MAO ZEDONG, „imparatul rosu”

* La 9 septembrie 1976, a murit Mao Zedong (Mao Tse-tung), presedintele Partidului Comunist Chinez in perioada 1935-1976 si presedinte al Republicii Populare Chineze intre 1949-1976. Nascut la Shaoshan (Hunan), in 26 decembrie 1893, intr-o familie de tarani bogati, Mao a fugit de acasa in anul 1910 pentru a-si continua studiile. A devenit student activist la Chansba (Hunan), infiintand Noua Societate Populara de Studii. Dupa absolvire, Mao a plecat in 1918 la Beijing, unde a lucrat ca ajutor de bibliotecar la Biblioteca Universitatii din Beijing, unde a devenit un apropiat al directorului acesteia, Li Duzhao. Mao a fost unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist Chinez, infiintat la Shanghai in iulie 1921, dupa care a revenit in capitala provinciei sale, Changsha, pentru a infiinta filiala locala a partidului. In 1923 Mao Zedong a fost ales membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez. Ascensiunea sa ulterioara in ierarhia de partid a fost blocata de opozitia sa majora fata de marxism-leninism si stalinism, Mao fiind convins ca in China revolutia va fi infaptuita de masele coplesitoare de tarani si nu de proletariatul orasenesc. Mao Zedong s-a implicat in rascoala „secerisului de toamna”, care a fost un esec si i-a condus pe supravietuitori in provincia Jiangxi, unde au primit ajutor din partea sustinatorului sau loial, Zhu De. Mao a condus o armata, numita „Armata revolutionara a muncitorilor si taranilor”, care a fost invinsa si imprastiata dupa lupte inversunate. Ulterior, trupele epuizate au fost fortate sa plece din Hunan si sa se duca in Sanwan, Jiangxi, unde Mao a reorganizat soldatii imprastiati, rearanjand divizia militara in regimente mai mici. Impreuna cu alte forte comuniste, Mao a infiintat Republica Sovietica de la Jiangxi, dar opiniile sale neortodoxe l-au indepartat de centrul de putere. In 1930-1931, a avut loc prima epurare, fiind eliminate numeroase cadre locale si aproximativ 2.000 de ofiteri din cadrul Armatei Rosii. Persecutiile au decimat timp de peste un an cadrele militare si civile. Dupa desfiintarea Republicii Sovietice si in momentul in care Marsul cel lung era pe punctul de a deveni la randul sau un esec, Mao a devenit conducatorul Partidului Comunist Chinez. La 8 ianuarie 1935, Mao Zedong a condus fortele ramase, impotriva oricarei rezistente, la Yan’an. Acolo a infiintat un nou soviet, consolidat de pozitia sa de conducator al partidului, pe care l-a implicat in realizarea idealului sau, revolutia taraneasca, ideal prezentat ulterior intr-o seama de scrieri. In 1939 Mao s-a casatorit cu cea de a treia sa sotie, Jiang Qing. O noua epurare a avut loc in 1942 si a lovit in principal in intelectualii comunisti cei mai sclipitori. Alte mii de cadre sunt arestate, torturate si ucise. Multi activisti se sinucid pentru a scapa de tortura. Cu seninatate, la sfarsitul epurarii, Mao avea sa afirme: Nu trebuie sa omoram pe nimeni; cei mai multi nici n-ar fi trebuit sa fie arestati.” In timpul razboiului chino-japonez, si-a consolidat autoritatea asupra regiunii de nord a Chinei, care s-a dovedit esentiala in cadrul razboiului civil din China (1945-1949). In cadrul acestui razboi, disciplina pe care a impus-o trupelor sale, popularitatea de care s-a bucurat reforma agrara pe care a operat-o in tinuturile pe care le controla, precum si coruptia si lipsa de unitate ce caracterizau efectivele Armatei Revolutionare Nationale au favorizat victoria lui Mao, permitandu-i sa proclame la 1 octombrie 1949 Republica Populara Chineza. Spre deosebire de revolutia rusa din 1917, revolutia chineza din 1949 s-a propagat de la sate inspre orase. Epurarile urbane au fost precedate de reforma agrara, reforma care a zdruncinat din temelii sute de mii de sate chinezesti. Istoricii estimeaza ca in aceasta perioada au fost asasinati intre doua si cinci milioane de tarani. Justificarea atrocitatilor a fost data chiar de Mao, care se razgandea foarte repede: „Sigur ca trebuie sa ucidem toate aceste elemente reactionare care merita sa fie ucise.” Mao a introdus cu multa tenacitate reforme economice precum colectivizarea agriculturii si nationalizarea industriei. In acelasi timp, stilul sau de a conduce tara a fost extrem de inconsecvent, mentinand majoritatea populatiei intr-o stare de nesiguranta si insecuritate. In 1957, intr-un aparent consens cu evenimentele din URSS, Mao lanseaza Campania celor „O Suta de flori”, menita sa incurajeze criticile la adresa partidului si identificarea problemelor cu care se confrunta tara. Intelectualii sunt cei care profita, in primul rand, de acest prilej, umpland zidurile Universitatii din Beijing cu acuzatii la adresa conducerii comuniste. La sfarsitul anului, o masiva actiune de represiune ii va lovi pe cei care s-au expus prea mult si au avut incredere in oferta partidului, permitandu-si sa-1 critice. Peste 300 de mii de persoane sfarsesc in inchisoare si in lagarele de munca silnica sau intr-un fel de exil intern, la munca campului. Esecul campaniei celor „O suta de flori” (1956-1957) a fost urmat de un val de represiune, iar Marele Salt inainte a fost un dezastru economic. Dupa acest ultim esec, Mao Zedong a fost obligat sa se retraga din functiile oficiale pe care le detinea in cadrul partidului (1958), chiar daca acest lucru a accentuat si mai mult refuzul sau de a accepta realitatile pragmatice ale guvernarii cotidiene. Extenuarea si dezgustul populatiei din anumite regiuni, acolo unde comunismul s-a manifestat deosebit de radical, au facut ca Mao sa fie criticat pentru excesele sale si sa piarda pentru o scurta perioada de timp conducerea partidului. In mediul urban, doar pana in 1957, Mao recunostea ca au fost executati aproximativ 800.000 de „contrarevolutionari”. A urmat, pana in 1961, o perioada de foamete, reformele lui Mao dovedindu-se incapabile sa asigure alimentele pentru imensa populatie a Chinei. Mao Zedong a declansat apoi Revolutia culturala pentru a-si reafirma controlul asupra partidului si statutul de semizeu pe care il avea in intreaga tara, in pofida costurilor umane si economice pe care le-a implicat aceasta noua initiativa. Comunismul instaurat de Mao a fost unul presarat cu cadavre. Jean-Louis Margolin vorbea despre China lui Mao ca despre o „imensa orga”, un arhipelag concentrationar cu peste o mie de lagare mari de munca si numeroase alte centre de detentie, „sistemul carceral cel mai populat din toate timpurile.” In momentul mortii sale, 9 septembrie 1976, regimul comunist din China era corupt si macinat de lupte interne dintre Banda celor patru si ceilalti reprezentanti ai conducerii de partid. Mao a fost fara indoiala o figura extrem de importanta in istoria mondiala si fara rival in China secolului XX. Rapida inlaturare de la putere a Bandei celor patru dupa moartea sa si ascensiunea la putere a lui Deng Xiaoping au contribuit la o apreciere mai realista a personalitatii lui Mao, fiind evidentiate in egala masura calitatile sale de conducator al miscarii revolutionare, dar si politica dezastruoasa si costisitoare pe care a adoptat-o dupa venirea la putere. Conflictul chinezo-sovietic Relatiile dintre URSS si China Populara se consolidasera in cursul anilor 1950, atat din punctul de vedere al ajutoarelor economice si tehnice, cat si din perspectiva integrarii regimului chinez in cadrul blocului socialist dirijat de URSS, chiar daca Mao revendicase dintotdeauna autonomia si paritatea in relatiile cu PCUS. In 1957, Mao soseste la Moscova si obtine de la Hrusciov noi credite si ajutoare pentru industrializarea Chinei, ramanand impresionat de progresele realizate in sectorul productiei si de programul spatial care, in acea perioada, obtinea succese si prestigiu. Dar destalinizarea, incepand cu al XX-lea Congres, si deciziile economice tot mai radicale ale conducatorilor chinezi au facut ca relatiile dintre cele doua state si partide sa devina tot mai dificile. Hrusciov critica excesele Marelui Salt si acuza o deviere de la modelul sovietic; Mao acuza URSS de revizionism, prezicand ca, in curand, primul stat socialist din lume avea sa ia calea restaurarii capitaliste. In fata adancirii polemicii ideologice, URSS a decis, in 1961, retragerea propriilor experti din China, accentuand izolarea marelui stat asiatic si creand dificultati considerabile progreselor industriale si de productie. China a incercat sa se prezinte in fata miscarii comuniste internationale, si mai ales a partidelor din Asia si Africa, drept unica garantie a unei lupte coerente in vederea constructiei socialismului si impotriva imperialismului, acuzand URSS de a fi abandonat aceasta lupta, odata cu politica coexistentei pasnice cu Occidentul. In acelasi timp, aceasta izolare internationala a facilitat radicalizarea obiectivelor socialiste in China, si decizia de a reduce termenul pentru trecerea la faza constructiei comunismului. Maoismul Maoismul a fost o ideologie derivata prin adaptarea comunismului si marxismului la conditiile specifice Chinei, de catre Mao Zedong. Baza sociala a maoismului a fost taranimea, Mao respingand tentativele sovietice de a forta crearea unui proletariat intr-o tara inapoiata din punct de vedere industrial. Comunismul putea fi instaurat in esenta mai degraba printr-o schimbare operata la nivelul atitudinii maselor populare, decat printr-o schimbare la nivelul structurii de clasa. Cu alte cuvinte, Mao a evidentiat importanta vointei umane, subliniind rolul important al disciplinei in infaptuirea revolutiei si a comunismului, iar nu pe cel al factorilor de ordin structural. Prin urmare, comunismul nu poate fi instaurat decat printr-un proces de educatie reciproca intre conducatori si cei condusi. Cei dintai vor deveni constienti de problemele maselor, iar acestea vor invata in ce fel comunismul le poate rezolva problemele. Spre deosebire de marxism si leninism, maoismul a sustinut ca lupta de clasa trebuie sa continue si dupa instaurarea comunismului si ca este necesar ca fiecare generatie sa dobandeasca experienta revolutionara. Si in fine, spre deosebire de practica sovietica, marxismul a favorizat descentralizarea pentru a stimula initiativa la nivel local, la care trebuie sa raspunda stilul de planificare al comunistilor de la centru. „Din timpul vietii, atotputernicia lui Mao Tzedun l-a facut sa fie adesea tratat ca „imparat rosu”. Ceea ce se stie acum despre caracterul sau bizar si de un egocentrism feroce, despre razbunarile sale criminale, despre viata depravata pana in ultimele-i zile, nu face decat sa faciliteze asimilarea lui cu despotii care au condus in Tara de Mijloc. Si, totusi, violenta erijata in sistem de guvernare contemporana depaseste de departe o traditie nationala care a fost oricum, numai liberala nu.” - Jean-Louis Margolin Ioan BOTIS