare contra tătarilor și, în contextul acestui deces, se întoarce din surghium în Mara­mureș, unde caută sprijin pentru acțiunile sale autonomiste. Se poate presupune că majoritatea nobilimii românești din Maramureș era implicată în luptele contra tătarilor și astfel nu a găsit suficient sprijin pentru acțiunile sale. Din actul emis de regele Ludovic la 21 octombrie 1343 rezultă că voivodul Bogdan și însoțitorii săi au atacat moșia lui Dyonisiu de Kolcse în iarna anului 1342. Din acest document reiese că familia Kolcze a solicitat despăgubiri pentru pagubele cauzate, de la cumnatul lui Bogdan, voivodul Crăciun de Bilca. Acest fapt sugerează că voivodul Bogdan, la acea dată, nu se mai afla în teritoriul aflat sub jurisdicția regatului maghiar. Voivodul Crăciun de Bilka se adresează regelui, arătând că nu a fost implicat în devastarea proprie­tăților lui Kolcse. Problema este tranșată de regele Ludovic așa cum rezultă din actul datat 21 octombrie 1343 în care se spune că Dyonisiu de Kolcze…„a pornit sau are de gând să pornească o pâră contra lui Crăciun și a celor doi fii ai săi în legătură cu disputa pe care Bogdan, fost voivod de Maramureș, necredinciosul nostru, a avut-o în iarna trecută, pe care pomenitul Ioan fiul lui Dyonisiu a făcut-o contra lor”.
Regele Ludovic decide… „aflând noi nevinovăția pomenitului voivod Crăciun și a fiilor săi îl slobozim prin scrisoarea de față pe acel Crăciun și pe fiii săi de chemarea în judecată pe care pomenitul Ioan, fiul lui Dyonisiu, o făcuse impotriva lor”. Bogdan, de data aceasta denumit „necredinciosul nostru”, deși autor al devastării moșiei lui Kolcze, nu este chemat în judecată. Singura explicație ar fi că la data pârei era plecat din teritoriul stăpânit de coroana maghiară. Locul unde s-a autoexilat Bogdan în Moldova nu se cunoaște. După unii istorici, ar fi Hârlău [2]. La acea dată tătarii stăpâneau teritoriul la Est de Carpați și, ca atare, stabilirea lui Bogdan în Moldova s-a făcut cu asentimentul (sprijinul) acestora.

Evenimentul menționat mai sus este, de asemenea, relatat în volumul care prezintă istoriei și genealogiei familiei de Bilka [5]: „Bogdan, voivodul vlahilor din Maramureș când s-a mutat în Moldova cu poporul lui în 1342 a avut o dispută cu Dyonisiu Ioan de Kolcse. Probabil în timp ce pleca a luat provizii și animale sau a chemat cu el pe vlahii stabiliți pe moșia lui Kolcse. Din această cauză, Ioan de Kolcse l-a pârât pe Crăciun de Bilka, presupunând că și fiii acestuia l-au ajutat pe voivodul Bogdan. Însă, Crăciun și-a dovedit nevinovăția”.

Pentru faptele de arme în alungarea tătarilor, regele Ludovic confirmă unele donații anterioare sau acordă noi donații unor feudali maramureșeni. Astfel, în anul 1343, confirmă posesiunea Bilka voivodului Crăciun, în aceleași condiții ca acelea menționate în actul de donație emis de Carol Robert. La 25 decembrie 1345, confirmă posesia cnezatului Sarasău pentru Opriș, Mariș, Nicolae și Stan.

La 9 aprilie 1346, întărește donația moșiei Strâmtura făcută în anul 1326 fiului lui Stanislau, fiul lui Bârsan și fraților acestora. Conventul din Lelesz transcrie literele donaționale la 13 aprilie 1346.

După alungarea tătarilor din Transilvania, aceștia continuă acțiunile de pradă în Maramureș. Urmările acestora sunt consemnate în documente prin care, spre exemplu, se solicită reconstituirea titlurile de proprietate care s-au distrus cu ocazia invaziilor. În anul 1343, pentru a stopa acțiunile de jaf ale tătarilor, regele Ludovic trimite pe servientul Dragoș pentru a pacifica regiunea la est de Carpați. Această acțiune poate fi de asemenea corelată cu prezența lui Bogdan în Moldova și, ca atare, cu supravegherea  acestuia.

Una din problemele controversate din istoria Maramureșului și respectiv a Moldovei o constituie originea familiei lui Dragoș „des­că­lecă­torul”. Acesta cu siguranță provenea dintr-o familie de cnezi. Majoritatea istoricilor consideră că provine din Bedeu pe Tisa, centrul unui cnezat de vale stăpânit de familia acestuia. Dragoș rămâne fidel regelui Carol Robert și respectiv Ludovic, participând la expedițiile contra tătarilor. Așa cum s-a menționat, în anul 1336 se retrasează hotarele posesiunii Bedeu în favoarea românilor Drag și Dragoș, servienții regelui. Prezența lui Drag este menționată de asemenea într-un document datat 29 novembrie 1355 emis de Capitlul din Eger…„Am trimis pentru mărturia noastră împreună cu comitele Drag, românul din Bedeu, omul aceluiași domn rege, pe pământul nostru...” Familia de Bedeu s-a arătat fidelă regelui, de la care a primit pro­prietăți ca urmare a faptelor de arme în bătăliile cu hoardele tătare.

Năvălirea tătară în Transilvania, în anul 1345, a condus la organizarea unei campanii militare condusă de Andrei Lackfi voivodul Transilvaniei, la care a participat și oastea voivozilor (cnezilor) maramu­re­șeni și respectiv trupele lui Nicolae Alexandru Basarab. Conform cu Cronicon Dubnczense, după lupte aprige, armata tătară a fost învinsă la 2 februarie 1345 și s-a retras în Moldova.
Urmărită în Moldova de armata condusă de voivodul Lackfi, oastea tătară este învinsă în primăvara anului 1346, iar hanul tătar Altamos decapitat și, astfel, tătarii se retrag până la Nistru. Ca urmare a  eliberări de tătari a părții de sud a Moldovei, este reactivată episcopia de la Milcov, Papa Clement al VII-lea investind printr-un act datat 20 martie 1347  pe capelanul regelui maghiar drept episcop. În acest context, este interesant de menționat scrisoarea Papei Grigore XI din 13 octombrie 1374 către arhiepiscopul Ungariei. Prin aceasta se solicită numirea ca episcop a călugărului Antonio de Spoleto, care știe limba română, deoa­rece românii care locuiesc în părțile Ungariei dinspre tătari sunt „nemulțumiți cu preoții ungu­rești”.

Dragoș se afla printre conducătorii expedițiilor întreprinse contra tătarilor  între anii 1343-1354, care la acea vreme stăpâneau o bună parte din Moldova [6]. La aceste lupte probabil au participat și micile for­mații românești din estul Car­paților, dornice de a scăpa de jugul tătarilor. Așa cum am menționat deja la sfârșitul anului 1347, sudul Moldovei a fost eliberat de sub dominația tătarilor. Mai la Nord, unde existau cnezate ale românilor, regele Ludovic a creat o unitate politico-militară (marcă sau marchizat) menită a apăra hotarele de răsărit ale Ungariei.

Pentru vitejia în lupte, regele Ludovic, în anul 1347, numește pe Dragoș la conducerea acestei unități teritoriale având, se pare, sediul la Baia. În luarea acestei decizii, în afară de fidelitatea față de rege, pare a fi contat și asentimentul micilor formațiuni românești aflate pe acest teritoriu. Trecând munții Carpați prin pasul Oituz, Dragoș s-a stabilit pe un spațiu delimitat de râurile Bistrița, Nechid și Tazlău, care de-a lungul anilor a rămas cu denumirea „Câmpul lui Dragoș”  [6].
A continuat luptele cu cetele tătare rămase la răsărit de Carpați, extinzând teritoriul mărcii până la Siret. Astfel s-a reușit unificarea micilor cnezate existente, în jurul celui de pe valea râului Moldova și a continuat prin alipirea și a altor formații prestatale de pe valea Moldovei și Bistriței pe măsură ce cetele de tătari au fost alungate. Florentinul Matteo Villani, într-o cronică de epocă, menționa sprijinul regelui Ludovic unui supus care neîncetat se războia cu barbarii. Acest sprijin acordat de regele Ludovic provenea în special din Maramureș. Prezența oștii moldovene alături de cea ungară este semnalată cu prilejul asedierii cetății Belz din nordul Galiției. Dragoș participă alături de suveran la campania antitătară din anul 1354 soldată cu alungarea acestora peste râul Siret.

Voivodul Dragoș a pus temelia mai multor localități. Reședința domeniului său pare să fi  fost satul Volovăt, întemeiat de supușii săi, proveniți din localitatea Ol­hovți (Ialova-Maramureș), care
l-au însoțit în Moldova. În anul 1353, construiește în această localitate o biserică din lemn [6], cea mai veche din Moldova. Ștefan cel Mare o va transporta la Putna,
construind în locul acesteia, între anii 1500-1502, o biserică de piatră [6, 7]. Dragoș decedează în anul 1354, fiind înmormântat în biserica de lemn de la Volovăt [8]. Mormântul lui nu s-a păstrat însă. Tradiția locală menționează că, la refacerea bisericii zidită de Ștefan cel Mare, a fost găsit sicriul de piatră în care se aflau osemintele lui Dragoș [9].

În cronicile Moldo-Române din Sec. XVI Dragoș este considerat „cel cu care s-a început cu voia lui Dumnezeu țara Moldovei” [10]. În cronicile lui Miron și Nicolae Costin apare ca „primul domn al acestei țări”. Este cel care a dat un nume și o stemă statului medieval situat la răsărit de Carpați. În perioada când a condus marca, a fost angrenat în războaie contra tătarilor, acțiuni care nu puteau fi realizate decât cu sprijinul Ungariei și, ca atare, rămânerea sub suzeranitatea acesteia. Pe durata scurtă a conducerii mărcii (voivodatului) de 6-7 ani a extins teritoriul acesteia, creând premisele pentru apariția unui stat românesc la răsărit de Carpați.
Având o vârstă înaintată, Dragoș asociază la conducerea mărcii pe fiul său Sas, care, după moartea tatălui său, guvernează acest ținut până în anul 1363 când va fi învins și luat prizonier de voivodul Bogdan, întemeietorul propriu-zis al statului feudal Moldova [11]. Capitala mărcii moldovene a lui Sas a fost localitatea Siret.
La început de domnie, voivodul Sas a dat ajutor regelui Cazimir al Poloniei, unchiul regelui Ludovic, pentru ca acesta, în anul 1355, să cucerească cnezatul Haliciului. Pentru ajutorul dat, Ștefan, fiul lui Sas, va primi de la Cazimir o moșie după reîntoarcerea în Maramureș. Voivodul Sas a ridicat biserica de piatră Sfânta Treime din Siret.  Cetatea de pe dealul Sasca este considerată, prin tradiție, ca fiind construită de voivodul Sas.
Situația în Moldova, ca urmare a prezenței lui Bogdan, nu era în general   liniștită, după cum rezultă din documentele epocii. Probabil, nemulțumit de supravegherea lui de către Dragoș, în anul 1349, determină pe nepotul său Ștefan să atace proprietatea lui Dragoș de Giulești, rudă sau apropiat a lui Dragoș de Bedeu.

Contribuția lui Bogdan la aceas­tă acțiune rezultă clar din scrisoarea  datată 15 septembrie 1349, prin care regele Ludovic se adresează „credinciosului său Ioan, fiul lui Iuga, voivodul românilor din Maramureș”, ca urmare a plângerii lui Giula, fiul lui Draguș deoarece… „Ștefan, fiul aceluiași Iuga și fratele său, care în ultima vreme a căzut în vina trădării alăturându-se lui Bogdan, fostul voivod, unchiul său, necredincios învederat al nostru și al țării, i-a izgonit de pe moșiile lor numite Giulești si Nyres, pe care odinioară, prealuminatul principe domnul Carol le hărăzise aceluiași Giula”.

După o săptămână, la 21 septembrie 1349, Ioan, fiul lui Iuga, voivodul românilor din Mara­mureș, și Nicolae, fiul lui Petru, apropiat al magistrului Andrea Laczk, comunică regelui Ludovic… „am dat în stăpânire și am consemnat ace­luiași Giula și fiilor săi…satele Giulești și Nyeres împreună cu folosințele și hotarele vechi, fără să existe nici un împotrivitor…” Se pare că atitudinea lui Ștefan, fratele lui Ioan, față de regele Ludovic s-a modificat în anul 1349, acceptând retrocedarea satelor vechilor proprietari și, totodată, suzeranitatea regelui Ludovic. Această atitudine pare determinată de posibilitatea de a le fi confiscate terenurile, se pare proprietate comună a voivozilor Bogdan și fratelui acestuia, Iuga. În acest context, copiii voivodului Iuga, în anul 1353, se adresează regelui Ludovic pentru a delimita proprie­tățile deținute.

La 14 mai 1353, Conventul din Agria (Eger) adeverește că la mandatul regelui Ludovic se face fără contrazicere….„rehotărnicia și înălțarea semnelor de hotar ale unei moșii capitale precum și ale depen­dențelor ei aparținând lui Ștefan și Ioan românii, fiii lui Iuga, de asemenea român, slujitori credincioși ai aceluiași domn rege, aflătoare în districtul Maramu­reșului…”.
Urmărind limita proprietății fiilor lui Iuga, descrisă în document, într-o porțiune situată la răsărit se învecinează cu proprietatea voivodului Bogdan, și anume…„iar de aici spre un deal numit Dealul Maximului unde desparte moșia Cuhea de pământurile sau moșiile voivodului Bogdan, unchiul lor și înaintând puțin se reîntoarce….”. La această dată, moșia deținută de Bogdan în Maramureș nu era confiscată, deși era menționat, în documentele vremii, de către regele Ludovic drept „necredincios învederat al nostru”.
La 24 iunie 1360, regele Ludovic confirmă actul redactat de Conventul de la Eger. În acest act se menționează că….„Ștefan, fiul lui Iuga, voivodul  nostru maramu­reșean, iubit nouă și credincios, prezentându-se înaintea înălțimii noastre, în numele său și a lui Ioan, fratele său bun….în legătură cu legiuita rehotărnicie să o încu­viințăm”.

În continuare se afirmă… „rehotărnicirea o adeverim și o întărim pe veci pentru aceiași fii a lui Iuga și moștenitorii lor, prin autoritatea regească, prin mijlocirea pavezei privelegiului nostru”. Din actele menționate nu rezultă că voivodul Bogdan ar fi fost prezent la delimitarea hotarelor moșiilor deținute de copiii voivodului Iuga.

Așa cum rezultă dintr-un document datat 15 mai 1353, Bogdan mai deținea proprietăți în Mara­mureș și, probabil, revenea adesea în acest ținut, proprietățile acestuia fiind situate în partea de răsărit a Maramureșului. Regele Ludovic miza pe sprijinul rudelor rămase în Maramureș, în particular fratele acestuia, Iuga, care deținea calitatea de voivod și copiii săi, care aveau importante proprietăți precum și pe o schimbare în atitudine a lui Dragoș față de statul ungar și, ca atare, nu i-a confiscat domeniul.
Pe măsura eliberării teritoriului de la răsărit de Carpați de sub do­minația  tătarilor și a terenurilor rămase disponibile, un număr mare de români în special iobagi din Transilvania, migrează dincolo de munți, nemulțumiți  de multiplele obligații rezultat al introducerii sistemului feudal occidental.  Chronicum Budense menționează că, în perioada 1347-1349, a avut loc o migrație a românilor din Transilvania și Maramureș în Moldova, crescând numărul de locuitori și, ca atare, sentimentele de aversiune la adresa statului impilator ungar.
Cronicarul Ioan de Kukulo (1320-1397) relata [12]: „Bogdan, un român din Mara­mureș aducând la el pe românii din acel district, a trecut în Țara Moldovei, care era supusă coroanei  Ungariei, dar din cauza vecinătății tătarilor de mult timp părăsită de locuitori. Și cu toate că a fost combătut mai adeseori de oastea regelui însăși, totuși crescând marele număr al românilor locuitori în această Țară, s-a dezvoltat ca Țară”. Data migrării lui Dragoș, menționată în Chronicum Budense (1347), pare a fi cea corespunzătoare unei migrări masive din Transilvania spre Moldova.
Voivodul Bogdan, în anul 1358, începe o acțiune militară contra mărcii conduse de Sas, cu sprijinul unor feudali moldoveni reușind să preia conducerea mărcii în anul 1359. Armata formată din contigente maramureșene și oaste maghiară, trimisă în ajutorul lui Sas, înfrânge pe Bogdan, care se retrage în nordul Moldovei, probabil la Rădăuți.  
Într-un document datat 20 martie 1360, regele Ludovic conferă românului maramureșean Drăguș din Giulești, fiul lui Giula și fiilor săi, șase moșii cu veniturile lor, pentru serviciile credincioase arătate mai ales în restaurarea Țării Moldove ce se răzvrătise, …„cu osebire însă în restabilirea țării noastre moldovene prin readucerea, după zeloasa sa vitejie, la respectarea unei statornice credințe față de coroana regească, printr-o grijă trează și printr-o trudă neobosită, a foarte mulți români ce se răzvrătiseră, abătându-se de la calea cuvenitei credințe”. Conducătorul expediției  pare să fi fost ales ca urmare a aversiunii acestuia față de Bogdan, moșia acestuia Giulești fiind devastată de Bogdan și nepotul acestuia Ștefan, în anul 1349.
Ștefan, fiul lui Iuga, trece în Moldova în anul 1362, alăturându-se unchiului său Bogdan. Probabil că acesta a fost însoțit de un număr important de apropiați, implicându-se la înlăturarea lui Sas de la conducerea Moldovei, așa cum avea să se întâmple în anul următor. Astfel, în anul 1363, profitând de sentimentele antimaghiare ale unei importante părți a feudalilor din Moldova și a populației, precum și de o situație internațională favorabilă, Bogdan atacă forțele loiale lui Sas. Sas și o parte din familia acestuia sunt luați prizonieri iar fiii lui Sas: Balc (cu răni grave), Dragomir, Drag și Ștefan, se refugiază în Transilvania.
Nu se cunoaște soarta lui Sas. În anul 1364, regele Ludovic trimite o expediție militară pentru readucerea Moldovei sub suzeranitatea maghiară. Expediția militară, condusă de Balc, va fi însă învinsă de oastea condusă de Bogdan. Diploma datată 2 februarie 1365 este revelatoare pentru recunoașterea de către regale Ludovic a desprinderii Moldovei de sub suzeranitatea ungară. Prin această diplomă, regele Ludovic dăruiește voivodului maramureșean Balc, fiul lui Sas și fraților săi Drag, Dragomir și Ștefan, în recompensa serviciilor, moșia Cuhea, cu toate pertinențele sale, confiscate de la Bogdan Vodă ieșit la Moldova și căzut în nota de infidelitate… „trecute în mâinile noastre regești de la voivodul Bogdan și fiii săi, adică de la necre­dincioșii noștri învederați, datorită blestematei lor vină de ne­credință…”
De fapt, o parte din aceste moșii se pare că au aparținut nepoților lui Bogdan, după cum rezultă din trasarea hotarelor făcută în anul 1353 și confirmată de regele Ludovic în anul 1360. Nu s-au găsit acte care să menționeze confiscarea mo­șiilor lui Bogdan sau a nepoților acestuia, înainte de anul 1365, când sunt dăruite copiilor lui Sas. Probabil că această confiscare a avut loc după trecerea în Moldova a lui Ștefan, în anul 1362, și alăturarea la unchiul său în acțiunea de preluare a conducerii Moldovei. Astfel, Bogdan a pus bazele statului românesc independent Moldova. Deși Lațcu, fiul lui Bogdan, era succesorul de drept al tronului Moldovei, nepotul lui Bogdan, Ștefan, totodată ginere al acestuia, conduce după moartea lui Bogdan, pentru o perioadă de timp scurtă (1367-1368), destinele Moldovei. Acest fapt sugerează rolul important pe care l-a avut în luptele cu voivodul Sas și copiii acestuia, precum și poziția influentă la curtea lui Bogdan. Lațcu ocupă tronul Moldovei abia după domnia lui Ștefan.

Nobilimea maramureșeană, în secolul al XIV-lea, a avut relații complexe cu regii din dinastia angevină, perioadă marcată de op­țiunile acestora de a păstra pro­prietățile și spiritul național, fie acceptând suzeranitatea regală ungară (pax hunica), fie optând pentru pax mongolica, cu perspective de a obține ulterior independența. Ambele linii de acțiune s-au dovedit viabile: a păstrat Maramureșul, în esență, românesc, în cadrul regatului maghiar și, respectiv, s-a creat al doilea stat românesc, Moldova.
Puține familii nobile românești din comitatul Maramureș au fost maghiarizate pe parcursul anilor.
Com­ponența românească s-a păstrat majoritară. Din cadrul nobilimii maramureșene s-au ridicat per­­so­nalități care au contribuit esențial la păstrarea identității na­ționale, factor important în înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918.

Bibliografie

[1] Cornel Birsan, Istoria Furată.
[2] Ioan Mihaly de Apșa, Diplome Maramureșene din secolele XIV și XV, 2009, diploma Nr. 6.
[3] Ibid.  diploma Nr. 6.
[4] Ibid. diploma Nr. 7.
[5] A Bilkeyek (1338-1711), Istoria Familiei Crăciun de Bilka, revista Tur, 1890.
[6] Ștefan S. Gorovei, Geneza Statului in Evul Mediu Românesc, Cluj-Napoca, 1988.
[7] Gheorghe Baias, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice XVIII, p.130, 1925.
[8] Nicolae Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la Zidirea Lumii Până in 1601, București, 1942, p.173.
[9] Simion Florea Marian în Tradiții Populare Române din Bucovina, Suceava, 1895.
[10] Cronicile Slavo-Române din Sec. XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan.   
[11] Ștefan S. Gorovei, Magazin Istoric, 2, p. 42, 1973.
[12] Ianos de Kukulo în Chronica Hungarorum, 1485.