Maramuresul nostru

Si totusi, ce avem noi, astazi, de dat lumii? Sa fie oare civilizatia lemnului cea care ne caracterizeaza? Sa fie oare bisericile noastre faimoase din lemn un specific local care ii ofera Maramuresului unicitatea intru expresie? Sa fie  piatra, in varianta ei pretioasa si convertita in flori scoase cu truda si sacrificii din inima pamantului darnic al Maramuresului? Sa fie oare cerul albastru de Baia Mare? Sa fie faimoasa ospitalitate impinsa pana la limita renuntarii la sine a gazdei si convertita intr-o incantare a oaspetilor?

Cred ca, mai intai de toate, Maramuresul este o stare de spirit cu care lumea ar putea deveni mult mai bogata. In ritmuri lente de colinde, acompaniate de clopotele bisericilor ce ne reprezinta, impodobiti cu aurul pamantului nostru, pasind pe flori de mina in miros de castane coapte, cu cires inflorit la urechi si busuioc in par, imbracati in straiele noastre de sarbatoare, i-am putea da lumii starea de „acasa” pe care o are oricine vine, cu credinta si cu dragoste, in Maramures. Astfel, albastrul cerului nostru ar putea completa paleta cromatica a Europei cu caldura si lumina acestui atat-de-pretutindeni acasa, obiceiurile noastre ar putea intregi tabloul manifestarilor intru omenesc, reinnodand trecutul din muzeele lumii cu prezentul din lumea dacilor nesubjugati pentru care credinta trece dincolo de vremelnicia fiintei, iar Maramuresul sa devina ceea, ce, in fapt, este: poarta vesnic deschisa, ca si sufletul oamenilor de aici, prin care lumea vine si revine, acasa. Pentru ca acasa inseamna acolo unde iti e sufletul, iar noi cu credinta, cu dragoste si cu frica de Dumnezeu, trebuie sa intram si sa locuim intru lume.