Mafia florilor de mina

Ioana LUCACEL Mircea CRISAN ioana@gazetademaramures.ro mircea@gazetademaramures.ro Zeci de ani comorile din subsolul Maramuresului au iesit ilegal din tara, sub ochii autoritatilor. Legislatia a aruncat in ilegalitate intreaga piata a comertului cu flori de mina. Paradoxal, dupa decenii in care subsolul Romaniei a fost „exportat” sistematic, nu exista vinovati, ci doar „tapi ispasitori”. De aproape patru decenii, comorile din subsolul Maramuresului ies din tara sistematic in tiruri, cutii de banane sau in portbagajul masinilor. „Prohibitia” impusa de legislatie inca din anii ¼70 a dus la aparitia unei „caracatite” in jurul bazinului minier al Baii Mari. O „caracatita” care, zeci de ani, a impartit si gestionat o afacere de o valoare inestimabila, cu o „marfa” care constituie un adevarat patrimoniu national² florile de mina. Pe comertul cu flori de mina s-au reprofilat filiere intregi in componenta carora intrau oamenii cu legaturi in strainatate, oameni cu functii importante, transportatori, intermediari, mineri… Totusi, la aproape patru decenii de la „explozia” fenomenului, nu exista vinovati. Putinii traficanti prinsi de autoritati se aflau undeva la baza „piramidei” si au scapat aproape de fiecare data cu o amenda. Iar o parte dintre mineralele confiscate se pare ca s-a pierdut pe drumul dintre vama si muzeu… Din cauza vidului legislativ si pentru a pastra cat mai multe minerale in tara, Muzeul de Mineralogie Baia Mare a fost pus in situatia paradoxala de a „concura” cu traficantii pentru „marfa” existenta pe piata. Urmeaza povestea unei afaceri al carui prejudiciu nu va putea fi stabilit niciodata, dar care, cu siguranta, e de ordinul milioanelor sau miliardelor de euro. Inceputul afacerii cu flori de mina se pierde prin anii ¼70. Pe atunci insa, cei mai multi mineri colectionau flori de mina pentru ca erau frumoase si tot din acest motiv le foloseau ca „moneda forte” pentru serviciile frizerului, medicului, ceasornicarului etc. Asa au aparut primele colectii si implicit primele oferte pentru o piata nereglementata legislativ la acea data. Cumparatorii erau de obicei cetateni straini care cunosteau valoarea acestor minerale si care le cumparau cu produse considerate un lux in Romania. Primele tranzactii cu flori de mina nu s-au facut pe bani, ci pe blugi, radiocasetofoane, gume de mestecat, piper, ciocolata etc. Practic, tot ce nu puteai cumpara din magazine, cumparai cu o floare de mina. Asa, Maramuresul a devenit un fel de El Dorado pentru nemti, unguri si altii. Pe la inceputul anilor ¼70 au inceput sa se prinda si autoritatile ca florile de mina ignorate atata timp pot constitui o sursa de venit importanta. In 1972 s-au pus bazele primului sistem ce reglementa comertul cu flori de mina, derulat prin Oficiul Judetean de Turism (OJT)² cel care vroia o masina Dacia in 3-5 zile vindea flori de mina acestui oficiu. La nivelul OJT exista insa o comisie care selecta florile valoroase si „bloca” scoaterea lor din tara. Din aceasta comisie a facut parte si Victor Gorduza, directorul Muzeului de Mineralogie Baia Mare care spune² „Asa am adunat la muzeu nenumarate esantioane”. In 1973 a aparut prima lege in domeniul valorificarii florilor de mina care a transformat practic peste noapte un domeniu liber intr-unul ilegal. Victor Gorduza explica² „Cadrul legislativ este Decretul 588 privind valorificarea florilor de mina devenit Legea 135/1973. Aceasta lege a fost o combinatie comunisto-dura la un fenomen pe care l-au sesizat in masa² ducerea peste hotare a acestor valori, dar care i-a aruncat spre partea asta a ilicitului, care s-a continuat si se continua si astazi”. Legea interzicea vanzarea florilor de mina catre persoane fizice sau juridice straine, altele decat centrele miniere din subordinea Ministerului Minelor, Petrolului si Geologiei. Gorduza povesteste ca legea avea numeroase lacune. Cea mai grava era faptul ca obiectul legii, adica florile de mina, nu era definit nicaieri. Definitia a fost elaborata ulterior chiar de el. Dar acesta nu era singurul paradox al legii. Potrivit actului normativ, s-au constituit niste comisii de bazin si o comisie centrala formata din numerosi specialisti care aveau menirea sa evalueze florile destinate valorificarii. Cele considerate de o valoare deosebita ajungeau la muzeu sau la institutiile de invatamant superior din tara, restul puteau fi vandute prin centralele miniere. Paradoxal, inclusiv Muzeul de Mineralogie trebuia sa cumpere florile de mina de la centrala miniera. Practic, statul cumpara de la stat si platea si comisionul aferent! Gorduza povesteste ca, la acea vreme, reprezentantii muzeului nu puteau cumpara minerale direct de la colectionari, asa ca a acceptat sa faca parte din aceste comisii pentru a nu rata florile de mina valoroase si spune ca „treaba a mers, dar cele mai multe, cele mai frumoase, cele mai… intrau la cei care se ocupau de asta si plecau fain frumos din tara. Cantitati imense”. Cum? „Le scoteau din tara in rucsac”, povesteste Tony Nyerjak, un cunoscator al fenomenului. Apoi s-a practicat si metoda electrocasnicelor. Nyerjak povesteste ca in special ungurii cumparau electrocasnice si le umpleau cu flori de mina. Dar asta doar in faza incipienta a fenomenului. Pe atunci aceasta afacere era destul de exclusivista² „Erau strainii si in general persoane cu functii importante² doctorii, inginerii, directori. Abia prin anii ¼80 a inceput si omul de rand sa-si dea seama ca e o piata in ascensiune”. Apoi au intrat in afacere rromii, intermediarii locali, transportatorii… „Bumul” afacerii a venit odata cu democratia. Victor Gorduza povesteste ca² „Frica a disparut, si dupa ¼90 a fost o explozie. Nu s-a mai tinut cont nici de lege, nici de patrimoniu. Legile au ramas neschimbate, dar nimeni nu stie daca mai e in vigoare Legea din 1973. Iar legea de ocrotire a patrimoniului national a fost abrogata de Plesu… Marfa oferita intr-o zi la un targ international insemna cateva tiruri. Aici am calendarul pentru anul acesta al burselor, in ianuarie sunt 15, in august 20, in septembrie 39. Cea mai mare este la Munchen si se organizeaza in 4-5 sali, o sala este putin mai mare decat un stadion de fotbal. La Miskolc se organizeaza o bursa in 8-9 martie. Acolo, in urma cu 3-4-5 ani, am apreciat ca esantioanele provenite din Maramures ar fi intre 4 si 6 tiruri. Ori acestea nu puteau iesi legal din tara”. Asa a mai aparut o afacere conexa care urmarea scoterea din tara a florilor de mina. Nyerjak spune ca „se ajungea sa se dea 150 de euro la o lada de banane, sa treci. Nu sa dadea la vames, erau oameni care se ocupau de asa ceva. Erau intermediari. Si astia aveau relatii sau functii importante si cei mai multi erau din Satu Mare. Ei nu pateau nimic, niciodata”. Altii incercau „marea cu degetul” si scoteau florile pe cont propriu. Uneori le spuneau vamesilor ca merg la expozitii² „aia numarau florile si cand te intoceai spargeai un bolovan de pe marginea drumului sa ai tot atatea bucati”, povesteste Nyerjak. Unii insa, e drept putini, erau prinsi, dar de obicei scapau cu o simpla amenda si confiscarea florilor de mina care trebuiau sa ajunga la muzeu. Insa „la muzeu, nu ajungeau aceleasi. Si politia confisca flori, dar cand ajungeau la muzeu erau pietre.”, spune Nyerjak. De obicei, dupa ce traficanti erau prinsi, erau chemati expertii, sa evalueze “captura”. Victor Gorduza spune ca a fost chemat de nenumarate ori la Bors sau la Petea, dar² „Rechinii n-au fost prinsi, numai cei mici. O parte din florile confiscate le-au dat Muzeului Judetean Satu Mare. Noi n-am primit nicio floare din cele confiscate de vama. Cei prinsi primeau o amenda. Nu stiu sa fi fost cazuri cu dosar penal. Oricum, puscarie n-a facut nimeni”. Florile scoase din tara ajungeau de obicei la bursele de minerale, la colectionari sau in statiunile turistice. Nyerjak spune ca in multe zone, florile de mina sunt considerate suveniruri si pot fi vandute usor chiar si magazinelor. Legislatia din alte tari e mult mai permisiva decat cea din Romania. Practic, odata iesit din tara, traficantul de flori de mina nu mai avea probleme, decat gasirea de clienti. Diferenta dintre valoarea cu care a fost cumparat mineralul si cea la care era vandut putea fi oricat² „zero sau 10.000 la suta”, spune Nyerjak. Totul depinde de negociator si de caracteristicile florii de mina. Neexistand costuri de productie, nu poate fi stabilita o grila de evaluare a florilor de mina. Asa ca evaluarea lor seamana cu cea a operelor de arta. Exista insa niste criterii² dimensiunea, compozitia, raritatea etc. Nyerjak spune ca cea mai scumpa tranzactie de care a auzit s-a cifrat la 75.000 de euro. Si Victor Gorduza a vazut si auzit de flori pentru care s-a oferit un Mercedes. Din flori de mina s-au construit afaceri si case, dar de castigat au castigat de fiecare data intermediarii. Minerii, cei care isi riscau viata pentru ele, isi duceau doar traiul de la o zi la alta. Nyerjak spune ca² „Au fost unii pe care a cazut cuptura, au murit cand au mers dupa flori. S-au intamplat multe chestii, unele stiute, altele nestiute. In Cavnic, cel putin, au fost foarte multe cazuri si de accidente si de morti. Dar minerii vindeau cam tot, ajungi la sfarsit de luna, plang copii, sau ai chef de baut si vinzi”. Altii insa vroiau sa se imbogateasca rapid, asa ca au cautat solutii. Asa au aparut falsurile, sau mai exact tentativele de falsificare. Minerii si intermediarii inzestrati cu rabdare au incercat sa „corecteze” natura, adica sa lipeasca diferite minerale, sa le iradieze sau chiar sa le „realizeze in lighean”. Nyerjak povesteste ca acestea erau insa usor de depistat pentru cunoscatori² „Au inceput sa le lipeasca dar erau putini mineri care faceau asta. Dar daca iluminezi o piesa lipita cu super glue cu ultraviolete se vede. Apoi piata a cerut cuart fumuriu, care se formeaza printr-o iradiere naturala cu cobalt. Ei au reprodus fenomenul natural pe cale artificiala, l-au iradiat la cobalto-terapie. Altii faceau minerale in lighean, asa zise minerale artificiale”. Victor Gorduza spune ca falsorii au incercat marea cu degetul, adica au incercat sa vanda aceste falsuri chiar si Muzeului de Mineralogie Baia Mare, dar „imediat le-am depistat.” Toni Nyerjak e de parere ca aceasta foame de bani a celor implicati in afacere a fost una dintre cauzele regresului acestui fenomen. Declinul a inceput prin 1998 din cauza ca² „A scazut cantitatea de esantioane si al doliea motiv a fost ca preturile erau deja ireale. Minerii de la noi, fiecare ar fi vrut sa se imbogateasca dintr-o floare. Ori pe piata erau flori de mina din China, de exemplu, care se vindeau la preturi mult mai mici”. In loc sa fie ajutat de legislatie si autoritati sa tina patrimoniul in tara, Muzeul de Mineralogie a fost pus in situatia ciudata de a concura practic cu traficantii pentru florile prezente pe piata. Victor Gorduza spune ca participa la numeroase burse internationale si, uneori, pentru a-l determina pe vanzator sa aduca floarea in tara oferea un pret chiar mai mare decat cel cerut de el. In afara, pentru colectionari, reprezinta o adevarata onoare sa vanda o piesa muzeului, la noi, din pacate, nu exista acest cult”. Asa ca Muzeul de Mineralogie a incercat sa fie un partener cat mai onest, ca sa atraga cat mai multe exponate de valoare. Gorduza spune ca niciodata nu i-a reclamat pe cei care au vandut flori muzeului si nici nu le-a platit mai putin decat valora florea de mina. Asa a reusit sa adune numeroase esantioane importante pentru muzeu, care, probabil in cativa ani, vor fi singurele flori de mina din Maramures. Chiar daca valoarea florilor de Maramures a crescut dupa inchiderea minelor, nu mai exista oferta. In judet au ramas putini colectionari, iar intermediarii s-au reorientat spre alte piete in plina ascensiune cum sunt cele din Brazilia, Rusia si China sau spre comertul cu minerale din alte state care, culmea, e legal in Romania. Oricum, Gorduza crede ca sfarsitul fenomenului nu-i aici, dar in Romania si-a pierdut „sursa” - „Oricat ar fi sacul de plin, ajunge la fund”. Au vrut sa ne „fure” muzeul! In 1984, „brava” conducere a Republicii Socialiste Romania a vrut sa „fure” baimarenilor cele mai importante exponate din Muzeul de Mineralogie. Ideea autoritatilor comuniste era constituirea unui muzeu geologic la Bucuresti in care sa fie reunite cele mai importante colectii din tara, inclusiv cele ale muzeelor. Gorduza spune ca² “Am fugit la Bucuresti a doua zi, unde mult hulita Tamara Dobrin a avut amabilitatea sa ma asculte. A inteles despre ce este vorba si a dat o nota telefonica prin care am fost numit in comisia centrala, am intocmit un material amplu (prin care motivam necesitatea pastrarii in Baia Mare a acestei colectii) care a fost trimis la cabinetul 2. Toata treaba aceasta s-a oprit in ultimul moment”. Furtul aproape perfect Afaceristii cu flori de mina au ochit la un moment dat chiar si exponatele Muzeului de Mineralogie. Si pentru ca nu le puteau cumpara, s-au gandit sa le fure. Muzeul organizase o expozitie in casa Iancu de Hunedoara. O pereche de tineri vizitase expozitia de mai multe ori. Intr-una din zile, tanara a tinut de vorba supraveghetoarea, sub pretextul ca adusese un esantion de floare de mina. Intre timp, tanarul a deschis vitrina si a inlocuit o floare de mina cu un esantion asemanator, dar fara valoare. Norocul a fost ca supraveghetoarea a aruncat o privire printre rafturi si si-a dat seama de „schimb”. A fugit in strada, i-a zarit pe cei doi si a inceput sa strige “Hotii!”. Un politist din zona i-a oprit si a recuperat esantionul. Cei doi s-au ales cu un proces, dar n-au patit nimic.