Maramureşul profund!

Reporter: Ce puteţi să ne spuneţi despre situaţia culturii româneşti, în momentul de faţă, din perspectiva administraţiei centrale?

Radu Boroianu: Rămân a fi un om disciplinat prin natura educaţiei mele, deci, n-am să fac decât o constatare simplă. Consider că este un anume dezinteres pentru noţiunea generală de cultură. Nu suntem încă foarte conştienţi de faptul că, dacă vorbim de identitate naţională, vorbim în mod automat de două segmente foarte importante ale gândirii noastre, şi anume, pe de-o parte, monumentele care aparţin Patrimoniului cultural naţional, monumente, muzee, cultura tradiţională şi despre limba română, nu? Acestea sunt cele două componente ale integrităţii naţionale, ori, eu cred că noţiunea apare în discursul politicienilor de azi, dar încă nu o înţeleg ei pe deplin. Când vor înţelege, probabil că şi nivelul de subvenţionare de care ar avea nevoie cultura va fi altul. Există o teorie după care cultura nu face altceva decât să păgubească visteria. Asta pentru că niciodată nu o punem cum trebuie la cale. În momentul în care am rostui cum trebuie toate monumentele noastre istorice şi toate şantierele noastre arheologice, toate muzeele noastre, tot, în sfârşit, ce intră în domeniul acesta patrimonial, fluxul vizitatorilor, fluxul turiştilor ar creşte.

Deci, cultura poate să fie şi un element care să producă, nu să ceară. Altminteri, dacă şantierele arheologice, vorbind numai despre ele, şi ele sunt încă în interiorul pământului, dacă muzeele nu au fonduri ca să se modernizeze, şi nici oameni câteodată, şi aşa mai departe, nu putem să aşteptăm un rezultat. În momentul în care vom înţelege lucrul acesta, ne vom da seama despre cultura română, creativitatea românească în general, că e un factor activ în economia românească.

Experienţa britanicilor, care au inventat turismul, spune că, după ce şi-au restaurat patrimoniul naţional, iar restaurările au fost mari, încă de la începutul secolului trecut, au format un Minister al Turismului şi Culturii. Nu aş vrea să ajung momentul în care în România să avem de-a face cu un minister al Turismului şi Culturii. Ar însemna că nu am înţeles nimic.

Rep.: Aţi explicat foarte concis ceea ce ar însemna cultura în momentul de faţă. Şi totuşi, de ce se doreşte restructurarea instituţiilor de cultură?

R.B.: Nu se face o restructurare a instituţiilor de cultură, se face o restructurare în tot aparatul bugetar. Deci, nu e o iniţiativă a ministerului culturii, e o iniţiativă a Guvernului, care probabil are unele motivaţii solide, nu doar de dragul de a se face. Sunt, să ştiţi, multe locuri şi în cultură în care o fudulie locală face să apară o instituţie care, de fapt, demonstrează că localitatea are nevoie, şi aşa mai departe. Sigur, ea întotdeauna se tratează statistic, e la îndemâna Consiliilor Judeţene, în cazul în speţă, să decidă de unde trebuie să taie cu adevărat. Nimeni nu spune că trebuie să luăm toate instituţiile, să le punem într-un coş şi să tăiem atâta la sută. Ar fi o nerozie! Eu cred că se poate face cu inteligenţă, de altfel, procesul acesta a început de multă vreme, acum nu e decât o constatare formal-suplimentară.

Nu sunt atât de speriat de asta. Eu sunt mai speriat de nepăsarea care ne caracterizează pe noi toţi, colectivităţile, factori de valori. Adică, nu cred că toate muzeele din Baia Mare se prezintă la nivelul Muzeului de Artă. Iar eu, provenind din Maramureşul profund, pot să vă spun că sunt chiar încrâncenat. Nu putem să lăsăm aşa! Am constatat restaurări făcute după ureche de persoane care au o anumită celebritate în Maramureş şi nu numai.

Dar, una peste alta, Maramureşul e una dintre cele mai splendide zone ale României, una din cele mai pline de semnificaţii, nu e voie să aibă drumurile pe care le are. Nu e voie să nu înţelegem că satul maramureşean este pe cale de dispariţie.

Am vorbit cu părintele vicar episcopal, un om foarte inteligent, mi-a făcut plăcere să îl cunosc, despre faptul că mă aşteptam ca splendida demonstraţie care este mănăstirea Bârsana să însemne ceva măcar pentru locuitorii Bârsanei. Şi nu înseamnă nimic. Ei îşi dărâmă casele părinteşti şi îşi construiesc altele, una mai urâtă decât cealaltă, din beton armat sau din bolţari.

Rep.: Ce ar fi de făcut, domnule ministru?

R.B.: Trebuie reintrodusă autoritatea, lege avem. Ce fac domnii primari? Ce fac ei? Dacă în orice ţară europeană ne-am duce, am putea să observăm că stilul arhitectonic, în general, se caută a fi păstrat. Nimeni nu spune, poate casa mică a bunicului nu mai e potrivită pentru familia care creşte, poate nu e modernizată, dar fac o alta în stilul casei bunicului. De ce pot să facă asta italienii, nemţii, francezii, spaniolii, britanicii, şi mai aproape de noi, şi ungurii, cehii, polonezii?

Rep.: Poate ministerul, chiar dacă există cadru legal, să forţeze puţin nota?

R.B.: Noi am lucrat şi suntem pe cale să definitivăm un cod al Patrimoniului cultural naţional, care aduce în interiorul legii toate componentele patrimoniului, într-o gândire logică şi conexă, aşa cum se întâmplă în toată Europa. În acest cod veţi putea vedea că noi constatăm îndatoriri foarte grave, cu sancţiuni foarte grave la adresa proprietarilor, indiferent cine ar fi aceia, instituţionali sau privaţi. Nu se poate trăi, într-un fel, într-o ţară care se află în derută din punct de vedere al patrimoniului naţional.

Rep.: Revenind puţin la patrimoniul cultural maramureşean, pe lângă bisericile de lemn, pe lângă tot ceea ce înseamnă lemnul, Şcoala de pictură băimăreană este cumva mai cunoscută, parcă, în străinătate decât în ţară.

R.B.: Eu n-aş spune asta, a fost un moment prost în care, din motive de fals naţionalism, am ocolit faptul că în Şcoala de pictură de la Baia Mare erau foarte mulţi neromâni. Dar, slavă Domnului, în ultima vreme se discută din ce în ce mai mult despre Şcoala de la Baia Mare, ea fiind implicată prin expoziţii, ba şi prin scrieri.

În schimb, există zone care au avut importanţă industrială şi minieră, care, din motive care îmi scapă, nu mai produc nimic, dar care au rămas hâde şi distrug peisajul acesta superb al Maramureşului. Există case care nu sunt de lemn, dar case care au ascuns personalităţi uriaşe ale ţării, cum e casa Mihalyi de la Sighet.

Trebuie ajutat Sighetul. Sighetul nu are mijloace economice grozave, trebuie ajutat neapărat, trebuie să se reinstaureze neapărat aceste case de patrimoniu. Istoria familiei Mihalyi este una din cele mai senzaţionale istorii a familiilor nobiliare transilvănene şi nu numai. E păcat de Dumnezeu să o lăsăm să cadă! Trebuie o mai bună, o mai justă repartiţie a banilor.

Într-un spaţiu în care dispare, să spunem, o industrie, poate să apară o industrie culturală, poate să apară, să fie puse în valoare, elementele culturii şi patrimoniului naţional. Şi atunci vom constata că şi turismul e o forţă economică. Aici ar fi trebuit să fie lucrurile extraordinare. Dar repet, dacă noi, pe de-o parte, în sate, facem să dispară arealul moştenirii culturale, dacă obiceiurile nu mai sunt păstrate… eu până acum 5-6 ani vedeam în zi de sărbătoare maramureşenii îmbrăcaţi în port local, acum nu mai văd. Cu ce ne-ar scădea valoarea de modernitate a acţiunii şi gândirii noastre dacă am redeştepta tradiţia?

Rep.: În urmă cu mai mulţi ani, muzeul judeţean s-a împărţit în cele trei care există în momentul de faţă. Pe de altă parte, a început să se rediscute despre o refacere a structurii care exista înainte. Din punctul dvs. de vedere, muzeele, aşa cum sunt acum, sunt o soluţie bună?

R.B.: Avem în faţă două formule diferite în Europa. Există câteva ţări anglo-saxone unde toate aceste instituţii se adună sub ideea de moştenire culturală, însă acelea sunt popoare care sunt vestite pentru felul în care ştiu să administreze. Nu ştiu dacă noi suntem vestiţi pentru felul în care administrăm. S-ar putea ca formulele mai logice tematic să ne fie mai la îndemână. N-aş spune neapărat că forma va distruge conţinutul. Dacă adunarea laolaltă va produce pierderea muzeului de Artă, va fi păcat.

 

„Maramureşul e una dintre cele mai splendide zone ale României, una din cele mai pline de semnificaţii, nu e voie să aibă drumurile pe care le are. Nu e voie să nu înţelegem că satul maramureşean este pe cale de dispariţie.

Mă aşteptam ca splendida demonstraţie care este mănăstirea Bârsana să însemne ceva măcar pentru locuitorii Bârsanei. Şi nu înseamnă nimic. Ei îşi dărâmă casele părinteşti şi îşi construiesc altele, una mai urâtă decât cealaltă, din beton armat sau din bolţari”.

Radu Boroianu