Mă tot mir / Predeterminado; Despre beizadele şi alţi pulifrici

Toată lumea îmi spune că e bine să-ţi păstrezi optimismul, motiv pentru care m-am hotărât, după o adâncă cugetare, să-mi îmbunătăţesc performanţele în domeniu. Că adică de ce să bocesc cu accente nihiliste, în loc să mă hlizesc cu tente manelistice şi obligatoriu optimist-cretinoide? Ca urmare, sunt optimist nevoie mare şi prevăd a ţării înălţare. Care înălţare se va face musai prin instituţiile statului nostru profund democratic.

Nu-mi fac nici o problemă în legătură cu personajele care vor forma instituţiile astea. Ştiu de pe acuma cine va face legi pentru noi, cine le va pune în aplicare şi cine va veghea la respectarea lor, ca să avem cu adevărat o separare a putorilor în stat. Beizadelele sunt deja destul de mărişoare, au supt de mamele lor ce era de supt, în prezent sug de la taţii lor ce au şi ăştia de dat la supt şi nu mai urmează decât să se apuce să sugă şi de la noi, adică de la bobor.

Cică s-ar putea face un Parlament întreg şi mai multe Guverne cu câţi parlamentari şi miniştri au fost condamnaţi de-a lungul timpului sau sunt încă în stare de cercetare. Beizadelele nu pot fi total diferite de părinţii care le-au dat viaţă, ceva de supt, botoşei, trotinete, mai târziu blugi, anticoncepţionale, bani de jeb, otomobile, vile şi ceva conturi în felurite bănci, ca să nu ducă lipsă viitorul infractor de nimic şi ca să nu pornească în viaţă cu mâna-n cur, ca Adrian Năstase.

Am convingerea că, în viitorul nu prea îndepărtat, Parlamentul va deveni locul de joacă şi de matrapazlâcuri de tot felul al progeniturilor unor personaje malefice din recenta noastră istorie politică. Cum s-ar putea face legi, dacă de la tribuna Parlamentului nu ar gânguri, în stilul deja consacrat în lumea necuvântătoarelor, aia mică a lui Băsescu? Când zic aia mică a lui Băsescu, mă refer la fiica lui. Fiul lui Prigoană, băieţaşul lui Hrebenciuc, urmaşul lui Năstase şi puiul lui Cocoş, ce-o să facă în lumea asta, dacă nu ce au învăţat de la tăticii lor? Şi ăştia nu-s singuri, că geme ţara de beizadele. Mai mici sau mai mari.

Dacă tot m-am hotărât să fiu optimist, măcar să fiu până la capăt. De aia mai am o convingere: pulifricii ăştia mici vor fura mai mult decât părinţii lor şi o să conducă ţara şi mai prost. Deşi pare greu, se poate! Optimismul ăsta o să mă omoare...