Mă tot mir / Lacrimi pentru Udrea

O nerăbdare de neimaginat a cuprins mulţimea infractorilor din toate pen’tenciarele româneşti. Toţi gujbeţii au fost informaţi, pe surse (cum altfel?), că de luni o să fie colegi cu Elena Gabriela Udrea. Pornind de la ideea că respectiva e bună pentru România, au tras concluzia că şi ei sunt o parte a României, nu cea mai respectabilă, da’ asta are mai puţină importanţă, motiv pentru care, logic, Nuţi e bună şi pentru ei. Nici ziua eliberării n-o aşteaptă proxeneţii, şuţii şi violatorii cum aşteaptă ziua de luni. Au auzit ei că Udrea e infractoare de drept comun, de unde au înţeles că o să stea la comun cu ei, ceea ce i-o dorim şi noi.

Talentele Elenei, despre care ex-preşedintele României ar putea depune mărturie, asta în cazul în care memoria nu îi este profund afectată de binele pe care l-a descoperit mai nou în sânul familiei, vor putea fi puse în valoare la un alt nivel, mai larg, de mase, am putea spune. Poate aşa se explică şi exodul masiv de politicieni, oameni de afaceri şi interlopi, linia de demarcaţie dintre aceste categorii socio-profesionale nefiind clară în România, înspre celulele încă disponibile şi puse cu generozitate la dispoziţie de instituţiile abilitate ale statului român. În sfârşit, după atâta aşteptare, toate frustrările lor pot fi satisfăcute, că adică de ce numai Băse să beneficieze de ce a dat natura spre binele comun?

Mi se tot reproşează mai nou că nu sunt creştin, dovada fiind aceea că mă bucur de fiecare dată când se mai lasă cu arestarea vreunui libidinos în costum Armani sau a vreunei curve cu funcţie în aparatul de stat. Nu-i adevărat în totalitate. De fapt, io-s un sensibil nevoie mare, am inimă de artist, suflet de vioară, sensibilitate racordată la toate durerile omenirii şi pot, la o adică, de atâta trăire emoţională, să transpir numa’ sirop, ca Fuego, şi să plâng cu lacrimi de ciocolată caldă. Asta pentru că n-am ochi verzi, că atunci aş fi plâns ceai de mentă.

Şi pentru că-s aşa de sensibil, mă umflă un plâns nesfârşit numa’ când mi-l imaginez pe Băse cu buchetul de flori şi cutia de ciocolată la poarta penitenciarului, sâmbăta viitoare, că e Ziua Îndrăgostiţilor după stil americănesc şi euroatlantic. Şi ca să dovedesc că şi io am milă creştinească în mine, dacă mă sună Băse şi-mi cere chestia asta, îmi colectez lacrimile, le pun la rece, apoi le împachetez frumos şi i le dau lui să i le ducă Elenei.