Mă tot mir / Umbra Marelui Mut

Cine ar putea să îi explice neamţului de la Cotroceni, în cuvinte simple şi cu pauze mari între ele, ca să poată înţelege şi el, că devine, pe zi ce trece, tot mai prost? Tot mai prost văzut de oamenii care s-au forţat să-l voteze, că prost pregătit era şi înainte de a fi votat. Imaginea de „cam prost”, de îngălat, de om care nu prea are ce spune şi chiar şi atunci când ar avea ceva de spus nu are cuvintele la el o să-l urmărească pe Klaus Johannis toată viaţa. Plus un periodic zâmbet tâmp, lipit la modul cel mai stupid de moaca acestui ins total derutat, debusolat, cu o privire care demonstrează că nu înţelege nimic din ceea ce se petrece în jurul lui.

Am crezut că între Ponta, care reprezenta la vremea ultimelor alegeri prezidenţiale răul absolut în politica românească, şi Johannis era de preferat neamţul. Motiv pentru care l-am şi votat. Tocmai de aia îmi permit să am şi păreri în legătură cu prestaţiile sale jalnice.

Ultima sa apariţie a lămurit pe toată lumea că Johannis n-are nici o treabă, da’ absolut nici una cu procesul gândirii. Ori dacă are, atunci e şi mai prost, de data asta prost intenţionat. Nu e treaba preşedintelui ţării să se pronunţe în cazul încercărilor ANAF de a recupera un prejudiciu adus statului român. Indiferent de cine. Nici dacă ăia de la ANAF o executau silit pe mă-sa, asta în cazul în care doamna mama lu’ Johannis ar fi prejudiciat statul român cu oareşceva parale, nu era treaba şefului statului să-şi dea cu presupusul, în cazul de faţă să dea cu mucii în fasole.