Mă tot mir / Un bilanţ de te umflă plânsul

Poate din cauză că nu-l practic, mie foarte tare şi mult îmi place sportul. De aia m-am şi bucurat pentru fiecare medalie obţinută de sportivii români la recent încheiatele Jocuri Olimpice. E drept că n-a trebuit să sar în sus de multe ori, numa’ de cinci, evitând astfel orice febră musculară, întindere, luxaţie ori entorsă de la atâta efort.

Ultima dată am sărit în sus cu mai puţină detentă, pentru că ăla de a luat medalie pentru România e un cecen venit în frumoasa noastră ţară de doar câteva luni şi care nu ştie decât cinci cuvinte în melodioasa noastră limbă.

Mi-am mai domolit bucuria asta, iniţial nestăvilită, când am aflat că ăsta e cel mai prost bilanţ al României la Jocurile Olimpice din ultimii 64 de ani, ceea ce, evident, nu-i bine. Apoi am  auzit că sportivii români se plâng că n-au condiţii de antrenament corespunzătoare, în comparaţie cu sportivii din alte ţări, în special cu ăia din America. Pe de altă parte, uitându-mă pe bilanţul altor ţări, n-am putut să nu mă mir.

Zeci de alte ţări ne-au depăşit în clasamentul pe medalii. Dacă scoatem din calcul marile puteri sportive ale lumii, cu care evident nu ne putem compara, rămân totuşi nişte chestii de mirare. Ne-au depăşit în acest clasament ţări precum Etiopia, Kenya, Azerdbaidjan, Thailanda, Uzbekistan, Iran, Coreea de Nord, Georgia şi Kazahstan.

Or fi având ăia condiţii mai bune de antrenament sau au o tenacitate mai mare? Varianta a doua e mai probabilă. Am ajuns la concluzia asta după ce am aflat ce s-a întâmplat într-un sat din Uzbekistan. Cică trebuia să treacă primul lor ministru prin localitatea respectivă şi oficialii locului au vrut să-l împresioneze cu producţia lor de bumbac, esenţială pentru economia locală. Singura problemă era că bumbacul fusese deja cules. Uzbecii s-au mobilizat exemplar şi au lipit la loc bumbacul pe tufe, ca să aibă primul lor ministru ce vedea.