Mă tot mir / Să li se dea, să capete...

Dacă tăt îi post, s-o gândit Dănuţ, Dănucu, Daniel ori cum beteşigu’ îl cheamă pă îngălatu’ ăsta de patriarh că n-ar strica să renunţe el şi tătă biserica lui, adicătelea popii lui subalterni, la neşte chestii lumeşti care n-are valoare, în speţă la salariile date de stat. Ăsta nici nu-i lucru aşe de rău, numa’ că patriarhu’ lu’ peşte, care-i tăt de post, patriarhu’ fiind de prost, pune o condiţie: adicătelea să i se dea îndărăt tăte, da’ absolut tăte proprietăţile care i le-o luat Cuza.

De ce s-o fi oprit gândirea lui la Cuza nu pricep. De ce nu s-o dus, în mama franţului, până în vremea lui Ştefan cel Mare, care-i şi sfânt, c-aşa o hotărât sinodul lor de îmbuibaţi? Până în vremea lui Decebal n-avea rost să mergă înapoi, că pă ăla îl dure-n cur de creştinism şi de proprietăţile care-l freacă la memorie pă Dănuţ. Mai înainte iarăşi nu se merită să-şi încordeze gândirea, că nici epoca bronzului, nici neoliticul ori paleoliticul nu să caracterizează prin bătut mătănii, pupat poala popii şi umflat de cruci nenumărate. Da’ mai ’nainte s-ar putea să i se merite să cugete, că lui Adam i-o dat Şefu’ ăl mare tăt pământul să-l stăpânească, el şi tăt neamul lui, din care se trage, bag samă, şi Dănucu nost.

No, acolo trebe umblat la problemă şi ala lucru trebe revendicat: tăt, da’ absolut tăt pământu’ să i se dea în proprietate lu’ patriarhu’ nost, cu tăte de pe el, cu ape de sfinţit şi apoi de vândut la suprapreţ, cu păduri pentru cherestea, cu petrol pentru comercializat la pompele Patriarhiei, cu fabrici de lumânări pentru călugăriţe şi alţi dreptcredincioşi, cu aur ca să-şi facă bulendre poleite şi cu o frumoasă şi foarte mare prăpastie la sfârşit, ca să să poată ţâpa în ea, că numa aşe o să să poată urca la cer, să-l stăpânească şi pă ăla, bişniţaru’ şi nesătulu’ dracului!