Mănăstirea cu nume de copil: Rohiţa

Printr-o slujbă improvizată în pădure, satul Boiereni a fost blestemat de călugări să fie lovit de şapte ori de foc şi tot de şapte ori de ape, iar pe coama dealurilor din jurul lui să nu mai crească niciun stejar * După secole de nenorociri, blestemul a fost învins prin trudă, rugăciune, post şi un lăcaş de cult cu nume blând, de copil: Rohiţa. * Mărturie a blestemului şi a căinţei boierenilor stă şi acum o cruce de piatră pe care e inscripţionată un soi de poruncă: „Rogă-te şi lucră”. * Urmează povestea fascinantă a mănăstirii Rohiţa, un lăcaş de cult care a schimbat soarta unei comunităţi, purtând-o de la blestem la minune.

Dacă treci de mormanul de indicatoare ruginite pe care se zăreşte cu greu „Târgu Lăpuş”, „Boiereni” şi „Rohiţa”, primul impuls e să-ţi faci cruce. Şi nu doar datorită răstignirilor vechi care au transformat satul într-un fel de drum al crucii, peste care aparatul de fotografiat a surprins dâre de lumină care se opresc în Hrişti, ci a senzaţiei stranii că ai ajuns într-o lume ciudată, situată la limita dintre miracol şi blestem.
Ziua în amiaza mare, uliţa prăfuită a boierenilor e străjuită doar de cruci şi cai. Sătenii asudă la munca câmpului, sub soarele dogoritor, şi lasă sapa doar pentru a-şi lua o gură de apă rece de la izvorul străjuit tot de o răstignire sau pentru a se ruga. Cum îi vezi muncind şi închinându-se cu ochii spre dealurile înverzite, ai impresia că respectă un ritual vechi, o poruncă capitală.
Iar dacă urci dealurile înverzite, spre locul în care Maramureşul se întâlneşte cu Bistriţa şi Clujul, descoperi că aşa şi este. Într-o poieniţă luminoasă, stă, îndreptată spre sat, o cruce de piatră cu inscripţia „Rogă-te şi lucră!”.

Aici, pe vremuri, a existat o mănăstire cu nume blând, de copil: Rohiţa. Cine a întemeiat mănăstirea şi când anume nu se ştie. Aşa cum nu se ştie nici cine a slujit în altarul ei. Se spune doar că Rohiţa era un „focar” de credinţă, care hrănea sufletele şi trupurile sătenilor şi învăţa pruncii să scrie şi să citească româneşte. Dar nici sătenii, nici documentele nu vorbesc despre începutul lăcaşului de cult, ci despre sfârşitul care le-a schimbat viaţa pentru secole întregi.
Se spune că, într-o vreme de mari lipsuri, pricinuite de o secetă prelungită, călugării de la această mănăstire au plecat prin ţară după bucate pentru trai. Ştiindu-i duşi, câţiva localnici mai înstăriţi de prin sat, dar lacomi, stârniţi şi de autorităţi, s-au pus la sfat să tâlhărească mănăstirea şi să aprindă locurile. După ce au furat inclusiv porţile împărăteşti, sătenii i-au dat foc.
Reveniţi din lume, călugării ar fi găsit doar un morman de lemn de stejar în flăcări. Întristaţi şi înlăcrimaţi de sacrilegiul făcut, călugării au urcat coama Alunişului şi au aruncat asupra satului un blestem greu: să fie ars şi dus de ape de şapte ori, iar pe hotarul lui să nu mai crească niciun stejar, până când fărădelegea nu va fi îndreptată prin trudă, post şi rugăciune.

Alţii spun că în timp ce călugării erau plecaţi în lume după alimente, trupele generalului Buccow au pus la cale distrugerea şi incendierea bisericii. Apoi, i-ar fi îndemnat pe săteni să fure tot ce a mai rămas din biserica arsă: grinzi, uşi, bârne. La întoarcere, mâhniţi, monahii s-ar fi retras în pădure, unde au ţinut slujbe, blestemând satul ca de şapte ori să fie ars de foc şi tot de şapte „stins” de puhoaie, iar boierenii să nu mai vadă stejar în satul lor, până când vor ridica altă mănăstire.
Cert e că, până acum, satul a ars de trei ori şi a fost „măturat” de ape în două rânduri. Bătrânii satului îşi amintesc că Valea Rohiţei se întuneca brusc şi pe locul fostei mănăstiri apărea dintr-o dată o negură mare, care se prăvălea peste sat, aducând cu ea puhoaie ce luau cu ele totul: case, anexe, animale, oameni. Ciudat e că niciodată apele nu făceau prăpăd şi în satele vecine. Năpasta se oprea întotdeauna la tabla ruginită pe care stă scris „Boiereni”.
Iar la al doilea incendiu, când o draniţă din acoperişul unui biserici aprinse a sărit până în dreptul casei lui Ionu’ lui Maftei din Rohia, unde ar fi fost dusă uşa vechii mănăstiri, oameni au ştiut că necazurile lor nu sunt întâmplătoare, ci sunt semne. Semne că blestemul călugărilor „s-a prins” de sat şi de săteni, până într-a şaptea generaţie. Cu ochii la dealuri golaşe, pe care n-a mai crescut niciun stejar de două secole, deşi pădurile din satele vecine erau pline de stejari, sătenii au fugit la preot. Prin 1904, împreună cu preotul Ilie Bud, au pus crucea pe care stă scris şi azi: „Rogă-te şi lucră!”, care înlocuia o altă cruce veche, de lemn, din „inima” mănăstirii de altădată. Dar au văzut că blestemul tot nu s-a stins.  
Atunci s-au jurat să nu mai lucreze în ziua de vineri şi, odată pe an, după Rusalii, să iasă cu preotul pe deal, la locul fostei mănăstiri, şi să se roage pentru iertarea păcatului săvârşit. Cum multe liturghii se desfăşurau în ploaie, un credincios din Câmpina a donat o mică capelă din tablă, de mărimea unui chioş de ziare, care a rămas şi azi lângă crucea de piatră.
Dar nici truda şi nici rugăciunea n-au fost suficiente pentru dezlegarea blestemului greu care apăsa asupra satului. Sfătuiţi de preotul Emil Man şi preasfinţitul Justinian, care era pe atunci stareţul mănăstirii Rohia, au decis să înceapă construcţia unei noi mănăstiri, dar n-au renunţat nici până în zilele noastre la postul de vineri, la interzicerea muncii la câmp în această zi şi la rugăciune.
Prin anii `80, înfruntând regimul roşu, preotul Man a decis să restaureze biserica din sat. După resfinţirea bisericii, s-a început construcţia Mănăstirii Rohiţa.
 
Numele Rohiţa vine de la numele pârâiaşului de aici, un afluent de pe deal, iar locul e Valea Rohiţei. Mulţi cred că-i nume de “copil al Rohiei”.
Sub Deal s-a făcut iniţial o căsuţă mică, cu două cămăruţe, lipită cu lut. Apoi s-a adus din sat o clopotniţă. În 1985 a început reconstrucţia bisericii de lemn, care ani buni n-a existat deloc în documente. În acele vremuri, construcţia unor lăcaşuri de culte era considerată o adevărată crimă. Aşa că, oamenii au ţinut locul ascuns, la fel ca şi vechiul blestem care le-a marcat existenţa. În 1990, mănăstirea a devenit schit aparţinător al Mănăstirii Rohia. În 1993, după Paşti, s-a vrut să se ia iniţiativa să vină aici câte un părinte călugăr şi un frate câte o lună, să facă slujbele ca la Rohia, de trei ori pe zi, şi să lucreze ce apucă pe aici. Părintele stareţ Vasile a spus că într-o lună n-apucă să se facă mare lucru şi că ar fi mai bine să fie cineva permanent la Rohiţa.
Din 1994, « Rohiţa » a devenit iar mănăstire : în 1993 s-a înzestrat casa cu de toate. Din 15 octombrie 1994, până în 15 iulie 1995 s-a pictat paraclisul de sus. Pictorii sunt: Gheorghe Rogojan şi Sorin, doi fraţi din Dumbrăviţa. Faţada casei cu paraclis a fost împodobită cu un mozaic de Murano, donat de Arhimandritul Pisie Caosma, stareţul Mănăstirii « Sf. Ilie »-Coroieni. Din 21 septembrie 2004 s-a început  restaurarea bisericii. Asta cu atât mai mult cu cât cedase acoperişul, pe atunci erau doar două rânduri de draniţă. În timpul reconstrucţiei, s-au găsit dovezi ale vechiului păcat şi ale faptului că biserica a fost incendiată : în 1985, la 60 de cm adâncime, s-a găsit lemn şi pământ ars, iar în 2004 s-a găsit numai pământ ars.


Bătrânii Boierenilor, loviţi de năpaste, au lăsat cu « limbă de moarte » urmaşilor, că, dacă mănăstirea se va reconstrui, să doneze pământ şi vite, pentru a repara păcatul făcut şi paguba produsă.
Şi, într-adevăr, după reconstrucţia bisericii, toţi au donat pământul pe care-l aveau în zonă. Astfel că Mănăstirea Rohiţa a renăscut, prin trudă şi rugăciune, aşa cum îndeamnă crucea de piatră. Iar Ieromonahul Teofan spune: “convingerea oamenilor şi a noastră că s-a stins blestemul este întărită şi de faptul că avem în zona noastră deja 7 stejari”.