Mă tot mir / Despre un anume fel de incapacitate

Nu mi-am propus niciodată să număr câte articole am scris de-a lungul timpului, câte pagini însumează textele respective, câte rânduri şi câte litere am înşirat. Probabil că sunt prea multe în raport cu valoarea lor şi prea puţine în condiţiile în care aş fi fost mai dibaci în ale scrisului, dar astea sunt lucruri minore.

Ce e crâncen în toată povestea asta despre scris e faptul că abia atunci când trebuie să scrii un text cu adevărat important, chiar dacă e de mici dimensiuni, realizezi micimea gesturilor cu care, oarecum mecanic şi impersonal, apeşi clapele tastaturii. La fel de puţin important ţi se pare şi textul care rezultă de aici.

Romanii dezvoltaseră un adevărat cult pentru discursurile funebre, discursuri pe care le ţineau în for, în timpul procesiunilor funerare, alături de efigia celui decedat. Lucrul ăsta, mai mult decât toate cuceririle realizate de legiunile lor, mai mult decât toate ambiţiile nemăsurate şi uriaşele energii risipite în luptele pentru putere, m-au făcut să-i consider pe romani oarecum insensibili. Pentru că n-am înţeles niciodată cum poate tristeţea să fie înveşmântată în haine de spectacol. Ea poate fi doar trăită, simţită, niciodată cosmetizată, pentru că tristeţea nu este nici histrionică şi nici cabotină.

Cred că din cauza asta mi-e greu astăzi să scriu, să găsesc din atâtea zeci de mii de cuvinte disponibile câteva care să însemne cu adevărat ceva. Este şi asta un anume fel de incapacitate. Aş putea, ce-i drept cu mare greutate, să scriu despre niscaiva amintiri, despre o puzderie de mâţe, despre câteva chefuri şi sărbători religioase sau proletare, despre cataloage schimbate în trecere pe coridoare, despre certuri şi împăcări, despre cărţi şi chiar despre nisipul unei plaje greceşti. Poate că o să scriu cândva despre toate astea, într-o zi în care trecutul atât de scurt o să mi se pară mai important decât viitorul fără de sfârşit.