Maramureşul. Povestea unui ţinut de vânătoare

Maramureşul are multe legende legate de vânătoare. Poate cea mai frumoasă este cea a vânătorii zimbrului, înfăptuită de Voievodul Dragoş, descălecătorul. Cele mai vestite sunt, poate, cu “întâiul vânător” al ţării, Ceauşescu, umblând după blana ursului Balzac.

Cu siguranţă, cele mai amare sunt cele despre faimoasele fapte de arme ale “vitejilor” braconieri pe cale să extermine capra neagră. GAZETA de Maramureş vă propune o radiografie a potenţialului cinegetic pe care îl are judeţul nostru.

Imagini cutremurătoare care greu pot fi descrise şi în faţa cărora ochii se închid îngroziţi, arată, oricui vrea să caute pe internet, chinurile groaznice la care oamenii supun uneori vitele domestice. Atârnate de-un picior, împroşcând sânge şi zbătându-se spasmodic, încă vii pentru mai multe ore, ori aruncate de vii în malaxoare gigant, bietele dobitoace devin hrană pentru ipocrita fiinţă umană; tocătură pentru hamburgerii consumaţi de elegantele domniţe adoratoare de blănuri, dar declarate prompt împotriva vânătorii - Vai, tu, ce cruzime!- atente la ridicarea de efect a degetului mic. Desigur, aceste moduri de procesare a cărnii reprezintă excepţii.

Tot aşa, vânătoarea practicată fără principii etice, la modul deşănţat şi şmenar de indivizi dubioşi, cu intenţia afişată (hai, sictir!) de a nu respecta legea şi cutumele vânătoreşti, sunt excepţii. Fie că e vorba de aşa-zişii „cărnăţari” care-şi împart carnea „pe fibră”, mârâind ca lupii în jurul vânatului, fie că e vorba de „băieţii blazaţi” cu jucăriile lor ultra costisitoare, toţi aceştia nu sunt vânători. Din păcate, legea şi evaluările psihologice de mântuială le permit să devină practicanţi.

Vânătorul adevărat este iubitor al naturii, protector al vânatului, paznic şi îngrijitor al mediului în care acesta trăieşte. „Verzii” extremişti nu se născuseră pe vremea când vânătoarea asigura pe baze ştiinţifice evaluarea, protecţia şi ameliorarea speciilor de interes cinegetic.

În 1867, la Paris, România a participat pentru prima dată la o expoziţie internaţională de vânătoare, expunând trofee de cerb, de căprior, de urs, de lup şi o pereche de coarne de bour. Muzeul Naţional de Vânătoare, înfiinţat în 1931 în Parcul Carol din Bucureşti, era –motiv de mândrie naţională - al doilea muzeu de acest fel din Europa. Din păcate muzeul, cu tot cu exponate a fost mistuit într-un incendiu devastator, după doar zece ani de la deschidere. Azi, România deţine recordurile mondiale pentru capră neagră, blană de urs, blană de lup şi craniu de pisică sălbatică. Polemici sunt şi la acest capitol. O parte din vânători, şi cu atât mai mult nevânătorii ori „verzii”, nu sunt de acord cu vânarea exemplarelor deosebite, purtătoare de trofee de mare valoare. Pe de altă parte se susţine ideea că recoltarea limitată de trofee de la exemplarele deosebite, atunci când acestea tind să decadă, demonstrează valoarea unui fond cinegetic şi totodată constituie un folos pentru ştiinţă.

Avem cu ce, însă ne pasă? 

Suprafaţa totală a fondurilor de vânătoare din Maramureş este de 584.150 ha. Din acestea, statul, prin Direcţia Silvică Maramureş, gestionează 10 fonduri de vânătoare, în suprafaţă de 120.686 ha. Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Maramureş deţine în gestiune 263.336 ha, împărţite în 24 de fonduri. Celelalte asociaţii private (douăsprezece plus una) au în gestiune 19 fonduri de vânătoare, însumând 200.128 ha. ‘Plus una’, pentru că Asociaţia “Bavna Fersig” nu deţine în gestiune vreun fond de vânătoare. Se vânează, totuşi. În plus. Şi moca.

Deşi contractul “de colaborare” încheiat cu Direcţia Silvică (discutabil din punctul de vedere al statului dar lăudabil ca strategie a băieţilor deştepţi) prevede că recoltarea vânatului se face contra cost, până anul acesta, când, în sfârşit, ITRSV (Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare) Cluj a intrat pe fir, niciun leu n-a intrat în visteria statului. Se pot face bani din vânătoare, dar e nevoie de oameni potriviţi aşezaţi pe scaunele potrivite.

Pe de altă parte, avem şi lucruri pozitive, atât la stat cât şi la privaţi. Documentând acest material am stat de vorbă cu câţiva specialişti în domeniu, dar aflaţi în poziţii diferite, uneori chiar contrare. Cerându-le să numească câteva fonduri de vânătoare bine gestionate, am regăsit, la fiecare dintre ei, următoarele exemple: O.S Tăuţii Măgherăuş – un fapt inedit, apariţia râsului; O.S. Firiza, rezultate bune cu vânători străini, 2011-2012; fondul de vânătoare Ocoliş – AS PRO HUNT; fondul de vânătoare Coruieni – AJVPSMM; fondul de vânătoare Săbişa – AV COMJA SEINI; fondul de vânătoare Suciuri-Groşi – AVPS BREAZA şi, nu în ultimul rând, fondul de vânătoare Asuaj – AVS CODRU, care, aşa cum a remarcat fostul director al AJVPSMM, beneficiată de cunoştiinţele şi experienţa ing. Silvic Vasile Dulf, pe care l-am rugat să spună câteva cuvinte despre ce înseamnă gestionarea unui fond de vânătoare. „Determinare, cunoştinţe cinegetice, experienţă, pasiune. Seriozitate şi luare aminte”, a spus Vasile Dulf. Câteva cuvinte, dar câtă cuprindere au.

Vânătoare cu sau fără străini, eco-turism, locuri de campare, amenajări de trasee pentru ATV-iştii zgomotoşi, în suprafeţele neproductive cinegetic şi multe altele, pot deveni tot atâtea surse de venituri. Maramureşul are cu ce. Întrebarea este: Oamenii implicaţi se pot ridica valoric la nivelul potenţialului acestui legendar ţinut?

În sala mare din sediul AJVPSMM, privesc impresionat în jurul meu. Cu altă ocazie, fusesem atent la mulţimea de tomuri, tratate de vânătoare şi piscicole, cărţi – inclusiv un Roman: Radu Anton - , colecţii de reviste, care îngreunează vitrinele şi rafturile din încăpere. Acum privirea îmi este atrasă de împresionantele trofee de vânătoare expuse în încăpere: coarne de cerb, căprior; un frumos cocoş de munte încremenit aşa cum, cândva, în perioada de rotire, păşea mândru printre brazii din vârf de munte, cu gâtul întins spre cer şi coada înfoiată; o bufniţă impunătoare, cu aripile larg deschise, surprinsă parcă cu o clipire înainte de a cădea necruţătoare asupra prăzii sale. Cărţi şi trofee. Abur şi miros de cafea plăcut aromată. Şi domnul George Radu, director al AJVPS MM din 1992 până în 2011, când a ieşit la pensie.

Reporter: Ce a câştigat şi ce a pierdut Maramureşul din punct de vedere cinegetic?

George Radu: Am câştigat capra neagră. Popularea s-a făcut în perioada ‘62-’65 cu exemplare din zona Haţegului. Datorăm acest fapt conducerii Direcţiei Silvice de atunci, şi-i menţionez pe domnii Chiculiţă, Dumitru Lupşa şi Victor Grosu. Am pierdut cerbul lopătar. Pe fondul de vânătoare Fersig erau efective frumoase de cerb lopătar. Prin ‘92 specia a dispărut cu totul, fiind puternic braconată.

Rep.: Spuneţi-mi o poveste de vânătoare , care vă vine prima în minte!

G.R.: Era prin 1992, început de octombrie. Participam la o vânătoare de fazani pe fondul de vânătoare Lăpuşel. Aveam şi autorizaţie pentru cerb, totuşi nu m-am gândit la asta. Dar, gonacii, care asigurau hăituirea vânatului, ne-au atenţionat că iese cerb şi, atunci, sigur că m-am pregătit. Nu mică mi-a fost mirarea când, între mine şi preşedintele filialei Baia Mare, care atunci era doctorul Stejerean, a ieşit un exemplar extraordinar. Doar că, era un cerb care alerga în trei picioare. Piciorul drept din faţă era retezat de la genunchi. Cred că niciun doctor veterinar n-ar fi reuşit asemenea amputare, care să se vindece atât de bine. Prins în laţ de braconieri, cerbul s-a zbătut atât de mult – vă daţi seama ce chinuri? - până când sârma i-a retezat piciorul. Un exemplar deosebit, dar care era necesar să fie extras din teren. Venea iarna, în timpul zăpezii ar fi fost pradă sigură pentru răpitori – lupii sau cei cu două picioare. Când mi se cere să povestesc o întâmplare de la vânătoare, nu ştiu de ce, dar aceasta este prima care-mi vine în gând.

George Radu: Hm, o întâmplare care spune multe despre ce înseamnă birocraţia celor care sunt puşi să facă o muncă pe care, sufleteşte, nu o simt. Au serviciu, atât. Acum vreo zece ani, pe fondul de vânătoare Bistra, am găsit un urs prins în laţ, de mijloc. Era 13 septembrie. Sezonul de recoltare începea în data de 15, şi presupunea, ca şi acum, autorizaţie specială eliberată de Ministerul Mediului. Am cerut aprobare ca să-l recoltăm pentru că situaţia era de aşa natură că nu te puteai duce să-l salvezi. Ni s-a spus: «Păi, nu-i sezon!». «Nu-i sezon, nu-i sezon, dar suntem într-o situaţie critică» am zis. «Trageţi în laţ!» au răspuns, şi nu ne-au dat autorizaţie. Peste două zile, când începea sezonul, iar Mediul ne-a eliberat autorizaţie, ursul era mort. Cât de absurd!

Rep.: Despre speciile de păsări?

G.R.: Una din speciile deosebite din fauna românească este cocoşul de mesteacăn. Îl întâlnim doar pe fondul de vânătoare Cisla (ulterior discuţiei, am aflat de la un specialist din cadrul ITRSV, că au fost văzute exemplare de cocoş de mesteacăn şi pe fondul Repedea - n.red.). Nu ştiu dacă, la nivel de minister, se ţine vreo evidenţă, dacă se face vreo evaluare a efectivelor de cocoş de mesteacăn. Diferenţa faţă de cocoşul de munte este că cel de mesteacăn este mai mic şi îşi face coada evantai, ca şi curcanul. Are mult penaj alb în coadă, culoare de la care i se trage şi numele. Cocoşul de munte este foarte bine reprezentat pe fondurile Vişeu şi Borşa. Duşmanii naturali sunt jderul, vulpea, râsul care le mănâncă oăle şi le atacă puii.

Potârnichea, la fel, este o specie deosebită, foarte apreciată. La potârniche, am avut efective foarte bune până în anii ‘95. Odată cu zăpezile foarte mari care au fost la noi în judeţ, specia s-a diminuat foarte mult datorită şi numărului mare de ulii – o specie a cărei protecţie, cred eu, ar trebui să se facă cu mai multă înţelepciune pentru că înmulţirea necontrolată duce la diminuarea vânatului mic. Potârnichea este o pasăre, să zic aşa, mai prostuţă; nu se ascunde ca şi fazanul. Stau în mijlocul câmpului, adunate 10-13 la un loc, în căutarea hranei; pradă uşoară pentru ulii. Nu cred că în următorii cinci, şase ani specia se va revigora. Efectivul de potârniche s-a diminuat şi datorită vânătorilor care s-au organizat cu vânători străini. Mai ales pentru italieni, potârnichea este o, hm!...o delicatesă culinară.

„În ultimii 5-6 ani s-a observat o creştere alarmantă a populaţiei de lupi. Pe de o parte poate fi vorba de migrarea lupilor în zonele de hrană, de exemplu în zona de nord a judeţului pot migra din Ucraina. Pe de altă parte este vorba de înmulţirea lor necontrolată. Lupul face parte din categoria carnivorelor mari, protejate, a căror vânătoare se face doar cu autorizaţie specială. Cota aprobată este foarte mică. Avem de suferit şi noi ca asociaţie de vânătoare şi proprietarii de animale domestice. În ultimii ani au fost reclamate multe atacuri la stânele de oi, fapt care a devenit o problemă. Pagubele sunt mari, lupul ucigând sau rănind grav mult mai mult decât are nevoie pentru hrană.

Cei păgubiţi ni se adresează nouă pentru că noi suntem cei răspunzători de gestionarea fondurilor de vânătoare, dar foarte puţini ştiu că aceste cote la lup, aprobate de Minister, sunt foarte mici. Înainte de 1990, combaterea la lup se făcea tot timpul anului. Se dădeau premii substanţiale pentru cei care recoltau lup: 800-1000 de lei pe exemplar. După 1990 lupul a devenit o specie protejată, în principal la presiunea ţărilor europene, care şi-au decimat, chiar exterminat exemplarele – de exemplu Austria, Germania, Italia - iar acum ne cer nouă să păstrăm lupi mult peste numărul normal. În iernile grele, cu strat de zăpadă mare, se produc foarte multe pagube în rândul speciilor de interes vânătoresc – cerbi, căpriori, mistreţi -, o haită de lupi poate să decimeze în astfel de condiţii o populaţie.” Ionică Pop, directorul AJVPS MM.

Efectivele evaluate în Maramureş în anul 2008

Trofee medaliabile AJVPS 2006-2012