Ma tot mir: Culoarea ceaiului indulcit cu miere

Politistul din foisor ne spune ca n-am venit pe unde trebuie, ca intrarea e in alta parte si ca, daca tot am venit pe aici, s-o luam in dreapta si sa ocolim cladirea inchisorii pana dam de intrare. Nu mai are nicio importanta ca, de fapt, trebuie s-o luam in stanga si nicidecum in dreapta si ca pe noi ne intereseaza nu intrarea, ci iesirea din penitenciar. Eram deja obisnuiti cu erorile. Cu vreo trei ore in urma, procurorul afirmase in sala de sedinta ca s-a gresit atunci cand s-a intocmit rechizitoriul. Confuzia dintre dreapta si stanga ne-a parut mai mult decat scuzabila. Oricum nu aveam de gand sa ne intoarcem, ca lasasem in urma cateva sute de cruci. Pana ce-si termina Cipri portia de ras infundat, rotile mai musca scrasnind din drumul inghetat vreo cateva sute de metri. Oprim pe locul de parcare de langa cel rezervat persoanelor cu handicap. Dam sa ne coboram fizicurile din masina, dar ne razgandim in ultimul moment. Din dreapta noastra apare o masina, ca automobil nu-i poti spune la Dacia aia. La volan sta un politist si-l banuiesc plictisit de viteza de croaziera pe care o dezvolta cei trei politisti care imping agregatul din spate. Luminile aruncate de cateva becuri ne fac sa uitam ca e destul de frig. Apar si celelalte masini, cu oameni cu tot. Ei au venit pe alt drum si au scapat de imaginea crucilor ce sfasie cu bratele lor pietroase cerul negru al Gherlei. Si nici nu le-a spus nimeni s-o ia in dreapta cand drumul bun era in stanga. Un coleg al politistului din foisor ne spune ca, dupa ce soseste ARO-ul de la Cluj, nu mai dureaza mult. Cam vreo zece minute, ca actele-s gata intocmite. Numai ca rabdarea e pe sfarsite. S-a consumat arzand la foc mic incepand din 4 ianuarie. Ca in 3 ianuarie inca nu stiam… Cam toata lumea are chef de vorba. Io nu, ca io-s mai tacut de felul meu… Intunericul e spart in tandari de doua faruri de culoarea ceaiului indulcit cu miere. Poarta se deschide pentru a lasa masina penitenciarului sa intre, dupa care se inchide cu un zgomot lugubru. Mai trec vreo cateva minute. Cu siguranta astea au avut mult mai multe secunde decat se zice ca are un minut. Mai citesc o data cugetarea ce sta aninata intre poarta si usa pe care trebuie sa iasa in curand: „Primul pas catre a face bine este sa nu faci rau.” Imi trec prin cap cateva nume, fiecare avand asociata o imagine. Prefer imaginea bratelor pietroase pe langa care am trecut. Cel putin alea nu mint… Il vad prin geamul prevazut cu zabrele. Semneaza probabil niste acte si-mi aduc aminte de scrisul marunt din scrisorile pe care ni le-a trimis. E mai slab decat ma asteptam, dar se tine bine. Important e ca respira aerul libertatii! Pornim spre casa si ma gandesc ca n-am subiect de rubrica. De ce sa te mai miri? Ca dreapta e stanga, ca se poate gresi un rechizitoriu sau ca oamenii sunt uneori mai reci decat crucile? Farurile arunca o lumina de culoarea ceaiului indulcit cu miere… Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro