Maimonide, gânditorul aflat la confluenţa a patru culturi

Moise Maimonide a fost cel mai cunoscut filozof, medic şi teolog evreu. Născut în Spania şi mort în Egipt, Maimonide a rămas cunoscut şi sub numele ebraic de Rabbi Moshe ben Maimon, iar în arabă sub acela de Abu Imran ibn ’Ubayd Allah Maimun al Qurtubi al Israili. Despre Maimonide s-a afirmat că este singurul filozof din Evul Mediu, poate chiar şi din zilele noastre, care simbolizează o confluenţă de patru culturi: greco-romană, arabă, evreiască şi occidentală. 

Moise Maimonide s-a născut la 30 martie 1135, la Cordoba, în Andaluzia, pe atunci capital unui califat arab dominat de o ramură a dinastiei musulmane, mai tolerante, a Omeiazilor. Primele învăţături le-a primit de la tatăl său, Maimon Ben Yosef Ha’dayan, rabin provenit dintr-o familie bine văzută în Cordoba.

În 1148, Cordoba a fost cucerită de dinastia Almohazilor, iar creştinii, ca şi evreii, au fost constrânşi să se convertească la islam. Familia lui Maimonide a refuzat acest lucru şi a ales varianta exilului, rătăcind o vreme prin Peninsula Iberică, după care, prin anul 1159, s-a refugiat tocmai în oraşul marocan Fez, capitala statului almohad. În anii petrecuţi acolo, Maimonide şi-a continuat educaţia medicală, făcând parte din cercul de medici din localitate. În Africa de Nord, Maimonide a fost extrem de influenţat de toate religiile din jurul lui, zona reprezentând un adevărat creuzet din acest punct de vedere.

Apoi, prin 1165, familia sa a ajuns la Ierusalim, pentru a se stabili în cele din urmă în Egipt, mai întâi la Alexandria, apoi definitiv la Fustat, actualul Cairo, unde Maimonide a trăit până la sfârşitul vieţii. În Ţara Sfântă, pustie şi devastată de armatele cruciaţilor, familia lui Maimonide a petrecut doar trei zile la Ierusalim, în rugăciune la Zidul Plângerii, şi o zi la Hebron, pentru a se ruga la mormintele patriarhilor la peştera Macpela.

În timpul acestor peregrinări, Maimonide a continuat să se instruiască, a studiat de asemenea medicina, iar în anul 1159 a publicat lucrarea Introducere în studiul calendarului precum şi un comentariu asupra logicii aristotelice.

La Fustat, Maimonide a devenit nagged, conducător al comunităţii evreieşti şi primul rabin al oraşului, iar în anul 1185 a ajuns medical personal al lui Saladin, sultanul Egiptului şi Siriei. În ciuda numeroaselor sale obligaţii din această perioadă, Maimonide a reuşit să-şi redacteze operele sale cele mai importante. Lucrările sale Sanhedrin Mişna şi Ghemara, scrise în limba arabă şi traduse mai târziu în ebraică, comentează ansamblul legilor nescrise ale iudaismului rabinic, transmise prin tradiţia orală şi stabilesc „Cele 13 principii ale Credinţei” care sunt şi astăzi recitate de evlavioşii evrei în fiecare dimineaţă, ca parte componentă a rugăciunii.

Opera sa Principală, Călăuza şovăielnicilor, publicată în limba arabă în jurul anului 1190, în care propune o formulă alegorică de interpretare a textelor sfinte, pentru anularea contradicţiilor dintre învăţătura lui Dumnezeu relevată de Tora, cunoştinţele oferite de ştiinţele naturii şi filozofie, a exercitat o influenţă asupra dezbaterilor religioase şi filozofice din iudaism şi creştinism până în veacul al XVIII-lea.

Lucrarea a fost elaborată în perioada 1176-1190 şi mai este cunoscută sub numele de Cartea rătăciţilor. În această carte, Maimonide încearcă să împace iudaismul rabbinic cu principiile aristotelice trecute prin filozofia arabă, în care sunt incluse elemente neoplatoniciene.

Această carte, care conţine concepţii asupra naturii lui Dumnezeu şi asupra creaţiei lumii, asupra liberului arbitru şi a legăturii strânse între bine şi rău, a influenţat şi pe filozofii creştini ca Toma d’Aquino şi Albertus Magnus şi, într-o oarecare măsură, gândirea lui Spinoza. În secolul al XVIII-lea, filozoful Moise Mendelssohn a preluat opera lui Maimonide, în încercarea de a armoniza iudaismul cu ideile iluminismului. Moise Maimonide a mai publicat lucrări din domeniul astronomiei, logicii şi matematicii şi zece dizertaţii de medicină.

În Egipt, Maimonide s-a putut dedica studiului, fratele său, David, ocupându-se cu comerţul de bijuterii şi pietre preţioase între India şi ţările mediteraneene, întreţinând în acest fel familia. Din păcate, David şi-a găsit moartea într-un naufragiu în Oceanul Indian care a însemnat pierderea întregului capital al familiei, dar şi a banilor investiţi de alţi comercianţi în această afacere. Pentru a putea plăti datoriile, Maimonide a fost nevoit să-şi caute un loc de muncă remunerat. A ales profesia de medic, în care a dobândit o mare reputaţie. Aceasta a făcut ca până şi Richard Inimă de Leu, regele Angliei, să-I solicite serviciile medicale, oferindu-i postul de medic regal. Maimonide a refuzat oferta regelui cruciat. În acelaşi timp, a câştigat reputaţia de mare Talmudist, de o cunoaştere şi o perspicacitate deosebite.

Prima sa soţie a murit de tânără, Maimonide căsătorindu-se a doua oară în Egipt. A doua lui soţie a fost sora secretarului emirului, Ibn Almali. Maimonide a avut un singur fiu, Avraam Maimonide, de educaţia căruia s-a ocupat cu multă dragoste şi atenţie. 

La 13 decembrie 1204, la Fustat, azi Cairo, Moise Maimonide s-a stins din viaţă. A fost înmormântat, conform dorinţei lui, la Tiberia, în Palestina. Mormântul său poate fi văzut şi astăzi. La moartea sa, în toate comunităţile evreieşti a fost declarat un doliu public de trei zile.

În zilele noastre, Maimonide este considerat cel mai important înţelept al iudaismului din întreaga perioadă medievală a istoriei. Cu toate că unele dintre ideile sale au fost criticate de rabini, Maimonide a rămas autoritatea cea mai respectată în domeniul literaturii religioase ebraice.

Medicul şi astronomul Maimonide

Maimonide a împărţit medicamentele în trei categorii: cele destinate prevenirii unor boli, cele menite să vindece bolile şi cele folosite pentru întreţinerea celor aflaţi în convalescenţă, persoanelor în vârstă şi a persoanelor cu handicap.

Teoriile sale medicale s-au bazat pe patologia umorală, larg răspândită la vremea aceea, aşa cum a descris-o Hippocrate şi a dezvoltat-o Galenius. Maimonide a subliniat caracterul raţional al medicinei şi s-a pronunţat vehement împotriva utilizării de incantaţii şi amulete în tratamentul pacienţilor. Maimonide a scris zece tratate medicale în arabă, cele mai multe dintre ele spre sfârşitul vieţii sale, la Cairo. A mai scris un tratat despre otrăvuri şi antidoturile acestora, un discurs despre astm şi o listă de reglementări igienice, care ar conduce la o viaţă sănătoasă.

Maimonide a scris şi un tratat sistematic de astronomie, după ce a studiat toate sursele arabe disponibile pe acest subiect. În acelaşi timp, a considerat astrologia o pseudoştiinţă condamnabilă.

Teologie şi filozofie

Marele merit al lui Maimonide este acela de a fi combinat filozofia aristotelică cu o teorie iudaică distinct asupra preceptelor etice ale Torei. Creativitatea sa a însemnat însă şi principalul obstacol în calea acceptării ideilor sale. Într-o religie fondată pe tradiţii de nezdruncinat, punctele de vedere ale lui Maimonide au constituit timp de secole subiecte controversate, în special în sfera rabinilor ortodocşi. Impactul acestora nu poate fi însă negat. Textele sale teologice continuă să fie dezbătute şi azi în academiile iudaice. Maimonide este primul care a pus accentul pe percepţia pe care omenirea o poate avea în relaţia direct cu Dumnezeu, formulându-şi celebra teză potrivit căreia oamenii l-ar vorbi pe Dumnezeu numai de rău din moment ce se discută mai degrabă despre „ce nu este” decât despre „ce este” Dumnezeu.

Maimonide a considerat că între Dumnezeu şi oameni s-ar interpune o categorie specială, trupurile paradisiace, pe care le numeşte „îngeri”, modelul spre care aspiră oamenii atunci când încearcă să atingă acel summum bonum, cunoaşterea lui Dumnezeu.

Aici Maimonide scoate la iveală “judecata”, unul dintre principalele instrumente ale gândirii sale, prin intermediul căruia va cerceta toate poruncile tradiţionale iudaice. Desemantizând şi explicitând aceste porunci, separând sacrul de profane, Maimonide reuşeşte să transforme „morala divină” într-o „morală profană”, iar de aici provine uşurinţa cu care preceptele sale au devenit repede puncte de referinţă pentru legile morale fireşti.

Diferenţa dintre judecată şi revelaţie nu echivalează cu diferenţa dintre ce este inteligibil şi ceva ce este „învăluit în mister”. Inteligenţa este un proces treptat care tinde spre a înţelege şi explica conţinutul cuprins într-un fapt prophetic. Pentru Maimonide, profeţia devine posibilă (nu oricui, fiind de fapt un dar divin) atunci când la baza acesteia se află un summum de informaţii. Filozofia este una dintre artele pe care Maimonide le-a considerat căi spre profeţie.

Chiar dacă Maimonide a fost de părere că nu toţi filozofii trebuie să fie în mod necesar profeţi, Maimonide a considerat însă că profeţii sunt în mod absolute filozofi. Astfel nu poate exista un decalaj între adevărul derivat din filozofie şi cel derivat din Tora. Cu toate acestea, sarcina sa s-a îngreunat vizibil atunci când a trebuit să explice de ce uneori Tora şi filozofia nu se armonizează. Aici Maimonide pune accentul pe moralitate, considerând morala ca unul dintre derivatele filozofiei. Pentru ca moralei să i se poată opune o lege cel puţin la fel de argumentată logic, trebuie ca aceasta să fie susţinută temeinic de precepte derivate din observaţia ştiinţifică a realităţii. 

„Cele 13 principii ale Credinţei” formulate de Maimonide

1. Cred că Dumnezeu este Creatorul şi Conducătorul întregii lumi.

2. Cred că Dumnezeu este unic şi nu există nicio altă unitate sau unicitate care să se asemene cu a Lui.

3. Cred că Dumnezeu nu are corp şi nici o descriere de ordin fizic care i s-ar putea asocia.

4. Cred că Dumnezeu este veşnic, că El există de dinainte de a exista lumea şi va continua să existe şi după ce aceasta se va sfârşi.

5. Cred că rugăciunile şi preamărirea trebuie îndreptate doar către Dumnezeu, şi nu către oricine sau orice altceva.

6. Cred că toate cuvintele profeţilor sunt adevărate.

7. Cred că Moise este cel mai important dintre profeţi, că nivelul său de profeţie nu a fost şi nu va fi atins niciodată de către nimeni altcineva.

8. Cred în faptul că Tora a constituit obiectul Revelaţiei divine la Muntele Sinai şi că Tora pe care o avem astăzi este aceeaşi cu cea primită de la Dumnezeu atunci.

9. Cred că Tora nu va fi niciodată schimbată de către Dumnezeu sau înlocuită cu o altă învăţătură.

10. Cred că Dumnezeu este atotştiutor.

11. Cred că Dumnezeu oferă răsplată şi pedeapsă în funcţie de modul în care oamenii îi respectă poruncile.

12. Cred că Mesia va veni şi, chiar dacă întârzie, îl aştept în fiecare zi.

13. Cred că morţii vor fi înviaţi în era mesianică.